Cu psihologul pe internet. Cum s-a mutat terapia exclusiv în online

    Odată cu impunerea măsurilor de autoizolare, toate activitățile care presupun interacțiuni față în față și care nu sunt absolut necesare au fost interzise. Iar mersul la psiholog nu este o excepție. Oameni care se aflau într-o relație terapeutică și care aveau o rutină din a se întâlni cu psihologul, în cabinetul său, o dată pe săptămână sau la două săptămâni, au fost nevoiți să-și reconsidere această relație. Unii au renunțat, alții s-au adaptat și au mutat pe internet întâlnirile cu psihologul. La fel au făcut și psihologii. Adaptarea este este unul dintre cuvintele cu cel mai mare sens în zilele noastre. Am stat de vorbă cu șapte oameni – unii psihologi, alții clienți – despre cum fac ei, acum, exclusiv terapie online, cum trăiesc această experiență și cum e să-ți pui sufletul pe tavă prin Skype, Zoom, WhatsApp sau Facebook.

    Anca Răducan, Adrian-Florin Socol și Viki Dumitrache sunt psihoterapeuți. Mai făcuseră terapie online, dar numai cu persoane care nu puteau să ajungă la cabinet, cum sunt cele din altă țară sau alte orașe decât cele în care ei își au cabinetele.

    Vorbind cu ei, prima constatare a fost că unii dintre clienți au renunțat la terapie pe durata epidemiei. Motivele sunt, în principal, trei. Cei care au pus pe pauză ședințele fie nu au intimitate în locuințele în care stau în izolare, fie consideră că nu li se potrivește terapia online și iau o pauză până când vor putea intra din nou în cabinete, fie nu mai au bani, din cauza problemelor economice care au apărut odată cu pandemia.

    Un sfert din clienți au renunțat la terapie

    Anca Răducan este psihoterapeut pentru adulți și adolescenți și își desfășura activitatea în două locuri. La cabinetul propriu și la Clinica Hope. Înainte de pandemie, se întâlnea pe internet numai cu clienții din afara țării, puțini la număr. Acum, vorbește cu toți clienții ei de acasă, folosind platforma Zoom sau aplicația WhatsApp.

    Anca Răducan, psihoterapeut pentru adulți și adolescenți

    Are cu 30% mai puțini clienți și nu mai lucrează zilnic. Și-a delimitat clar, pe zile, activitățile pentru cele două clinici și are în jur de cinci-șase ședințe pe zi, trei-patru zile pe săptămână. „Sunt persoane care au decis să ia o pauză de la terapie pentru că nu au intimitate acasă. Cam 30% dintre ei ori au rărit ședințele, ori au renunțat din motive diferite. Fie nu au intimitate în casă, fie persoanele cu care locuiesc nu știu că vin la terapie și, atunci, asta a fost o soluție de moment. În cazul acestor persoane, e o soluție temporară, ne-am propus să reluăm legătura peste o vreme, să vedem dacă au, totuși, nevoie de terapie și cum putem face să ne vedem dacă este absolut necesar”, spune Anca Răducan.

    Adrian-Florin Socol, și el psihoterapeut, își împarte activitatea între cabinetul propriu și Fundația Estuar. Lucrează pentru Estuar de la 9.00 la 16.00, iar după-amiezile sunt rezervate cabinetului individual. Avea și înainte ședințe de terapie online, dar numai cu persoane din afara țării, undeva la 25% din clienți. „Aveam o zi dedicată sesiunilor online, de obicei joia lucram doar online și aveam patru-cinci ședințe, eu oscilând între 20 și 30 de ședințe pe săptămână”, spune psihoterapeutul.

    Adrian-Florin Socol, psihoterapeut

    În cazul lui, aproximativ 20% din clienți au renunțat la terapie. Din discuțiile cu alți colegi, știe că acest lucru s-a întâmplat cam peste tot: „Pentru toți colegii cu care am vorbit sunt oameni care au renunțat în perioada asta. Unii dintre ei nu se pot adapta sau nu se pot conecta la fel de ușor prin intermediul tehnologiei. Mai sunt și persoane care erau mai mult pe partea de dezvoltare personală și care se pot descurca și singure, fără ajutorul terapiei, o perioadă. Acestea sunt cele două motive principale pentru care oamenii au renunțat. În cazul meu, o singură persoană a renunțat la terapie pentru că acasă nu avea intimitate”.

    Viki Dumitrache este psiholog clinician și psihoterapeut și e obișnuită cu terapia online, deși are și cabinetul ei, în Slobozia. Lucrează pe Skype de 11 ani. Avea pacienți care făceau terapie cu ea din spatele unui ecran dinainte de intrarea în autoizolare, iar cei care optau pentru acest tip de interacțiune erau cei care nu locuiau în România sau în același oraș cu ea. 

    Viki Dumitrache, psiholog clinician și psihoterapeut

    „Și eu aveam clienți care veneau la cabinet și clienți pe care îi aveam în online. Există oameni care preferă să facă terapie online pentru că mă aleg pe mine, dar ei stau în Belgia sau în Sibiu sau București și n-au cum să vină, alții preferă online-ul pentru că îi scutește de trafic, de parcare, de ore nepotrivite. Eu lucrez de 11 ani în online. De-a lungul timpului, procentele au variat. Am avut 70% online, 30% la cabinet, uneori invers, dar, de obicei, cam jumătate-jumătate”, spune Viki Dumitrache. Din cei opt clienți ai ei cu care se vedea față în față, în cabinet, doar trei fac acum terapie exclusiv online. Ceilalți cinci au refuzat și au pus în așteptare terapia: „Au spus că nu se simt în regulă să facă asta. Unii s-au supărat și au pus presiuni ca să-i primesc în continuare la cabinet”.

    Dar există și clienți noi

    Chiar dacă, în medie, aproximativ un sfert dintre clienții de terapie au renunțat la întâlnirile cu psihologul în această perioadă, există și persoane care exact acum au luat un prim contact cu terapeutul. Cei trei psihologi cu care am vorbit au, cu toții, clienți noi.

    Anca Răducan are doi clienți noi. Unul e adolescent, celălalt e adult. „Motivele pentru care au ales terapia acum au legătură cu epidemia?”, mi s-a părut firesc să întreb. Răspunsul este că nu. Adolescentul i-a scris cu aproximativ două săptămâni înainte să se decreteze stare de urgență în România, dar, pentru că terapeuta era în concediu, au început să lucreze când ea s-a întors în țară, adică direct din izolare. „Cealaltă persoană m-a contactat chiar zilele trecute și am avut și o primă ședință. E o persoană care nu locuiește în România și avea acolo un terapeut cu care ar fi trebuit să își mute ședințele în online, așa că a zis că, dacă tot nu mai poate să facă terapie față în față, măcar să facă în online cu cineva care vorbește aceeași limbă”, explică Anca Răducan.

    Și psihoterapeutul Adrian-Florin Socol a început terapii noi, cu oameni pe care nu i-a cunoscut niciodată față în față. „Ei sunt din București, dar, pentru că acum se face terapie numai online, am început și terapii noi direct pe internet. În perioada asta, cu tot ce fac la Estuar, cred că am patru-cinci clienți noi în ultima lună”, spune el.

    Și în cazul lui, motivele pentru care oamenii s-au apucat acum de terapie sunt independente de epidemia de coronavirus: „Sunt oameni care fie au mai făcut terapie în trecut și acum au vrut să reînceapă, dar cu altcineva, fie oameni care se confruntau de mai multă vreme cu niște probleme și acum și-au făcut curaj să caute un psiholog și așa s-a nimerit pentru ei, să fie în perioada asta. O singură persoană din cele noi care au început acum terapie m-a contactat înainte de carantină. Nu aveam loc la acea vreme, dar, pentru că mi s-au anulat plecările în vacanță, i-am spus acum că am timp”.

    Clienți care renunțaseră la terapie, dar cărora autoizolarea le-a reactivat problemele

    Ca să vorbesc cu Viki Dumitrache i-am scris patru zile la rând. Acum e mai ocupată decât înainte de intrarea în autoizolare, pentru că acum are mai mulți clienți. „S-au reactivat mai mulți clienți din trecut. La mine, după ce facem o cursă de șase luni cu ședințe săptămânale sau bisăptămânale – dar doar la nevoie – după ce facem cele șase luni, la propunerea mea programăm la două săptămâni, apoi la trei săptămâni. După ce ajungem să facem una pe lună, pregătim ședința ultimă, la care negociem ce are de făcut după ce nu mai vine la ședințele de terapie și lăsăm o posibilitate să revină, dacă constată că nu îi e bine, sau altcândva, dacă simte nevoia”, explică Viki Dumitrache parcursul standard al clientului ei. Jumătate din cei care fac terapie cu ea stau o jumătate de an, unii stau un an sau doi, depinde. Acum, unii dintre clienții ei mai vechi au decis să revină în terapie.

    De ce au revenit fix acum?

    „Sunt persoane cărora lockdownul (n.r. – carantina) le-a accentuat problemele. Spre exemplu, sunt cupluri în care partenerii nu erau ok, se certau între ei și erau pe punctul de a divorța, iar acum sunt închiși în casă și au devenit și mai agitați. Sau e o persoană care făcea atacuri de panică acasă și acum face din nou. Am un client care locuiește singur și care își rostuise viața de așa manieră încât nu stătea în casă decât noaptea, când dormea. Dimineața se ducea la sală, apoi mergea la corporație sau la firmă, seara se ducea cu prietenii  la un bar și ajungea acasă seara la 10.30-11.00 și doar se culca. Acum, deodată, locuind singur și stând în casă, se urcă pe pereți, ca să zic așa”.

    Viki Dumitrache, psiholog clinician și psihoterapeut

    Pe lângă clienții vechi, Viki Dimitrache are și unii noi, pe care nu i-a văzut vreodată față în față. A avut o ședință unică cu o proaspătă mamă și are trei cupluri în așteptare. „Chiar ieri (n.r. – 10 aprilie) am avut o ședință cu o femeie care are bebeluș și e foarte speriată, îi e teamă să nu aibă depresie potnatală și să nu-și dea seama. A fost o ședință bună, am asigurat-o că nu are nicio problemă, fusese și la un psihiatru care îi spusese același lucru. Evit să mai fac ședințe unice, deși oamenii își doresc foarte tare, pentru că e o încărcătură mare să intri în viața unui om pe care îl vezi o singură dată. Și mai am și trei cupluri în așteptare. Nu am loc acum pentru ei, dar sunt nerăbdători, pentru că se ceartă acum, stând în casă. N-au stat niciodată atât de mult în casă”.  Viki Dumitrache, care înainte de epidemie făcea cam patru ședințe pe zi, acum face în jur de șase și recunoaște că e obositor pentru ea, ca terapeut.

    Prima ședință pe prin videocall. La fel ca față în față?

    Unii terapeuți spun că le e mai ușor să evalueze clientul într-o primă ședință față în față. Desigur, dificultatea sau ușurința cu care analizezi situația unui om cu care nu te-ai întâlnit niciodată față în față depinde și de problema pentru care acesta apelează la terapie.

    „Clar, când e vorba de clienți noi, îmi e mai ușor să am un prim contact față în față și să înțeleg situația. Dar nu pot să zic că am simțit o diferență foarte mare”, spune Anca Răducan.

    „Procesul este un pic mai anevoios, pe de o parte pentru că clientul de terapie se simte puțin mai stingher, mai stânjenit, în mediul online. Nu se mai creează contextul în care vii, ești într-un cabinet, e cineva acolo care te întâmpină. În cabinet apare un mic schimb afectiv. În online, oamenii au nevoie de mai multă structură. Eu sunt genul de terapeut care invită omul să spună și să conducă el ședința, dar văd că în online trebuie adaptat mecanismul și trebuie să fiu mai activ, să pun mai multe întrebări și să structurez mai mult discuția”, explică și Adrian-Florin Socol cum se observă de pe partea lui de ecran.

    „De îmbrățișat, nu ai cum să îmbrățișezi pe nimeni prin Skype”

    Pentru că face asta de mulți ani, Viki Dumitrache spune că, din punctul ei de vedere, nu este nicio diferență între online și cabinet la nivel de evaluare, dar că este o diferență la nivel de intervenție. „Sunt oameni pe care, în anumite momente, îi gâtuie plânsul. Atunci, în mod normal, mă duc lângă ei, îi țin de mână sau le pun mâna pe umăr și îi las să plângă, iar după ce își revin mă întorc în fotoliu. De îmbrățișat, nu ai cum să îmbrățișezi pe nimeni prin Skype, asta e clar. Și sunt momente de o mare intensitate, când oamenii ar avea nevoie să-i țină cineva, să simtă un contact uman când plâng sau își înfruntă anumite idei, dar ne descurcăm și fără asta”, explică ea.

    „E ceva destul de neprețuit contactul uman în anumite clipe. Unori nu e nevoie de mai mult de 30 de secunde pentru a sta lângă un om, dar sunt 30 de secunde foarte bine plasate”.

    Viki Dumitrache, psiholog clinician și psihoterapeut

    În rest, spune psihologul, evaluarea decurge la fel: „Pentru mine este aceeași, pentru că, dacă văd privirea omului, mimica, felul în care respiră, cum i se mișcă umerii și îi aud fluctuațiile vocii, am tot materialul pe care îl am și atunci când suntem fizic unul lângă altul. Vocea, privirea, gesturile, toate astea mie îmi îmbracă foarte mult conținutul verbal al oamenilor. Cu toată această nonverbalitate reușesc să empatizez și să înțeleg foarte multe lucruri”.

    Cum arată cabinetul unui terapeut?

    Ca să poți să îți deschizi un cabinet de psihoterapie, trebuie să respecți niște reguli scrise în Monitorul Oficial și în normele date de Colegiul Psihologilor. Trebuie să aibă o suprafață minimă, să aibă acces la baie și hol de așteptare. Totuși, există reguli nescrise care spun că un cabinet de psihoterapie trebuie să fie amenajat astfel încât să îți dea un sentiment de siguranță, fără să fie prea încărcat de mobilier sau decorațiuni.

    Cabinetul Ancăi Răducan e spațios și are culori pale. Mobilierul este alb, mai puțin două piese, unul din cele două fotolii și covorul, care sunt galben pal. Canapeaua și celălalt fotoliu sunt gri. În cabinet mai are și trei tablouri, două făcute de un client de-al ei, care sunt expresia unei stări emoționale, și unul cu o imagine neutră din Londra. „Un cabinet trebuie să fie cât mai practic, cu instrumente potrivite pentru ceea ce faci. Eu am, de exemplu, o bibliotecă mică, dar plină de cărți pe care le împrumut clienților, am și instrumente de testare, cum sunt chestionarele de feedback pe care le am tot timpul la îndemână. Mai am o cutie cu jucării sau obiecte pe care le pot folosi ca simboluri în procesul terapeutic, dar ea nu e neapărat la vedere”, spune psihoterapeutul.  

    Adrian-Florin Socol lucrează din octombrie anul trecut la cabinetul care se află la aproximativ 900 de metri distanță de casă. Pentru amenajare, a colaborat cu un arhitect specializat în design interior pentru cabinete de psihoterapie. Arhitectul a urmat niște reguli: „A fost gândit să fie un spațiu primitor, luminos, să nu fie nimic prea exagerat, astfel încât oamenii să se simtă confortabil și să creeze senzația de pace, de liniște. De loc în care să te simți în siguranță”.

    Cabinetul lui Adrian-Florin Socol a fost amenajat de un arhitect.

    Viki Dumitrache are cabinetul în aceeași casă în care locuiește. Casa este amplasată între două străzi, lucru care i-a permis să își facă intrări separate, așa că prietenii care vin în vizită nu se întâlnesc niciodată cu clienții de la cabinet. Așadar, ea și acum își ține ședințele de terapie online tot din cabinetul în care se întâlnea cu oameni înainte de epidemie.

    „E o cameră de patru metri pătrați, cu o canapea de trei locuri, cu trei perne îmbrăcate în blug, și un fotoliu îmbrăcat în blug. O bibliotecă cu rafturi de jos până sus, plină de cărți. În fața mea e o măsuță pe care am o agendă în care îmi notez clienții și seara fac confirmările pentru a doua zi, am chitanțierul, facturierul, contractele de confidențialitate”, spune ea.

    Cum se vede cabinetul de pe fotoliul clientului de terapie

    Andreea Udrea are 26 de ani și e izolată împreună cu colega ei de apartament, pe undeva prin zona Muncii: „Am făcut de două ori terapie până acum. Prima oară, când eram la liceu în Buzău, am făcut terapie timp de doi ani, în clasele a 11-a și a 12-a. Acum fac terapie de tip CBT (n.r. – psihoterapie cognitiv-comportamentală) din februarie 2019, deci de aproximativ un an și două luni”.

    Andrei Preda are 28 de ani. S-a izolat singur, în apartamentul lui din cartierul Militari, București: „Am început procesul când aveam 22 de ani și a durat cam doi ani. După cei doi ani, am oprit procesul, dar m-am apucat de un curs de teatru care presupunea mult lucru pe emoții. M-am reapucat apoi la final de februarie 2020, început de martie, cu o altă terapeută”.

    Alexandru Moise are 34 de ani. Stă în izolare singur, la Sinaia. Face terapie de mai bine de un an.

    Ioana Șendroiu are 35 de ani și s-a izolat în București, împreună cu soțul ei, dar și cu motanul și cățelul lor: „Am început să merg la terapie în iunie 2019. Iniţiativa exista în plan de mai multă vreme, dar mobilizarea mea a fost destul de greoaie”.

    Andrei și Alexandru au preferat să nu își dezvăluie numele lor reale.

    Înainte de pandemie, toți patru mergeau la terapie în cabinetele psihologilor lor. Primii trei, săptămânal. Ioana mergea o dată la două săptămâni, dar își dorea și făcea eforturi să ajungă mai des de-atât.

    Andrei a apucat să meargă la cabinetul terapeutei lui de doar trei sau patru ori înainte de intrarea în autoizolare, așa că nu a apucat să dezvolte vreun atașament față de cabinet. „Mă bucur că am apucat să merg de câteva ori înainte, ca să pot să construiesc puțină încredere în relația cu terapeuta. Aveam nevoie să o văd o dată-de două ori la față. Nu știam că am nevoia asta, dar acum, uitându-mă retroactiv, îmi dau seama că aveam nevoie să văd omul, să îl simt. E o chestie de chimie, ca în relații. Am mai încercat în vara anului trecut cu o altă terapeută și n-am făcut click. Dacă ai perioade proaste, e vital să începi terapia, chit că o începi prin videocall, dar, dacă ai cum să te vezi și cu omul la față, e mai ușor”.

    Pentru Alexandru, cabinetul terapeutului lui nu este altceva decât un fel de mijloc în atingerea scopului. Un spațiu de care se presupune că el și terapeutul au nevoie pentru a-și desfășura procesul terapeutic. Cu alte cuvinte, un loc în care să se întâlnească. „Cabinetul terapeutului meu este decorat simplu, pe gustul meu, cu lucruri puține și fără brizbrizuri inutile, de care să mi se agate privirea. Două fotolii confortabile și o masă la mijloc. În fața noastră, o canapea pe care nu o folosesc decât ca să-mi las jacheta și rucsacul în timpul ședinței. Pentru mine, e important să fie neutru, pentru că nu intru într-un cabinet de terapie pentru a fi fascinat sau oripilat de locul în care mă aflu. Mi se pare important să nu distragă atenția prin ceva anume, ci să fie suficient de confortabil încât să uit de el și să mă concentrez la discuția cu terapeutul”, spune Alexandru.

    Ioana spune, despre cabinetul în care mergea ea la terapie, că e perfect: „Fotoliu plus canapea cu perne, un tablou mare şi foarte interesant pe perete, de care îmi tot propun să întreb, dar uit de fiecare dată. Cărţi de Yalom (n.r. – Irvin D. Yalom, doctor în psihiatrie, scriitor și autor al mai multor lucrări de specialitate) în bibliotecă. O măsuţă cu apă şi şerveţele”. Totuși, nu s-a atașat de acest loc prea mult. Pentru ea, e un spaţiu familiar şi atât. „Dacă de săptămâna viitoare ne-am vedea în altă parte, nu aş simţi nimic legat de asta. Sigur, ar trebui ca noul spaţiu să mă ajute să mă simt în siguranţă, să avem discreţie şi o temperatură optimă, dar cam atât”, spune Ioana.

    Pentru Andreea însă, spațiul fizic în care mergea la terapie înseamnă mai mult decât un loc de întâlnire.

    „Atât cabinetul, cât și casa în care se află acesta, îmi dau o stare de siguranță. Deja când intru în casă, simt că totul devine sau are potențialul să devină mai ușor”.

    Andreea, 26 de ani

    Povestește cu plăcere despre acest loc pe care îl descrie ca fiind intim. „Este o cameră de la mansarda unei case din zona Basarab. E foarte drăguț amenajat, într-un stil rustic îmbinat cu elemente vintage. Scările din lemn masiv trosnesc, iar perdeaua de la fereastra mică din mansardă dă un aer foarte intim camerei de terapie. Fotoliile din cameră sunt foarte la modă acum în toate amenajările, dar se vede că zeci, sute – cine știe câți – clienți și-au spus ofurile așezați pe ele. Măsuța de cafea din cameră este tot într-un stil vintage. Pe ea îmi așez paharul cu apă sau ceai în timpul ședinței”, mai spune Andreea.

    Când terapia se mută în sufragerie. Sau dormitor. Sau mașină

    Alexandru și Andrei fac acum terapie direct din sufragerie. Alexandru se instalează în același loc în care lucrează, adică își pune telefonul pe laptop. „Când fac asta, nu am un scop anume, altul decât obișnuința. M-am obișnuit să comunic cu lumea prin videocall de la laptopul de pe care și lucrez, iar când vorbesc cu terapeuta așez telefonul tot pe laptop”, spune el. Nu a schimbat nimic în locuință special pentru momentele de terapie, pentru că locul e destul de prietenos.

    Andrei începe terapia în living, stând pe canapea, cu picioarele întinse pe masă. Spre finalul ședinței se mai mișcă prin casă și, de obicei, iese pe balcon. Când mergea la cabinet, stătea cele 50 de minute așezat pe canapea. Nici el nu a făcut schimbări prin casă special pentru terapie.

    Ioana nu are un loc anume din casă unde să se instaleze, pentru că se pliază pe nevoile soțului ei. „Soţul meu lucrează de acasă când am eu şedinţa de terapie, aşa că îmi aleg locul în funcţie de nevoile lui – dacă îi trebuie acces la monitor sau are videocall. În principiu, e important să am discreţie şi să stau comod, ori pe scaun, ori pe canapea. Cel mult am grijă să am apă aproape”, spune Ioana. Nici ea nu și-a amenajat un colț pentru terapie, pentru că nu e pregătită să dea un caracter permanent acestei stări de izolare: „Sper că ne vom întoarce la terapia clasică”.

    Andreea împarte apartamentul în care locuiește cu încă o persoană, așa că are mare grijă la intimitatea ei atunci când intră în terapie. „Ședințele de terapie le fac din dormitor, pentru că este cel mai izolat loc din casă. Când fac terapie, am nevoie să simt că nu mă ascultă sau aude nimeni. La început – de fapt, prima ședință – am făcut-o de la birou, dar de când am mutat biroul în sufragerie, fac terapie din pat. E destul de confortabil”, povestește ea. Deși nu și-a mutat mobila special pentru momentele de terapie, de când stă în autoizolare și-a făcut locuința un loc mai primitor: „De când stau în casă mi-am reamenajat mai multe colțișoare din dormitor, am mutat cărți, plante, biroul l-am dus în sufragerie. Am mai mult loc în cameră acum, simt că respiră altfel, deși e un dormitor de doar nouă metri pătrați”.

    Dormitorul Andreei este, acum, și loc de întâlnire cu terapeuta.

    Alți oameni apelează la tot felul de trucuri ca să aibă intimitate în terapie. Iar unii au procedat la fel și înainte de terapie, nu numai acum. „Am clienți care vorbesc din mașină, pentru că doar acolo au intimitate. Ies din casă sau coboară din bloc și vorbesc din mașină”, povestește Viki Dumitrache. „Întotdeauna am avut oameni care procedează așa. Unii folosesc pauza de prânz, alții, care locuiesc în străinătate, fac terapie în pauza de refresh – corporatiștii au niște camere de recreere, unde pot să stea și să mediteze, să bea un ceai, să se întindă un pic. Am vreo doi clienți care vorbesc în pauzele lor”, mai spune psihoterapeuta.

    Dar cum procedează în zilele acestea terapeuții? De unde țin ei ședințele de terapie? În cazul lui Viki Dumitrache, e simplu. Trece de cealaltă parte a casei și intră în cabinet. Tot de acolo își ține ședințele online și astăzi.

    Adrian-Florin Socol se așază la birou atunci când se pregătește să înceapă ședințele de terapie. „Asta măcar pentru mine, cât să mă pună în starea de muncă. Nu le fac din pat sau fotoliu”, spune el.

    Anca Răducan și-a ales dormitorul ca spațiu de lucru, pentru că e cel mai ferit de mișcarea de prin casă. Și-a instalat acolo un scaun confortabil și l-a așezat astfel încât în spatele ei, pe perete, să nu se vadă lucruri care ar putea distrage atenția celui cu care se află în terapie.

    Cum se simte terapia online de pe scaunul clientului

    Înainte de prima ședință de terapie online, Andreea se aștepta să fie ciudat, inconfortabil. „Și a fost un pic, nu știam cum să mă comport, mi se părea că iau de la capăt practic toată terapia. Dar simțeam asta și din cauză că nivelul meu de anxietate era foarte crescut. Însă deja de la a doua ședință am devenit mult mai confortabilă, iar acum nu mai simt diferențe așa mari  între terapia de la cabinet și cea online”, spune ea.

    Andrei spune că e diferit acasă față de cabinet, pentru că acum stă în spațiul care îi e familiar lui, chiar dacă s-a mutat în apartamentul în care stă acum cu numai o lună înainte de autoizolare.   

    „La modul amuzant, acum trebuie să îți procuri singur stocul de șervețele, dacă e nevoie și se lasă cu plâns. În general nu e nevoie, dar îmi iau apă lângă mine, ca să nu mă ridic în mijlocul sesiunii să mă duc la bucătărie”.

    Andrei, 28 de ani

    Lui Alexandru i se potrivește destul de bine terapia online. Spune că singura diferență e că, acum, e ceva mai odihnit. „Înainte de izolare, făceam terapie ori dimineața, la 8.00, ori seara, de la 19.00 sau de la 20.00. Pentru a ajunge dimineața la 8.00 la cabinet, mă trezeam la 6.30. Acum, pentru a ajunge în sufragerie la cabinet, mă trezesc la 7.30. Mă simt mai odihnit. Încă n-am făcut nicio ședință seara, dar mă gândesc că e același lucru vizavi de odihnă, pentru că una e ca ședința să înceapă în locul în care mă aflu și alta e să bat o jumătate de București de acasă până la cabinet”, spune el.

    Dacă el profită de faptul că nu mai pierde timpul pe drum, Ioana vede lucrurile diferit. Tocmai drumul e cel care face diferența, cel care îi lipsește. „Pentru mine, terapia e la fel de eficientă şi mă simt în largul meu. În principiu, şedinţele sunt la fel, cu mici întreruperi, că motanul meu îmi sare în braţe şi mai intră în imagine, iar căţelul terapeutei se culcă sub masa ei şi sforăie. Ce îmi lipseşte este drumul de la terapie spre casă de după şedinţă, când mă gândeam în singurătate la ce am discutat și ce aş putea să fac. Acesta a dispărut”, mărturisește Ioana.

    Rutina dinainte de terapie

    Ioana și Andreea nu au o rutină anume înainte de terapie, dar Andrei și Alexandru, da. „Ieri (n.r. – 8 aprilie), pentru că am avut de predat ceva pe niște proiecte și eram cu mintea turată (n.r. – agitat), am făcut puțină meditație înainte de terapie, vreo zece minute. Și cu o săptămână înainte am făcut la fel. Prima dată când am făcut terapie online intram direct din filmul (n.r. – starea) de muncă în cel de terapie și mi-a luat vreo 15 minute să mă adun. În condițiile în care ai la dispoziție 50 de minute de terapie, să stai să te aduni 15 minute e cam mult”, spune Andrei. În rest, nu face altceva decât să închidă muzica și notificările de pe telefon.  

    Alexandru are, înainte de terapie, același ritual ca înainte de muncă, în zilele când lucrează în tura de dimineață: „Puțin sport, o gustare mică și cinci minute de stat la fereastra deschisă, să respir aer curat. M-am retras într-un oraș de munte în perioada epidemiei”.

    Toți își țin întâlnirile de terapie pe WhatsApp, mai puțin Andreea, care intră pe Skype. Uneori, conexiunea video se mai blochează sau se mai întrerupe, lucru care e deranjant. Totuși, ședințele durează tot 50 de minute, cât este standardul.

    Terapia online trebuie să fie bine structurată

    Pentru desfășurarea ședințelor de terapie în mediul online, Asociația Europeană de Psihoterapie a emis niște recomandări provizorii. Acestea se referă la evaluarea clienților, dar și la date administrative, precum noi contracte de confidențialitate și siguranță a datelor, până la aspecte tehnice, care țin de accesul la calculator, tabletă, smartphone și la internet. Psihologii trebuie să aibă un plan de rezervă în cazul în care întâmpină piedici și li se blochează conexiunea, cum ar fi să treacă pe o altă platformă de comunicare video sau să comunice prin telefon. De asemenea, ei trebuie să se asigure că clientul are intimitate în timpul ședinței, dar și că iese din ședința de terapie simțindu-se în siguranță.  

    „În lucrul online, e important să fie bine setat cadrul. Cred că e unul dintre cele mai importante lucruri când vine vorba despre online. Una dintre reguli este legată de confidențialitatea și intimitatea pacienților. Mă asigur, verbal, că ei pot vorbi, nu sunt urmăriți, auziți, că pot folosi căștile. De asemenea, semnăm un acord de confidențialitate pentru online. Pentru unii clienți, le cer permisiunea să înregistrez și le dau acces la înregistrare – și pentru asta există un acord scris – și au și ei dreptul la înregistrare, pe care pot să o folosească doar în scopul de a-și împrospăta informația”, spune psihoterapeutul Anca Răducan. Ea stabilește și niște reguli de interacțiune, pentru că în apelurile video nu e la fel ca în cabinet. De exemplu, din cauza conexiunii proaste la internet există riscul ca un interlocutor să nu își dea seama când a terminat de vorbit celălalt, așa că se impune un timp de așteptare, ca să se asigire că acela și-a terminat ideea.

    Anca Răducan are, ca toți colegii ei, un plan B în cazul în care conexiunea pică pe prima platformă aleasă. Dacă se blochează Zoom, trece pe WhatsApp. Clientul nu trebuie să iasă din ședință brusc: „Un aspect care face ca psihoterapia să fie eficientă este că face persoana respectivă să se simtă în siguranță și să plece de acolo liniștită sau cu niște idei la care să reflecteze”.    

    „Mi-e dor de contactul fizic cu clienții”

    Dincolo de aspectele tehnice și administrative care fac ca psihoterapia să fie altfel în mediul online, și psihologilor le lipsește contactul cu clienții lor. „Clar îmi lipsește contactul direct cu clienții. Dar, pentru că majoritatea clienților sunt destul de vechi, avem o relație deja construită și care funcționează chiar și online. Îmi dau seama că e și o diferență de controlare a mediului. În cabinet eu controlez mediul, mă asigur că sunt în siguranță, că există intimitate, confidențialitate. Cu o persoană nouă, dacă nu o cunoști, nu știi unde stă, dacă e singură în camera respectivă sau nu. Tot ce pot să fac e să mă încred în ce îmi spune persoana aceea, dar e mai multă nesiguranță, pentru început”, povestește Anca Răducan din experiența ei.

    „Mi-e dor de contactul fizic cu clienții”, spune și Viki Dumitrache. „Mi-e dor și să ies afară să mă plimb în parc, să mă duc să alerg, să mă duc la sală să fac mișcare, mi-e dor de surorile mele. În prima săptămână a fost mai greu să procesez atâtea lucruri. La început, când deschideam conexiunea online, cinci minute vorbeam despre cum e percepția lumii pentru fiecare dintre noi”, mai spune ea.

    Și Adrian-Florin Socol mărturisește că îi lipsește foarte mult contactul direct, cu atât mai mult cu cât el coordona, de 12 ani, mai multe grupuri la Fundația Estuar: grupuri de comunicare, de dezvoltare personală, de meloterapie, activități sportive pentru adulți cu probleme de sănătate mentală. „Asta era o parte foarte importantă din activitatea mea și îmi lipsesc și mie, nu numai celor care participau la aceste activități”, spune el.

    Totuși, poți să faci de acasă tot ce poți face în cabinet?

    Toate activitățile de grup față în față sunt acum suspendate, inclusiv cele care presupun terapie. Unele dintre acestea nu pot fi ținute în mediul online, cum este cazul activităților de la Fundația Estuar. „Nu putem să ținem online activitățile de grup, pentru că noi, la Fundația Estuar, ne ocupăm de oameni care au diagnostic de schizofrenie, depresii majore, tulburare bipolară. Nu le putem ține online pentru că, pe de o parte, unii dintre ei nici nu au abilitățile necesare ca să intre în mediul online. Pe de altă parte, acolo chiar este nevoie de un anumit tip de contact”, explică psihoterapeutul Adrian-Florin Socol.    

    „Există exerciții care pot fi făcute numai față în față?”, i-am întrebat pe cei trei psihologi cu care am vorbit, referindu-mă la terapia individuală obișnuită.

    Anca Răducan spune că da. „De exemplu, foloseam destul de mult spațiul cabinetului pentru a schimba perspective, roluri. Acum nu pot să mai fac acest lucru. Jocuri de rol mi se pare dificil să fac în online. Dar sunt dispusă să încerc. Alte exerciții, cum e mindfullness-ul, merg foarte bine”.

    Adrian-Florin Socol spune că, în ultima perioadă, a încercat să-și adapteze exercițiile: „Se pierde un pic din puterea exercițiului, din latura lui emoțională, dar asta nu înseamnă că nu îl mai putem face, exercițiul poate fi adaptat. Dar acum am nevoie de mai multe întrebări în punerea în aplicare a unui exercițiu, decât în varianta din cabinet, în care îl însoțesc pe client”.

    În schimb, Viki Dumitrache, obișnuită cu online-ul de mai multă vreme, e de părere că toate exercițiile se pot adapta pentru online: „Fac exerciții de relaxare și în online, le-am făcut întotdeauna. Oamenii se pot relaxa și pe canapeaua lor de acasă. Pot să le dictez exerciții de respirație, de contractură și decontractură, îi învăț cum să intre în contact cu corpul lor. Putem să facem orice fel de exerciții și online”. Totuși, spune că nu lucrează pe internet cu copii. „Am lucrat doar câte două-trei ședințe, cu copilul câte unui client, pe o relație anume. Altfel, nu lucrez cu copii în online pentru că, cu copiii, trebuie să te joci, să te scălâmbăi, să îi atingi, să faci jocuri de rol, să stai la măsuță cu ei”, explică psiholoaga.

    Din punct de vedere al tarifelor, lucrurile nu stau diferit pe internet decât în cabinet. Deși și-au păstrat tarifele, psihologii sunt flexibili în cazul persoanelor care au intrat în șomaj tehnic sau întâmpină dificultăți financiare din cauza epidemiei și discută individual aceste aspecte.

    Mai des sau mai rar?

    Dacă tot am vorbit despre faptul că unii clinți de terapie au renunțat la ședințe de când a început pandemia, iar alții ori au revenit, ori abia acum au luat contact cu ea pentru prima dată, am vrut să văd și dacă cei cu care am stat de vorbă merg acum mai des sau mai rar la psiholog.

    Pentru Alexandru nu e vreo diferență. Își vede terapeuta săptămânal, la fel ca înainte. La fel face și Andrei, care se vede în fiecare marți cu terapeuta lui. A fost însă și o excepție, când și-a programat două ședințe într-o săptămână. „A fost o excepție, când am făcut de două ori într-o săptămână. După un weekend în care am trăit foarte intens niște lucruri pe care nu am reușit să le procesez singur, mi-am contactat terapeuta luni dimineață să o întreb dacă putem să facem un emergency hour. Așa că luni ne-am ocupat de chestia care ardea și ce aveam de lucrat marțea am lucrat joi”.

    Andreea și Ioana fac acum terapie mai des decât înainte de intrarea în autoizolare. De fapt, Andreea așa începuse ședințele, săptămânal. Dar în octombrie-noiembrie anul trecut începuse să le rărească.

    „De când a început pandemia, mi-am dat seama că mi-e greu să fac singură față situației și stresului, așa că am reluat ședințele săptămânale. Practic, toate lucrurile pe care reușiserăm să le aducem la niște niveluri normale, au reizbucnit foarte puternic din cauza evoluției situației.  În primele două săptămâni, aveam atacuri de panică, anxietate și plâns aproape zilnic”.

    Andreea, 26 de ani

    Și Ioana își programează acum ședințe săptămânal, în condițiile în care înainte nu reușea să ajungă la cabinet atât de des. „Pe de o parte, am senzaţia că adun mai multe lucruri de spus într-o săptămână. Pe de altă parte, nu mă mai încurcă traficul şi suntem amandouă mai flexibile apropo de şedinţele prelungite. Acum programăm o dată pe săptămână şi am anulat o singură dată. Dar cred că motivul principal e starea lucrurilor şi faptul că mă trec multe anxietăţi într-un timp mai scurt. Dincolo de coronavirus şi izolare, eu mai am un moţ de hormoni, că sunt însărcinată, şi o îngrijorare în plus, că îi am pe părinţii mei la Suceava. E greu de gestionat per total”, spune Ioana.

    Epidemia de coronavirus, un subiect de terapie în sine?

    Chiar dacă scopul principal al terapiei nu are legătură cu autoizolarea, epidemia sau frica de boală în general, acestea au fost subiecte de discuție în ședințele cu toți clienții.

    „Nu se poate să nu discutăm, chiar dacă nu e problema pentru care omul a venit. E ca și cum am încerca să ignorăm elefantul din cameră. Da, noi avem niște obiective și niște direcții pe care le urmăm, dar nu putem să ne prefacem că nu există pandemia și că nu s-a schimbat nimic. Și, atunci, trebuie să punem un pic pe pauză ce discutam înainte și să mai vorbim și despre pandemie, despre găsirea unor strategii de coping (n.r. – de a face față unei situații) în perioada asta, după care ne întoarcem, evident, la ce aveam de discutat înainte de pandemie”.

    Adrian-Florin Socol, psihoterapeut

    Anca Răducan a observat că, în cazul clienților ei, teama nu este legată atât de mult de izolare sau boală, cât de instabilitatea financiară și faptul că nu au un control al veniturilor în această perioadă.

    Pentru Andreea, epidemia a fost un subiect de discuție important în terapie, cu atât mai mult cu cât e ipohondră: „La început, în primele două-trei ședințe, am vorbit numai despre asta, în special despre coronavirus, pentru că sunt ipohondră. Apoi, în ședințele trei-patru, am reluat niște teme pe care le discutam la terapie de mai mult timp, legate de anxietatea mea de sănătate și de cauzele ei”.

    Pe lângă temele de terapie prestabilite, Ioana vorbește acum cu psiholoaga ei și despre cum se simte în izolare, dacă interacţionează cu alţi oameni prin telefon sau Skype, despre cum poate să gestioneze scenariile rele pe care i le creează creierul în perioada asta, cum să comunice cu partenerul, care sunt lucrurile care îi aduc plăcere în izolare şi care sunt părţile bune ale acestei poveşti.

    Andrei e destul de liniștit în legătură cu epidemia, așa că nu a fost un mare subiect de discuție în terapie. Nu la fel stau lucrurile cu autoizolarea, însă: „Nu am vorbit atât de mult despre epidemie, în schimb am vorbit despre izolare. Eu am niște episoade depresive care durează două-trei luni și care apar o dată pe an, în general toamna. Ce se întâmplă cu mine în perioadele alea e că mă izolez, adică nu prea mai ies din casă, nu prea mai vorbesc cu oameni. Îmi întrebam terapeuta dacă acum, forțat de împrejurări, există riscul să mi se declanșeze un episod depresiv. A rămas cu semnul întrebării, adică o ținem sub observație”.

    Alexandru, în schimb, nu e atât de preocupat nici de epidemie, nici de izolare. Prin urmare, deși a vorbit și despre asta, cele două nu au fost teme predominante de discuție în terapie. „Sunt OK în izolare, îmi prind bine liniștea și timpul pe care l-am câștigat pentru mine, citesc mai mult, fac mai mult sport, văd mai multe filme și nu m-a preocupat altceva decât cum aș putea eu să fac să duc lucrurile bune din izolare în viața de după izolare?”, spune el.

    Mediul online, potrivit pentru introvertiți

    De altfel, psihologii au observat că introvertiții se simt mai bine în terapia care se desfășoară online. Anca Răducan confirmă ce spun și studiile: „Că, pe unii, această formă de terapie îi ajută să se deschidă mai mult, să se simtă mai în siguranță și să poată să vorbească cu o mai mare ușurință despre subiecte grele. Cu anumite persoane am avut și ședințe mai intense decât în cabinet”.

    „Observ că în perioada asta le merge cel mai bine persoanelor care sunt introvertite sau care aveau probleme din categoria depresie, anxietate, atacuri de panică. Se pare că introvertiților le merge mai bine, e ca și cum li s-a normalizat lumea”, spune și Viki Dumitrache.  

    Adrian-Florin Socol e de părere că fiecare om se deschide mai ușor sau mai greu, în funție de personalitatea fiecăruia, dar și în funcție de dificultatea problemelor cu care se confruntă. „Sunt oameni cărora le este ușor să se deschidă și în online, dacă nu sunt probleme foarte dificile, pentru că le e mai ușor să aibă încredere în persoana din fața lor, și sunt persoane care, chiar dacă vin în cabinet, în funcție de care e problematica – dacă au o problematică pe structură de atașement sau pe tipare emoționale – s-ar putea să le fie la fel de ușor în cabinet ca în mediul online”, spune el.

    Pe de altă parte, mai spune psihoterapeutul, în cadrul unui grup de formare care s-a desfășurat online, un participant i-a mărturisit că s-a simțit mai bine decât la întâlnirile față în față „pentru că, în mod normal, nu are tendința de a fi foarte activ și de a pune multe întrebări, dar a simțit că interacțiunea online îi dă un anumit grad de intimitate și că poate fi mai activ”.

    Izolarea te face mai atent la problemele tale

    Andreea, Andrei, Alexandru și Ioana spun că, pentru ei, nu e vreo diferență între cabinet sau ședințele online în ceea ce privește capacitatea lor de a se deschide și de a-și comunica problemele.

    „Mie mi-e greu să mă deschid oricum și am nevoie de timp, chiar și la terapie, ca să devin suficient de confortabilă cât să exprim tot ce simt. Iar asta nu ține cont de mediul în care facem terapie – live sau online”, spune Andreea.

    „Nu simt vreo diferenţă în modul în care mă deschid la terapie acum faţă de înainte, în cazul meu asta ţine mai mult de relaţia cu terapeutul decât de modul de comunicare”, spune și Ioana.

    Psihoterapeutul Adrian-Florin Socol spune că nu ar trebui să ne oprim din a avea grijă de noi în perioada de epidemie, doar pentru că  situația din exterior s-a schimbat. „Până la urmă, prioritățile ar trebui să rămână cât de cât asemănătoare și, dacă o prioritate este să am grijă de echilibrul meu psihic și emoțional, nu ar trebui să schimb asta acum. Poate chiar e un moment bun în care să fac asta, pentru că am mai mult timp să stau cu mine, să reflectez, să mă gândesc la anumite lucruri”.

    Psihoterapeutul Anca Răducan a observat însă că izolarea ne face mai atenți la problemele cu care ne confruntăm și pe care, în condiții normale de viață, uneori le evităm, conștient sau nu.

    „Cred că li se întâmplă ceea ce ni se întâmplă tuturor. Faptul că și pentru ei multe lucruri exterioare au stagnat și nu îi mai preocupă acum. S-a creat un context în care vorbim mai mult despre lucrurile care ne apasă și care sunt oricum acolo, dar pe care nu le observăm în mod normal pentru că ne este blocată vederea în direcția aceea, din cauza stimulilor care tot apar zilnic. Acum oamenii nu mai au cu ce să fie stimulați și pare că sunt mai pregătiți să se uite în direcția problemelor lor și să vorbească despre ele. Nu e la fel pentru toți, dar am constatat asta în cazul mai multor clienți”.

    Anca Răducan, psihoterapeut

    „Te întorci la cabinet când se termină autoizolarea?”

    E o întrebare pe care le-am adresat-o Andreei, lui Andrei, lui Alexandru și Ioanei. Andreea și Ioana spun că, deși faptul că acum nu mai stau în trafic e un avantaj, preferă să se întoarcă în cabinetul terapeutului la finalul autoizolării.

    Alexandru spune că îi e mai confortabil să facă terapie de acasă și chiar se gândește ca, după încheierea epidemiei de Covid-19 și după ce lucrurile se reașază și revin la normal, să-i propună terapeutei să se vadă online în trei ședințe din patru. „Rămânând ca, o dată pe lună, să ne vedem și față-n față, pentru că are și contactul direct rolul lui și l-am apreciat întotdeauna”, spune el.

    Andrei pune mare preț pe drumul către și de la cabinet, așa că vrea să se întoarcă la această rutină, care îl ajuta. „Mă ajuta faptul că trebuia să mă duc și să mă întorc de la cabinet, adică aveam spațiul ăla în care să mă deconectez. Trebuia să ajung pe undeva pe la Iancului. Făceam cam 20 de minute până acolo. Dacă luam un Uber făceam cam 10 minute. După terapie, mergeam, de obicei pe jos, de la Iancului ori până la Universitate, ori jumătate din drumul până la Universitate și apoi luam un autobuz. În felul ăsta, aveam timp să mă liniștesc înainte de terapie și să fiu cu mintea limpede, iar după terapie aveam timp să procesez ce am discutat. Lucru care acum îmi lipsește”, spune Andrei.

    „Îmi imaginez că, pe termen lung, terapia online e la fel ca muncitul de acasă. Am muncit perioade lungi de acasă, în trecut, și ajungeam să asociez spațiul în care munceam cu senzația de stres de la birou. Mă gândesc că e posibil să se întâmple asta și la terapie, să ajung să asociez canapeaua de acasă cu terapia”, mai spune Andrei.

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare
    Urmărește-ne și pe Facebook