Ce este o traumă transgenerațională și cum se vindecă. Psihoterapeut Cristina Inasel, Regina Maria: „Se transmite prin comportamente, prin modurile de a face față stresului”

Traumele nu se limitează doar la experiențele personale pe care oamenii le trăiesc direct. Uneori, ei poartă povara suferințelor pe care le-au trăit generațiile anterioare. Trauma transgenerațională este un fenomen care explică modul în care traumele și suferințele profunde pot fi transmise de la o generație la alta, afectând comportamentele, emoțiile și relațiile urmașilor, chiar și fără ca aceștia să fi experimentat direct acele evenimente. 

Experiențele neplăcute, traumatizante, ale unei persoane, își pot avea sursele în propria viață (abuz, neglijare din partea părinților, relații conflictuale, certuri și tensiuni în casă, sărăcie extremă etc) dar și în evenimente istorice majore cum sunt războaiele, persecuțiile sau migrațiile forțate. Chiar dacă toate acestea influențează subtil felul în care oamenii își trăiesc viața, totuși o fac în cel mai profund mod. 

Iar tot ce s-a întâmplat în viața unui om în copilărie sau în viața adultă, poate fi transmis generațiilor viitoare. Impactul emoțional al unei traume nu dispare odată cu acea persoană, el se transmite către următoarea generație. Se transmite de fapt prin comportamente, prin emoții, prin modurile de a face față stresului, de a gestiona emoțiile și de a stabili relații. Cristina Inasel, psihoterapeut în cadrul Regina Maria București, spune că toate aceste lucruri sunt preluate de copii, fără a fi nevoie de folosirea cuvintelor, pentru că ei le simt și le văd. Atât de repede și de simplu se produce trauma transgenerațională…

Autoeducația este colacul de salvare din traumele transgeneraționale

În principiu toată lumea ar putea fi afectată de traume transgeneraționale, daca ele au existat la predecesori. Dacă nu se întâmplă acest lucru este pentru că diferența o face educația. O anume educație. Aceea a conștientizării traumelor bunicilor, părinților și a celor personale. Persoana poate fi afectată de traumele transgeneraționale dacă nu are relații sănătoase, cât mai diverse, dacă nu lucrează cu sine și cu durerile pe care le are și dacă nu explorează „istoricul” său familial. Este o muncă pe care trebuie să o facă și individual, și în context familial.

Traumele transgeneraționale se manifestă în primul rând prin dificultăți emoționale: anxietate, depresie, inclusiv rușine și vinovăție. Pentru că într-o familie ți se de voie să simți anumite sentimente mai mult decât altele. Sunt familii în care se propagă în copil sentimentul de rușine sau de vinovăție. „De exemplu, sunt familii în care se reprimă emoțiile, adică părinții nu dau voie copiilor să simtă niște lucruri. În momentul în care îți exprimi emoțiile și pari vulnerabil, practic transmiți că ești slab și atunci copilul înțelege asta și își găsește alte metode de a avea mecanisme de coping. Și aici putem să vorbim de adicții, de reprimare emoțională. Adică va avea un stil de atașament evitant, nu va ști cum să-și exprime emoțiile”, explică psihoterapeutul.

Necunoașterea istoriei familiale poate favoriza recrearea unei traume

O altă formă de manifestare ar fi tiparul disfuncțional al relațiilor: stilul de atașament nesigur, relațiile conflictuale. Toate acestea se pot manifesta în viața adultului. Apoi, mai este și tendința de a recrea o traumă. Este atunci când o persoană pare că recreează în mod inconștient trauma tatălui, mamei, bunicii sau bunicului. Nu-și dă seama de istoria familială, și atunci va repeta cumva o situație de risc asemănătoare. De exemplu, mama care-și alege partenerul și tatăl copilului care are un stil de atașament evitant, este rece și nu se orientează spre nevoile emoționale ale mamei, ale familiei. Copilul vede asta și asociază. Asociază familiarul în primul rând cu siguranța și cu iubirea. Asta se întâmplă de fapt, se codifică în așa fel încât copilul înțelege că iubirea înseamnă să-ți găsești un partener care are caracteristicile tatălui. 

Termenul de traumă nu este întotdeauna folosit corect

În general, trauma are o definiție care nu este chiar compatibilă cu impresia generală sau cu modul în care este folosit termenul. Și nu are neapărat înțelesul pe care i-l dă generația tânără, care folosește frecvent expresia „Sunt traumatizat”. Termenul de traumă are mai multe caracteristici. Pe de o parte ea este privită ca un eveniment, iar pe de altă parte ca o experiență interioară. ”Practic, trauma este o fragmentare a sinelui, o splitare a sinelui. Vine cu foarte multă neputință, vine cu un sentiment de frică foarte mare și cu o incapacitate. De fapt de asta numim noi traumatizare. E o presiune atât de mare încât mecanismele noastre de reglare emoțională și de adaptare nu mai fac față”, a punctat Cristina Inasel.

Adevăratele traume sunt profunde și distructive

În opinia psihoterapeutului există Traumă cu T mare și traumă cu t mic. Traumă cu T mare sunt toate acele evenimente copleșitoare, care indiscutabil pot fi văzute ca o traumă pentru că au un efect imediat (cataclisme, războaie, abuz fizic, abuz sexual, accidente de mașină). Traumele cu t mic sunt ușor mai subtile, dar prezintă un stres constant pe o perioadă mai lungă de timp. Vorbim de neglijare, critici, abuz psihic, certuri, lucruri care pot să fie văzute ca o traumatizare în timp. Este important de făcut o distincție între traumă așa cum este folosit termenul în mod cotidian („Am avut o traumă, sunt traumatizat”) și cum este ea definită de specialiști. Trauma nu este starea de tristețe, de dezamăgire ca urmare a unui eveniment neplăcut cum ar fi nepromovarea unui examen sau refuzarea unei invitații la film făcută unei fete. Trauma este ceva mult mai profund, mult mai distructiv. 

Afectarea este nu doar psihologică, ci și biologică

În privința traumelor transgeneraționale, un aspect fascinant este modul în care ele pot afecta corpul la nivel biologic. Aici intră în joc epigenetica, o ramură a geneticii care studiază modul în care expresia genelor poate fi influențată de mediul înconjurător și experiențele noastre. De exemplu, trauma severă și prelungită poate afecta genele responsabile pentru gestionarea stresului, cum ar fi genele asociate cu cortizolul (hormonul de stres), iar aceste modificări pot fi transmise la următoarele generații. În contextul traumei și al impactului ei asupra creierului, mai multe substanțe neurochimice sunt afectate, influențând atât sănătatea mentală, cât și fizică. Principalele substanțe neurochimice care sunt perturbate de traumă și stres cronic sunt cortizolul, serotonina, dopamina și noradrenalina.

Cercetările au arătat că stresul și traumele severe trăite de generațiile anterioare pot fi moștenite de urmași. Un exemplu celebru este studiul făcut pe supraviețuitorii Holocaustului și descendenții lor, care arată că aceștia au un nivel ridicat de cortizol și o sensibilitate crescută la stres, ceea ce poate indica o moștenire biologică a traumelor trăite de părinți sau bunici. Generatiile 2 si 3, nefiind expuse direct traumelor ca evenimente, au prezentat nivel ridicat de stres. 

Traumele perturbă sistemul imunitar și starea de sănătate în general

Trauma poate influența și modul în care funcționează sistemul imunitar. Persoanele traumatizate pot dezvolta un sistem imunitar mai vulnerabil, fiind mai susceptibile la boli autoimune, inflamații cronice și alte tulburări de sănătate legate de sistemul imunitar. Aceste tipare pot fi transmise transgenerațional prin mecanisme epigenetice și prin adaptările fiziologice. Copiii care cresc într-un mediu plin de stres și tensiune pot învăța să își suprime emoțiile, pentru a putea face față circumstanțelor dificile. În timp, această suprimare constantă a emoțiilor poate cauza o tensiune cronică în corp, care, în cele din urmă, poate duce la probleme de sănătate fizică. Anxietatea, depresia și alte tulburări emoționale cauzate de traume nerezolvate pot duce la dezvoltarea unor boli fizice, cum ar fi tulburările digestive (sindromul colonului iritabil, ulcer), durerile cronice și tulburările somatice nespecifice.

Trauma severă și stresul cronic sunt asociate cu boli autoimune, cum ar fi artrita reumatoidă, lupusul și bolile inflamatorii intestinale. Stresul activează răspunsuri inflamatorii în corp, iar atunci când stresul este constant sau sever, aceste reacții pot deveni patologice și se pot transmite la următoarele generații prin mecanisme epigenetice. Stresul prelungit și trauma cresc riscul de boli cardiovasculare, precum hipertensiunea, bolile coronariene și accidentul vascular cerebral, descendenții persoanelor traumatizate putând moșteni un sistem cardiovascular sensibil la stres, care poate contribui la dezvoltarea acestor boli la vârsta adultă.

Cum se vindecă trauma generațională

Deși traumele generaționale pot fi devastatoare, ele nu sunt o sentință pe viață. „Există speranță, iar procesul de vindecare începe cu conștientizarea. Primul pas este să ne recunoaștem propriile traume și să înțelegem cum acestea ne-au fost transmise de la părinți sau bunici. Aceasta poate fi o sarcină dificilă, deoarece, de multe ori, aceste traume sunt profund înrădăcinate în modul în care vedem lumea și în relațiile noastre. Vindecare implică atât lucrul individual, cât și familial. Este important să creăm un spațiu în care emoțiile noastre să fie exprimate și acceptate, în loc să fie reprimate. În plus, terapia și alte forme de sprijin emoțional pot juca un rol crucial în ruperea ciclului traumei și în prevenirea transmiterii acesteia către următoarele generații”, a punctat psihoterapeutul Cristina Inasel.

Elementele esențiale ale procesului de vindecare sunt identificarea tiparelor transmise (persoana să devină conștientă de tiparele și răspunsurile emoționale pe care le-a preluat de la părinți sau bunici), integrarea experiențelor emoționale (procesarea emoțiilor și experiențelor neîncheiate cu ajutorul terapiei, astfel încât individul să poată dezvolta un sentiment de siguranță și control asupra propriei vieți) și reconectarea cu istoria familială. „Înțelegerea evenimentelor din viața părinților sau bunicilor poate aduce claritate asupra unor comportamente aparent inexplicabile sau asupra unor reacții emoționale puternice”, a conchis psihoterapeutul.