„Cum poți să fugi dintr-un spital de psihiatrie? Simplu!”. Viaţa după două internări la Socola

Ștefan are 31 de ani. La 20 de ani a fost internat la Socola, spitalul de psihiatrie din Iași, și a primit diagnosticul de tulburare psihotică acută polimorfă. „Un diagnostic protectiv”, i-a mărturisit psihiatrul, care i-a sugerat că boala lui ar fi mai serioasă decât atât, dar că nu îi trece altceva în fișă pentru a-l proteja de stigmatul cu care se confruntă, de obicei, persoanele cu probleme psihice. La mai bine de 10 ani de la declanșarea bolii, Ștefan ne-a scris că vrea să-și spună povestea, pentru a-i încuraja și pe alții care se luptă în fiecare zi cu o tulburare psihică. Am pus mâna pe telefon și am povestit despre timiditate, episoade psihotice, abuzuri din spitale, eforturile de a-și găsi o iubită și curajul de a-și face planuri pe termen lung. Povestea lui, mai jos.

La 20 de ani, Ștefan era un tânăr ca oricare altul. Poate puțin mai timid și mai introvertit, în rest, nimic special, care să-l facă să iasă în evidență. Era student în anul al doilea la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Deși e din Botoșani, în perioada cursurilor locuia la sora lui, în Iași. 

Îi plăcea să citească tot felul de lucruri legate de ezoterism și planete și căuta sensul vieții. Lucruri pe care orice tânăr de 20 de ani le poate face. Numai că, spre finalul iernii din 2009, Ștefan a început să se poarte destul de ciudat, spune el.

Declanșarea bolii. Primele semne

„Atunci am făcut niște lucruri anormale. Am plecat de acasă, din apartamentul surorii mele, și m-am dus pe un teren de sport din apropiere, unde niște copii jucau fotbal. Am intrat în vorbă cu ei și i-am întrebat dacă pot să joc cu ei, lucru pe care nu l-aș fi făcut în mod normal. Apoi am început să-mi arunc geaca, telefonul, credeam că telefonul îmi face rău. Eram agitat, euforic, mi se părea că văd lumea altfel, la modul propriu. Nu puteam să deosebesc realul de ireal, credeam că vine sfârșitul lumii în trei ani”, începe Ștefan să povestească.

În scurt timp, niște polițiști care au trecut prin zonă l-au observat, și-au dat seama că ceva nu e în regulă cu el și i-au cerut un număr de telefon al unei rude. Apoi, fratele lui, care locuiește tot în Iași, a venit și l-a luat de pe terenul de sport.

Ajuns acasă la fratele lui, Ștefan a intrat să facă o baie. Îngrijorat, fratele lui l-a întrebat, de dincolo de ușă, dacă se simte bine, dar, pentru că nu a primit un răspuns, a intrat în baie. Ștefan era acolo, întins în baie, și părea inconștient.

„M-am prefăcut că am murit, stăteam întins în cadă, mă prefăceam că aș fi leșinat”, spune el. Își amintește tot. Mai departe, îmi povestește cum fratele lui a sunat la ambulanță, cum asistenta i-a pus o lanternă în ochi ca să vadă dacă i se dilată pupilele, cum l-au luat la spital „gol pușcă” și cum l-au dus, în primă fază, la Spitalului Clinic Județean de Urgențe Sfântul Spiridon din Iași.

„La spital, au încercat să-mi bage o sondă, să elimin ce au presupus ei că aș fi ingerat. După ce au văzut că nu am ceva fizic, m-au trimis la spitalul de psihiatrie Socola”, spune Ștefan.

Internat la Socola. Episodul unu

Institutul de Psihiatrie „Socola” din Iași, mai simplu spus Socola, e locul unde barbara memorie colectivă a reţinut că „sunt duşi nebunii”. Acolo a ajuns și Ștefan după primul episod de comportament anormal, fără să știe ce i se întâmplă, de ce și fără să știe ce e real și ce nu din ceea ce i se întâmplă.

Prima noapte de internare a fost de groază. L-au internat direct, fără un consult amănunțit, într-un salon mare, cu 20-30 de inși.

Poți să-ți imaginezi cât vrei cum arată 30 de oameni cu probleme psihice puși laolaltă în aceeași încăpere, nu vei reuși. Nici măcar Ștefan, care a fost acolo, nu poate să descrie în amănunt. Pe de o parte, pentru că a fost demult. Pe de altă parte, pentru că era atât de tulburat, încât nu mai știe unele lucruri. Dar, poate, și pentru că ar vrea să uite acea experiență.

„Prima noapte în spital a fost de groază. Eram la comun cu 20-30 de oameni. La Socola sunt și camere mai mici, dar în prima noapte am fost la comun cu mai mulți oameni. Era miros de urină, niște mirosuri de nedescris, erau oameni care țipau, care vorbeau în șoaptă. Nu știu de ce, am început să țip și eu sau să cer ceva sau să mă zbat, dar o asistentă a venit la mine și a încercat să mă pălmuiască. Când am văzut asta, m-am luat eu singur la palme, ca să nu mă pălmuiască ea. Asta țin minte bine”.

Dacă i-a fost frică? Da. Frica de faptul că era închis cu mai mulți necunoscuți cu comportamente imprevizibile se împletea cu frica de propriile gânduri paranoice.

Un diagnostic protectiv: tulburare psihotică acută polimorfă

A doua zi, l-a luat în evidență un medic psihiatru care l-a consultat și i-a introdus un tratament. Tot el i-a pus diagnosticul: tulburare psihotică acută polimorfă.

Ștefan a stat internat la Spitalul de Psihiatrie Socola aproximativ trei luni. Atunci nu distingea imaginarul de real și nu a înțeles prea multe din discuțiile cu medicul. Dar, după externare, a mers periodic la psihiatrul lui și au mai dezbătut boala.

„Psihiatrul meu mi-a zis la un moment dat că diagnosticul real ar fi mai grav decât atât, că el mi-a pus un diagnostic protectiv, în așa fel încât, dacă află vreun angajator că am fost internat și se uită peste ce diagnostic am, să mă protejeze, să nu scrie acolo schizofrenie sau tulburare bipolară. Nu că le-aș avea neapărat, că medicul nu a numit niciun alt diagnostic în afară de tulburare psihotică acută polimorfă”.

Medicul i-a spus că e posibil ca stresul să fi declanșat boala, dar Ștefan bănuiește că e ceva genetic, pentru că are o rudă apropiată care a trecut prin experiențe foarte asemănătoare.

Decizia de a sta internat trei luni nu a fost luată de la început. Dar, pentru că Ștefan nu se simțea bine și pentru că medicii tot încercau diferite tratamente care să-l echilibreze, șederea lui în spital s-a tot prelungit.

Tot atunci, în perioada Paștelui, părinții au cerut să fie externat, așa că a fost lăsat să plece acasă pentru scurt timp. Numai că gândurile lui neobișnuite, așa cum numește Ștefan episoadele psihotice, nu dispăruseră. Chiar dacă era cât de cât ok, nu își revenise complet. Prin urmare, după câteva zile petrecute la părinți, la Botoșani, a luat autobuzul spre Iași, unde l-a așteptat fratele lui și l-a dus din nou la spital.

„Eu nu eram bine nici după o lună, nici după două, iar ei tot încercau medicamente. Se mergea mai mult pe încercatul de medicamente, să vadă ce mi se potrivește, probabil că de-asta a și durat atât de mult internarea”, spune el.

Faptul că nu se simțea bine însemna că mai avea, din când în când episoade psihotice, când i se părea că vede lucruri, că i se întâmplă ceva ce nu se întâmpla de fapt.

„De exemplu, în sala de mese mi se părea că ar pica din senin, pe mese, mâncare și sticle de suc, și mă gândeam că poate eu, prin puterea minții, le aduc în realitate. O dată, mi-am smuls branula de la mână. Aveam un comportament mai ciudat. Țin minte ca am avut și un fel de revelatie, a fost un moment, probabil vis, în care am putut să văd lumea de la începutul ei și până în prezent și am ales să nu mor, ci să rămân în această viață. Nu mai eram conectat la realitate și la ce făceam înainte, nu știu cum trecea timpul, eram prins în gândurile paranoice și fanteziste și dormeam mult, din cauza pastilelor”, povestește tânărul.

Apoi îmi explică faptul că, atunci când avea episoade psihotice, se simțea energic și euforic. După aceste episoade, avea, uneori, perioade depresive. În aceste perioade a avut inclusiv gânduri legate de suicid.

Cum poți să fugi dintr-un spital de psihiatrie? Simplu

Chiar dacă externarea dintr-un spital de psihiatrie nu e o treabă ușoară și nu o poți face la cerere, în mod paradoxal, să ieși dintr-un astfel de spital e mai simplu decât ți-ai putea imagina. Nici măcar nu ai nevoie de un plan bine pus la punct pentru asta. Nu e cum vezi prin filme, când fuga dintr-un spital psihiatric e bine calculată.

Simplu a fost și în cazul lui Ștefan. Nici măcar nu a plănuit să plece. Pur și simplu, și-a ascultat impulsul de moment, a ocolit paznicul și a ieșit din curtea spitalului.

„Nu a fost premeditat, nu m-am gândit la asta zile în șir. Pur și simplu eram afară, era seară, și am decis să mă plimb. Nu e gard să nu poți ieși. Dacă treci pe la portar, te oprește el, dar poți să o iei pe ocolite, printr-o vale, și ieși din incinta spitalului. Eu așa am ieșit”.

Ștefan nici măcar nu știa unde vrea să se ducă. De fapt, nu avea o direcție anume. Încă avea gânduri psihotice și era euforic: „Aveam gânduri ciudate, religioase – ceva cu România, cu Iisus – mă gândeam că poate eu sunt următorul Iisus. Și m-am dus în stradă, treceau mașinile pe lângă mine cu viteză mare, era noapte, abia dacă mă vedeau, a fost periculos și eu nu mi-am dat seama”.

Își amintește că, după ce a scăpat din zona de mașini, a urcat un deal, a trecut printre niște copaci, a sărit niște garduri, a trecut de niște proprietăți private, l-au hăituit niște câini, până a ajuns, în cele din urmă, în curtea unui hotel.

Din fericire, nu s-a rănit și nu a fost rănit. Angajații hotelului l-au observat și au anunțat poliția, care l-a dus înapoi la spital. „A venit poliția și m-a luat, probabil că între timp se anunțase și la spital că am plecat, așa că m-au dus înapoi și m-au mutat la etajul superior, de unde nu mai poți să ieși. Jos, unde fusesem internat până atunci, e ceva mai liber, poți să mai ieși pe afară, să-ți mai iei o cafea, dar la etaj sunt închiși cei mai periculoși, de acolo nu mai poți să ieși”.

Astfel, după evadare, Ștefan a ajuns la etaj, cu periculoșii.

Un loc în care abuzurile sunt la ordinea zilei

A fi internat într-un spital de psihiatrie nu înseamnă numai să fii somnolent din cauza pastilelor sau să ai halucinații. Din nefericire, înseamnă și abuzuri. Uneori, din partea altor pacienți scăpați de sub control. Alteori, chiar din partea celor care ar trebui să aibă grijă de tine.

După ce a fugit din spital și a fost închis sus, alături de alți pacienți periculoși, Ștefan a fost agresat de alți bolnavi.

„Cum a fost sus?”, îl întreb. „Acolo sunt mai violenți pacienții și am avut de-a face cu câțiva dintre ei. Într-o zi, era un tip mai la 30 și ceva de ani – eu aveam atunci 20 – și nu știu de ce s-a luat de mine, mă înghesuia într-un colț unde nu vedeau camerele de filmat și îmi dădea picioare în burtă. M-a ars și cu țigara, am și semne”, spune Ștefan, din nevoia de a dovedi că a fost agresat. Pentru că ceilalți se îndoiesc de spusele lui, un bolnav psihic simte mereu nevoia să dovedească lucrurile prin care a trecut.

După mai multe zile în care a suportat un astfel de comportament din partea altor bolnavi, în cele din urmă i-a spus medicului lui psihiatru ce se întâmplă. „A intervenit de multe ori pentru salvarea mea când mă băteau alții pe-acolo, alți bolnavi care mă agresau. Le dădea calmante și mă lăsau în pace”, spune el.

Tot atunci, a fost călcat pe cap de un asistent. Am crezut că Ștefan vorbește la figurat. Că e un fel de a spune că a fost călcat pe coadă, deranjat, iritat de vreun asistent. Dar nu. Un asistent medical de la Socola l-a călcat pe cap la propriu.

„Eram sedat, nu știu de ce m-a călcat pe cap. Știu că voia să mă ducă la pat și eu m-am pus pe jos, iar el m-a călcat pe ureche”, spune Ștefan. Abuzurile erau la ordinea zilei din partea unora dintre asistenții din spital. La fel și legarea de pat. La propriu.

„Să fii legat de pat era la ordinea zilei, când erai agitat. Și eu am fost legat de pat. Te legau atât de strâns, că nu-ți mai ajungea sângele în palmă și ți se învinețea mâna. Aia era legătura bună, ca să zic așa, din care nu puteai scăpa. Era un comportament obișnuit din partea anumitor asistenți, nu a tuturor. Unii s-au purtat bine pentru că, așa erau ei, ca oameni”.

Îl întreb pe Ștefan dacă, pe durata internării lui, l-a văzut vreun psiholog. Îmi spune că da, o dată sau de două ori. În spitalele de psihiatrie din România, ședințele de psihoterapie nu sunt o practică frecventă. Cel mult, psihiatrii le recomandă pacienților să meargă la un psiholog după ce ies din spital.

Viața după ieșirea din spital

Ștefan a fost externat undeva pe la finalul lunii aprilie – începutul lunii mai 2009. Urma oricum vacanța de vară, așa că n-a mai stat în Iași, ci s-a mutat la părinți, la Botoșani. Oricum, din cauza efectelor secundare ale pastilelor nu ar fi putut să-și dea examenele din acea sesiune.

La început, adică imediat după externare, a refuzat să ia tratamentul dat de psihiatru, pentru că se considera normal. Așa că a aruncat medicamentele, într-o primă fază. Apoi, cei din jur l-au ajutat să înțeleagă că e bine să-și ia pastilele.

Printre efectele secundare ale tratamentului, Ștefan își amintește starea accentuată de somnolență, faptul că avea o poftă de mâncare foarte mare, că nu se mișca normal – spune că, atunci când mergea, își mișca ciudat mâinile pe lângă corp – și că nu putea să ejaculeze.

În perioada respectivă, adică în vara lui 2009, Ștefan nu prea a avut viață socială. „Am ținut legătura doar cu o fată, o fostă prietenă. Țineam legătura cu ea și mai ieșeam cu ea, a fost cam singura mea legătură” spune el. S-a ferit să-i spună fetei că a fost internat la nebuni, de teamă să nu îl respingă.

Tot atunci a început să meargă la psiholog, la recomandarea psihiatrului de la Socola și la insistențele părinților. Astfel a ajuns să facă terapie cu Dana Galupa, psihoterapeut din Iași.

„Cred că cea mai bună parte din toată experiența asta cu boala a fost că am mers la psihoterapeut și am reușit să devin, zic eu, stabil emoțional. Altfel, nu cred că m-aș fi dus vreodată”.

Ștefan nu-și mai amintește cât timp a mers la psiholog, undeva spre un an, dar știe că ședințele de psihoterapie l-au ajutat: „La două ședințe i-a chemat și pe părinții și pe fratele meu, a zis că e important să fie și familia, ca să vadă cum gândesc ei, cum mă susțin. În rest, am fost singur la ea, jumătate de an sau un an, nu mai știu, până am fost cât de cât ok. Mi-a fost greu să vorbesc cu psiholoaga, pentru că trebuia să vorbesc mai mult eu și eram reținut. Nu prea eram deschis în a spune lucruri, dar psihoterapia m-a ajutat”.

De ce nu a mai mers la psiholog? Pentru că a considerat că și-a rezolvat problemele.

În tot acest timp și-a luat tratamentul medicamentos. Spune că, sub tratament, din 2009 până în 2012, a putut să funcționeze cât de cât normal. Pe măsură ce se simțea mai bine, medicul îi mai modifica dozele de tratament, pentru că efectele secundare nu erau ușor de suportat.

„Când am ieșit din spital, a urmat vacanța de vară, dar chiar și în toamnă, când m-am dus la facultate, eram sub efectul medicamentelor. Dimineața îmi era foarte greu să mă trezesc și nu eram la capacitate maximă”, își amintește el.

Internat la Socola. Episodul doi

În 2012, Ștefan și părinții lui l-au rugat pe medicul psihiatru să-i întrerupă de tot tratamentul. „Mă deranja că nu puteam să beau, deși nu eram un mare consumator de alcool, dar pentru că nu puteam să beau la o întâlnire cu prietenii în oraș, asta mă făcea să mă simt prost. Și mă deranja că nu puteam să conduc mașina”, își explică el alegerea de atunci.

„Am vrut să îmi scoată de tot medicamentele, ca să văd dacă pot trăi și fără ele, numai că la mine nu a funcționat. La jumătate de an după ce am renunțat de tot la tratament am avut o recădere și m-am internat din nou”.

Se întâmpla în martie 2012. „Înainte de a doua internare, mă mutasem de la sora mea într-un apartament de două camere în care mai locuia un cuplu. Am stat puțin acolo. Am avut câteva nopți de insomnie, eram cuprins de paranoia, credeam că era un bloc de securiști. Murise nanul meu (n.r. – nașul) și m-am dus acasă, la Botoșani, unde am avut și acolo câteva nopți nedormite. Într-o zi, fratele meu m-a sunat, voia să știe datele de pe buletinul meu, iar eu nu am vrut să i le dau tot din paranoia. Am stat câteva zile acasă și apoi m-am întors la Iași cu tata, m-am dus la sora mea și am rămas acolo în acea noapte. Nu am putut dormi și mi-am făcut tot felul de gânduri ciudate, iar dimineața pe la 5.00 am făcut un duș. Nu mai făcusem niciodată duș la ora aia. Eram euforic, îmi imaginam că o să călătoresc în toata lumea și o să am succes. Atunci, ai mei au luat hotărârea să mergem la spital, unde a urmat a doua internare. De data asta, am fost de acord să merg la spital”, povestește Ștefan.

La a doua internare, lucrurile nu au decurs cu mult diferit față de prima. Doar că acum nu a mai plecat din spital și s-a dus să-i ceară explicații asistentului care îl călcase pe cap: „L-am recunoscut și l-am întrebat de ce a făcut asta. Am vrut să-și ceară scuze de la mine, dar am sfârșit prin a-i cere eu scuze dacă l-am supărat cu ceva. El n-a avut niciun sentiment când i-am zis, a avut o atitudine de genul: și ce dacă te-am călcat?”.

A doua internare a durat din martie și până în iunie 2012, deci tot trei luni.

„Credeam că toată viața o să fiu catalogat ca fiind nebun”

Indiferent că are un diagnostic protectiv sau nu, Ștefan știe un lucru: că boala lui se manifestă prin gânduri anormale, paranoia, halucinații vizuale și auditive, uneori chiar gânduri legate de suicid. „Se aseamănă cu tulburarea bipolară, probabil”, mai spune el.

Cum e să ai 20 de ani și să fii internat într-un spital de psihiatrie? „Credeam că toată viața o să fiu catalogat ca fiind nebun, dar, între timp, am făcut pace cu mine. Acum știu cine sunt și nu mai contează atât de mult părerile celorlalți”, spune el.

Dincolo de sprijinul primit în familie și de la psiholog, l-a ajutat și relația cu psihiatrul de la Socola.

„Foarte mult m-a ajutat și psihiatrul meu de atunci, cu care țin legătura și acum. Îi spuneam că n-o să mai am o viață normală, din moment ce am fost internat la Socola, iar el îmi tot spunea că de ce? Că pot să lucrez și pot să fac ce vreau eu. Cumva, încrederea asta am căpătat-o de la ceilalți, de la psihiatri, părinți, familie. Ei m-au susținut foarte mult”.

Tulburările de vedere, un posibil efect secundar al tratamentului

După a doua internare și după mai multe ajustări ale tratamentului, Ștefan mai ia acum două antipsihotice. Niște pastile care au substanța activă quetiapină și o injecție pe care o face lunar și care are substanța activă flupentixol decanoat. Injecția o făcea, inițial, la medicul de familie, dar, de când cu pandemia, i-o face mama lui.

În urmă cu trei ani, în 2017, Ștefan a realizat că are și niște tulburări de vedere. Crede că le are, totuși, de când a început tratamentul în urma celei de-a doua internări, doar că nu le-a dat importanță și nu le-a conștientizat atât de bine.

Cum descrie tulburările? „Ca și cum aș avea ochelari de cal. Deși văd în stânga-dreapta, nu reușesc să mă concentrez decât la ce e-n fața mea. Contrastul e mai mare, mi se deteriorează vederea și capacitatea de concentrare îmi e afectată, îmi e mai greu să fac tot felul de lucruri”, explică el.

S-a dus mai întâi la oftalmolog, dar acolo i s-a spus că, din punct de vedere fiziologic, nu are nimic la ochi.

Așa că a început să-și noteze în telefon zilele și orele la care are aceste tulburări de vedere. A observat că acestea respectă un anumit model, un pattern. A mai observat și că tulburările de vedere sunt mai accentuate în săptămâna care urmează injecției cu Fluanxol.

„Le am până la opt zile pe lună și mi-am dat seama că le am de la Fluanxol, pentru că eu făceam injecția la sfârșitul lunii, iar tulburările de vedere le am preponderent la începutul lunii, durează vreo săptămână după ce fac injecția. Pot să le am o jumătate de oră într-o zi și apoi să nu le mai am toată ziua sau pot să dureze de la 11.00 dimineața, să le am o oră, apoi să văd normal, apoi iar să le am două ore și tot așa. Nu sunt constante, dar apar la câteva zile după ce fac injecția”, încearcă Ștefan să descrie. 

Un tratament care nu se schimbă ușor

Crezând că sunt șanse mari ca aceste tulburări să aibă legătură cu tratamentul, s-a dus la psihiatru și l-a rugat să-i schimbe injecția. Acesta însă l-a refuzat. „A spus că, din punctul lui de vedere, atât timp cât tratamentul funcționează, nu are de ce să-l schimbe. Cu toate că l-am rugat, i-am dat un dosar cu statistici, unde îmi notasem eu când am tulburările”, spune tânărul.

În urma refuzului de a i se modifica tratamentul, i-a cerut medicului de la Socola o recomandare de psihiatru în Botoșani. A mers și acolo și l-a rugat pe medic să-i schimbe tratamentul, dar nici acolo nu a avut succes. Așa că s-a întors în Iași și a mers la un alt medic psihiatru, de la o clinică privată. Acest al doilea medic psihiatru la care Ștefan merge constant – o femeie – lucrează și la Spitalul de psihiatrie Socola, dar la pavilionul pentru femei.

Cei doi medici de la Socola i-au spus că nu au mai întâlnit aceste tulburări de vedere la alți pacienți de-ai lor. Totuși, la începutul lui 2020, cel de-al doilea medic i-a spus că mai are o pacientă care a descris tulburări de vedere similare cu ale lui. Astfel, nu exclude posibilitatea ca tratamentul cu Fluanxol să aibă, ca efecte adverse, aceste tulburări.

„Anul trecut, în septembrie, am vrut să schimb tratamentul cu Fluanxol, care e foarte vechi, am înțeles că el dă tulburările de vedere. Așa că am mers la Centrul de Sănătate Mintală (CSM) din Botoşani și am schimbat Fluanxol cu Rispen, care are ca substanță activă risperidonă. Și nu am mai avut tulburările de vedere opt zile, ci 16 zile. Deci nu doar că le-am avut, dar a fost mai rău”, spune Ștefan.

Ulterior, cel de-al doilea psihiatru la care merge i-a recomandat un test genetic. Testul analizează, în funcție de genele pe care o persoană le are, ce tratament medicamentos este cel mai potrivit pentru o serie de tulburări și boli psihice. În urma acestui test, care a costat 3.900 de lei, Ștefan a aflat că tratamentul pe bază de risperidonă nu îi este recomandat.

Ce e de făcut? Ca să poată să schimbe tratamentul cu Fluanxol, va trebui să fie iar internat. „Nu se poate altfel?”, am întrebat. „De ce trebuie să fii internat ca să ți se schimbe tratamentul?”

„Pentru că e mai riscant, poți să recazi. Acolo, în spital, ești sub supraveghere medicală”, spune Ștefan. Astfel, a primit promisiunea că, odată ce internările vor fi permise (ele fiind suspendate, temporar, pentru cazurile ușoare, din cauza pandemiei), va fi internat din nou, într-un pavilion unde pacienții sunt mai liniștiți, ca să încerce un alt tratament, de la care speră să nu mai aibă tulburări de vedere. Totuși, Ștefan vrea să mai aștepte găsirea unui vaccin pentru COVID-19, ca să nu riște să ia virusul din spital.

„Acum e o perioadă de așteptare, că nu îmi imaginam că o să vină o pandemie. Planul este să mă internez, dar psihiatra mi-a zis că nu acum, că acum se internează doar cei cu urgențe, care sunt internați sus, la izolați. Mă gândesc să mă internez anul viitor, când se va găsi un vaccin pentru noul coronavirus, pentru că nu vreau să mă expun”, spune Ștefan.  

Ce alegi? Stigmatul social sau tăcerea

Aproape că e imposibil să nu fi auzit de Socola, indiferent din ce zonă geografică a României ești. Se fac glume care includ Socola. „Ești de dus la Socola!” sau „Ai scăpat de la Socola?” sunt doar două exemple de bullying care se foloseau încă dinainte de a ști ce înseamnă bullying (formă de abuz emoțional și fizic). Astfel de exprimări se foloseau atunci când voiai să ridiculizezi pe cineva pentru ideile lui sau să sugerezi că omul respectiv e nebun.  

Poate că este și motivul pentru care Ștefan nu a spus nimănui că a fost internat la Socola și că suferă de o tulburare psihică. Nu-l poți condamna că nu a spus, atât timp cât cuvinte precum „bipolar” sau „schizofrenic” sunt folosite la modul peiorativ, atunci când vorbești pe cineva de rău  sau vrei să-l rănești.

„Colegii și prietenii nu au știut despre boala mea. Nici fata cu care mă vedeam. Am vrut să-i zic, dar nu i-am zis prin ce treceam. Nici colegii nu au știut că am o problemă psihică. Știi și tu cum e, cum te vede lumea. Nu era în avantajul meu să zic, așa că de ce să o fac?”

Ștefan nu a avut niciodată foarte mulți prieteni, nu a avut o gașcă. A fost mereu introvertit și a avut puțini prieteni, așa că, din acest punct de vedere, viața nu i s-a schimbat radical după internare.

„Nici înainte nu eram prea extrovert, tot introvert eram. Poate că m-am deschis mai mult acum, vorbind cu mai mulți psihiatri, cu psihologul. Înainte vorbeam mai deloc, inclusiv cu ai mei, dar acum vorbesc”, spune el.

În afară de părinți, frate, soră și câțiva prieteni, nu a mai spus nimănui că a fost internat și că are o tulburare psihică.

După ce a terminat facultatea, a aplicat la diverse joburi. În 2015 s-a mutat la Botoșani, pentru că nu-și găsea job la Iași, iar din 2016 până în 2019 a lucrat la un ziar din Botoșani, ca tehnoredactor. În 2019 s-au făcut restructurări și a fost nevoit să plece, dar nu din cauza faptului că are o tulburare psihică.

A făcut față la locul de muncă, în ciuda tulburărilor de vedere, și nu consideră că viața lui profesională a fost afectată de boală. „Din 2016 am funcționat destul de bine, nu am mai avut nici stări de somnolență la serviciu, m-am simțit normal”, spune el.

Și mai spune că nu s-a simțit stigmatizat, dar asta nu pentru că ar fi dat numai peste oameni înțelegători, ci pentru că a păstrat tăcerea în legătură cu tulburarea psihică și cu internările în spital.

„Nu trebuie să mă accepte toate fetele, e de ajuns să fie una. Poate fi și o fată la fel ca mine, cu o tulburare psihică”

Ștefan nu avea o iubită când a fost internat prima dată. Nu a avut nici după ce s-a externat. Nu are nici acum. S-a mai dus la întâlniri, dar niciuna nu s-a concretizat cu o relație. „Dar caut. Nu stau. Și cu jobul, și cu iubita, caut”, spune el.

Pe de o parte, se teme că, dacă ar cunoaște o fată pe care s-o placă, ea ar putea să-l respingă dacă ar afla că are o tulburare psihică. Pe de altă parte, recunoaște că e posibil ca el însuși să-și fi pus unele bariere.

„Există bariere pe care mi le-am pus eu, că, dacă află, cine m-ar accepta?
Dar mi-am dat seama că nu trebuie să mă accepte toate fetele. E de ajuns să fie una.
Poate fi și o fată la fel ca mine, cu o tulburare psihică. Nu trebuie să fie top model. Trebuie să mă accepte așa cum sunt. Nu caut neapărat pe cineva care să aibă aceeași problemă, caut să-mi placă în primul rând și de acolo vedem dacă merge într-o direcție. Dar sunt conștient că pot să găsesc pe cineva care să mă refuze tocmai din cauza asta”.

Ștefan spune că, la început, când a realizat cu adevărat că are o problemă, o tulburare psihică, a fost șocat. I-a fost greu atunci. Acum, privește tulburarea de care suferă cu mai multă blândețe. Se privește pe sine cu mai multă blândețe.

„La început, credeam că nu pot să fac tot felul de lucruri din cauză că am tulburarea asta psihică. După internare, a fost greu cu gândurile pe care le aveam eu despre mine, dar acum sunt ok cu mine. Și cred că sunt destul de pretențios în a-mi alege nu numai o iubită, ci și prietenii. Nu vreau să stau în preajma unor persoane care gândesc negativ”. 

O tulburare psihică, multe planuri de viitor

Acum, Ștefan are 31 de ani, locuiește cu părinții, nu are un loc de muncă și nu are o iubită. Poate părea că perspectiva nu e tocmai roz. Dar Ștefan are multe planuri îndrăznețe și nu stă cu mâinile în sân.

„Am de gând să mă mut de la părinții mei, în Iași. Faptul că locuiesc cu ei acum e o chestie temporară, e un ajutor. Vreau mai întâi să scap de tulburările de vedere. De multe ori m-am gândit că eu nu pot să mă angajez pentru că am tulburările astea de vedere, că nu pot să mă duc la o petrecere, tot așa, din cauza lor”, spune Ștefan.

Până va putea să se interneze, ca să-și schimbe tratamentul și să elimine tulburările de vedere, face tot felul de alte lucruri. Și-a făcut un blog și un canal de YouTube în care le vorbește, fără să-și dea numele real, celor ca el sau care au prieteni ca el. Adică celor care vor să știe cum e viața cu o tulburare psihică și cum să te descurci prin hățișul de necunoscute pe care îl presupune o astfel de boală.

„La început mă gândeam să-mi pun cagulă, dar, după concedierea de la serviciu, a dispărut o mare parte din teama că o să fiu descoperit. Că o să afle cineva și o să se întâmple ceva, pentru că frica cea mai mare era să nu afle cei de la serviciu și să mă dea afară. Am fost mai liber în gândire după ce am fost disponibilizat”, își explică Ștefan alegerea.

Ai putea spune că e bizar să nu-și folosească numele real pe internet, dar să pună clipuri în care i se vede fața. Totuși, spune că asupra înregistrărilor de pe YouTube are control total și că, dacă va vrea la un moment dat, le va putea șterge.

Mai are un canal de YouTube, cu animații, în care le vorbește copiilor, pe limba lor, despre tot felul de provocări ce pot apărea în școală sau grădiniță și aproape a terminat de scris un e-book pe care l-a numit „50 de pastile de viață de la un om N̶EBUN”, bazat tot pe propria experiență.

În paralel, lucrează la un plan de afaceri pentru atragerea de fonduri europene.

Ștefan are multe planuri. Unele imediate, pentru fiecare zi, altele pe termen lung. Și unele, și altele, îl ajută să se mențină pe linia de plutire. Asta l-a învățat mersul la psiholog.

Are un document în Excel în care și-a notat ce vrea să facă în fiecare zi, de la citit de plăcere sau citit pentru studiu, până la mers cu bicicleta sau exerciții de fizioterapie. Pe termen lung, planurile lui înseamnă, de exemplu, că își propune ca, până la 38 de ani, să aibă soție și doi copii, iar până la 50 de ani să fie antreprenor, speaker, autor și, eventual, filantrop.

„Ascult mulți speakeri motivaționali și majoritatea sunt de părere că e bine să ai un plan. De-asta l-am făcut. Poate că nu o să reușesc să fac ce mi-am propus până la 38, poate o să reușesc până la 40 sau 45, dar ideea e să am un plan, ca să pot să trec peste perioadele mai grele. Că mai apar și perioade depresive, mai ales acum, că stau acasă, izolat de patru luni. Și atunci mă gândesc că ok, acum sunt așa, dar eu, pe termen lung, am planul ăla. Faptul că am un plan mă ajută să trec mai ușor peste perioadele depresive”. 

Acum, Ștefan nu mai merge constant la psihoterapeut. Doar din când în când, când se mai duce la Centrul de Sănătate Mintală din Botoşani, mai vorbește cu câte un psiholog.

Și-a propus să trăiască viața așa cum vine, zi după zi, fără să neglijeze rezolvarea problemelor, dar nici făcându-și griji când nu e cazul.

„O să le iau pe toate pas cu pas. Poți să-ți trăiești viața normal, să fii fericit. Nu e un impediment că ai o boală psihică. Iei niște medicamente și aia e. Că fiecare are ceva, unul are diabet, altul are cancer. Sunt boli mult mai grave decât o tulburare psihică”, mărturisește Ștefan.