„Izolarea în doi e un dezastru! Va crește violența domestică! Va crește numărul divorțurilor!” Toate acestea sunt afirmații recente, apărute în discuții la o cafea virtuală sau în articole de presă de peste tot din lume, ca urmare a măsurilor de izolare impuse de pandemia de COVID-19. Ne-am întrebat, firește, dacă viața de cuplu în izolare e chiar atât de greu de suportat. De ce escaladează certurile, dacă se poate ajunge la separare, dacă nu cumva problemele se acutizează doar acolo unde ele existau deja sau dacă despărțirea e o problemă atât de gravă încât trebuie evitată cu orice preț. Ca să ne lămurim, am stat de vorbă cu patru oameni care și-au împărtășit poveștile de dragoste din izolare și cu doi psihologi specializați în probleme de cuplu.
Ce mai înseamnă viața de cuplu? Pentru fiecare e diferită. Pentru unii, înseamnă cina în oraș, mers la teatru și, în unele seri, întâlniri cu prietenii. Pentru alții, înseamnă relaxarea de acasă de după serviciu, când stați la masă după o zi obositoare și vă povestiți unul altuia ce-ați mai făcut. În unele cazuri, înseamnă să vă vedeți seara târziu, obosiți după job, și doar să adormiți ținându-vă în brațe, urmând ca în weekenduri să evadați în natură, să vă conectați unul la altul cât să vă țină pentru o săptămână. Alteori, înseamnă seri de vineri în care vă vin prietenii în vizită și stați cu toții până târziu, împărtășind idei, urmând ca, a doua zi, să leneviți cât mai mult în pat. Mai rar, înseamnă că unul dintre voi pleacă în delegații și, până vă revedeți, vă trimiteți mesaje în care vă exprimați dorul. Cam așa arată o relație fericită. Sau arăta. Până acum aproape două luni.
În mod normal, viața în doi nu e exclusiv în doi. Mergem la serviciu, ne întâlnim și cu alți oameni sau plecăm de acasă pentru activități separate de cele ale partenerului. Apoi, ne întâlnim cu iubitul sau iubita, soțul sau soția și avem ce să ne povestim unul altuia. Uneori, ni se face dor unuia de celălalt. În general, viața de cuplu înseamnă activități în doi și activități separate. Înseamnă timp împreună, dar înseamnă și spațiu pentru fiecare dintre parteneri. De aceea, viața de cuplu în izolare poate fi o provocare pentru mulți dintre noi.
Când ești obligat să petreci tot timpul, zi și noapte, cu partenerul de cuplu, apare riscul de a resimți această prezență ca fiind apăsătoare. Te ciocnești de partener la tot pasul, micile defecte pe care le puteai trece cu vederea devin enervante, nu îți place că mănâncă prea mult, că nu face nimic toată ziua, dar că el are pretenția ca tu să faci totul în casă, unul muncește prea mult, altul prea puțin, te simți ignorat prea mult timp sau, dimpotrivă, sufocat de prezența lui.
De fapt, dificultatea vieții de cuplu în izolare se rezumă la nevoi și la satisfacerea lor. Ca să aflăm cum stau lucrurile cu viața de cuplu în izolare, dacă e cazul să ne așteptăm la mai multe divorțuri sau nu, dacă e real riscul ca violența domestică să explodeze, dacă e chiar atât de rău să stăm izolați cu partenerul, am încercat să aflăm poveștile a patru oameni și, în final, am discutat cu doi psihologi specializați în probleme de cuplu.
Cei cu care am vorbit au preferat să nu le publicăm numele reale. Poveștile lor sunt, însă, adevărate.
Diana, 26 de ani: „Crezi că o să ne despărțim când se termină carantina pentru că ne vom plictisi unul de celălalt?”
Diana și George sunt împreună de aproape patru ani. Mai stătuseră împreună, dar nu singuri, ci acasă la părinții ei. De data aceasta, au decis să se mute separat, doar ei doi, și, cu două saptamani înainte de declanșarea stării de urgență, au făcut pasul. Iată cum își spune Diana povestea despre viața de cuplu în izolare:
„Am decis să ne mutăm singuri, lucru de care aveam nevoie amândoi. E adevărat că înainte aveam amândoi activități diverse, el cânta într-o trupă, așa că avea repetiții de cel puțin două ori pe săptămână. Eu mergeam la job, iar în weekend ieșeam cu prietenele sau mergeam singură în oraș. În orice caz, nu petreceam 24 de ore împreuna, șapte zile pe săptămână. El avea și perioade în care avea turnee în țară, așa că, de multe ori, era plecat și câteva zile. Mai mergea și acasă la părinții lui, în alt oraș, pentru câte o săptămână sau mai mult. Era ca o gură de aer proaspăt, deși după a doua zi mi se făcea dor de el. Dar aveam nevoie de timp singură, iar dorul face bine unei relații.
Acum, zilele noastre par trase la xerox, cu mici excepții. Lucrăm amândoi de acasă. El se trezește în jur de ora 10.00. Jobul lui full-time a devenit, de o săptămână, part-time, așa că lucrează doar patru ore pe zi. Odată cu micșorarea programului a venit și micșorarea salariului. Deși nu este o problemă extrem de gravă, a fost un factor de stres destul de puternic.
Eu încep munca la ora 12.00, așa că de cele mai multe ori mă trezesc la 12 fără 15, îmi beau cafeaua și mă apuc de treabă. În funcție de nevoile pe care le avem, el merge la cumpărături până se apucă de muncă, pentru că are un program flexibil. Pe la 1.00 după amiaza luăm micul dejun sau pranzul – cine mai tine cont? Apoi, de cele mai multe ori, mă apuc de gătit, în paralel cu munca. În prima parte a zilei comunicăm destul de puțin, în mare parte vorbim despre ce avem de făcut fiecare, ce să mai gătim, ne jucăm cu pisicile, mai bem o cafea împreuna ori discutăm despre ce mai e pe internet.
Când termină munca, el de obicei cântă la chitară, se joacă pe telefon sau se relaxează. Încă reușim în fiecare zi să facem lucruri drăguțe unul pentru celălalt. El îmi face mereu cafeaua dimineața. Nici nu-mi amintesc ultima oară când mi-am făcut singură cafeaua. Dacă se apucă de lucru dimineața, îi pregătesc micul dejun pe la 13.00. Sunt zile în care am mult de lucru, așa că îmi aduce el mie ceva de mâncare.
Eu termin munca pe la 20.00, iar până pe la 22.00 stăm de vorbă, ne jucăm, gătim, facem ordine, vorbim pe Skype cu familia sau ne jucăm cu pisicile. Apoi, de regulă, ne uităm la seriale până pe la 12 noaptea, când ne băgăm în pat.
Rutina noastră, dacă o pot numi așa, e destul de banală. Munca ne ocupă mare parte a zilei. În weekend, facem curățenie și mai ieșim să luăm ce avem nevoie.
Am reușit, cumva, să nu ne certăm deloc de la începutul izolării. Poate mici discuții, dar fără importanță. Partea intimă nu s-a schimbat, sexul e la fel de regulat, dar cumva se simte stresul și faptul că ne petrecem tot timpul împreună. Se simt grijile și anxietățile pe care le avem amândoi, atât cele despre care vorbim, cât și cele pe care le ține fiecare pentru el.
„Nu s-a stins scânteia, dar parcă toată situația asta o sufocă. E mai mult vorba despre stările, fricile și panica pe care le avem constant, care inevitabil afecteaza libidoul. Ne-am mutat pentru intimitate și credeam că vom face sex mai mult decât oricand. Suntem tineri, dar trecem prin perioade dificile, care ne afectează cheful de sex. Sexul carefree e de neprețuit. Nu mai e aceeași relaxare și, deși ne place să fim intimi, reușim cu greu să ne luăm gândul de la griji diverse”.
Diana, 26 de ani
Încercăm să mai stăm separați și să lucrăm în camere diferite. În weekend avem activități diferite. El face repetiții acasă sau compune, în timp ce eu citesc, îmi fac ritualuri de înfrumusețare, mă uit la seriale sau mă relaxez. În weekend, ne vedem seara, când gătim împreună și ne uităm la un film.
Am avut amândoi, pe rând, perioade grele. Fiind obișnuiți să ieșim și având amândoi părinți cu risc ridicat de a lua virusul, stresul și realitatea pe care o trăim ne-au izbit brusc. Suntem constant îngrijorați, mai mult pentru familie. Ai lui sunt în alt oraș, ai mei sunt împărțiți în diverse țări, doar tata, care are probleme grave de sănătate, e lângă mine. Inevitabil am clacat. Ne-am ridicat unul pe altul și ne-am îmbărbătat reciproc, când a fost cazul.
În cazul meu, gândurile negre își fac simțită prezența în fiecare zi. La el, observ din ce în ce mai des tristețea și frustrarea faptului că nu poate ieși, nu poate cânta, nu poate repeta cu trupa. Încă mai avem perioade când ne simțim la pământ, dar încercăm să nu o facem amândoi deodată.
Au existat, normal, și discuții de genul: când se termină carantina, crezi că o să ne despărțim pentru că ne vom plictisi unul de celălalt? Am ajuns la concluzia că nu. Da, suntem convinși amândoi că nu e o situație ideală, că avem nevoie să petrecem timp separat, dar totodată e de la sine înțeles că nu e o corvoadă să stăm împreună în aceste vremuri, ci dimpotrivă.
„Înainte de a locui împreună și înainte de carantină, găseam tot felul de motive minore să ne certăm. Putea să fie frustrarea legată de lipsa de intimitate ori alt motiv. Acum, de când ne-am mutat împreună, suntem mai toleranți. Personal, totul mi se pare insignifiant. Îmi dau seama pe zi ce trece că sunt norocoasă”.
Diana, 26 de ani
El lucrează de acasă de mulți ani, așa că ieșitul era o parte esențială din viața lui. Eu am lucrat anul trecut de acasă, dar am vrut să ies din zona de confort, să mă oblig să ies din casă zilnic. N-a fost să fie.
Ca să mai spargem rutina, am decis să ne jucam board games și să facem diverse pariuri pe pedepse casnice. Facem puzzle-uri și încercăm să nu o luăm razna într-un apartament de două camere. Ne preparăm cocktailuri și încercăm diverse experimente culinare.
De la începutul carantinei, pot să spun că relația noastră a evoluat pozitiv. Poate contează mult și faptul că am luat decizia de a ne muta singuri. Pentru mine, asta a fost testul suprem al relației, am descoperit că nu există nicio altă persoană cu care aș fi vrut să locuiesc în perioada asta. Mi se pare esențial să poți discuta orice cu partnerul, de la probleme intime, sex, politică, frici, idealuri ori traume. Carantina ne-a afectat, dar nu relația, ci pe fiecare pe plan personal, ceea ce mă face să cred că vom trece peste multe împreună.
Ramona, 38 de ani: „Timpul în doi începe undeva pe la 21.30-22.00”
Ramona e în izolare, într-un apartament de trei camere, cu soțul ei, care are 40 de ani, și cu cei doi copii, de cinci ani și nouă luni și respectiv un an și nouă luni. Ea încă e în concediu de creștere a celui de-al doilea copil, așa că se ocupă de copii pe timpul zilei, când soțul ei se refugiază în dormitorul mare, transformat în birou, și lucrează. „Suntem norocoși – dacă pot să zic așa – că eu sunt încă în concediul de creștere copil. Soțul meu se trezește și pregătește micul dejun, mâncăm cu toții, apoi, la ora 9.00 el intră la birou în dormitorul mare și nu îl mai vedem până la pauza de prânz, când mâncăm împreună. Practic, de la 9.00 la 18.00 eu stau cu copiii și fac tot ce ține de ei. Bine că s-au inventat mașina de spălat rufe/vase, multicooker-ul, uscătorul de rufe și alte gadget-uri care ne fac viața mai ușoară, că altfel nu știu cum aș fi făcut față. Având toate astea, îmi e relativ simplu, pentru că îmi rămâne timp suficient pentru activitățile cu copiii”.
După ora 18.00, când soțul ei termină programul de lucru, au activități de familie, împreună cu copiii. Așa că, până pe la 21.30 stau cu toții și se joacă, mănâncă, se spală, apoi fiecare adoarme câte un copil, iar după asta își dau întâlnire la bucătărie, unde începe timpul lor de relaxare: „Practic, timpul în doi începe undeva pe la 21.30-22.00, când fie ne uităm la un film, fie bem ceva și pălăvrăgim, fie citim”.
Cum e pentru ei viața de cuplu în izolare? „Spre surprinderea noastră, nu ne mai certăm, deși înainte o mai făceam. Este foarte fain în schimb să putem lua cu toții masa la prânz, să îi văd pe cei mici cum se duc peste el doar ca să îi dea un pupic sau să îi arate ceva ce au meșterit ei. Practic, lucrurile astea minore, de care înainte nu prea aveam timp și pe care le făcem în cel mai bun caz doar în weekend”.
Ramona spune că viața lor sexuală s-a îmbunătățit de când cu autoizolarea, pentru că acum nu mai sunt atât de stresați și obosiți fizic și psihic. „Înainte alergam toată ziua între serviciu, grădi, bunici și simțeam că trăim doar în weekend, în rest eram pe pilot automat”, spune ea.
„Bine, dar nu ai nevoie de timp pentru tine?”, am întrebat-o. „Timp pentru mine? Dacă îl vreau, îl pot avea chiar și în izolare. De exemplu, duminica dimineața, când soțul preia copiii și mă lasă să dorm cât vreau, eu nefiind de felul meu o persoană matinală. Cu siguranță voi recupera, după ce va trece toată nebunia, prin escapade în natură”.
Și, ca să nu creadă lumea că la ei e numai lapte și miere, în două luni, când se termină concediul de creștere a copilului, Ramona va trebui să își găsească un job, pentru că firma la care lucra și-a închis sediul din București. Încă nu știu ce vor face cu copiii, pentru că nu vor fi grădinițe deschise, bunicii sunt persoane cu risc crescut în caz de coronavirus, deci nu îi vor duce la ei, iar într-o bonă nu ar avea încredere, pentru că nu ar ști din ce mediu vine și cu câtă lume intră în contact în afara programului. „Însă acum prefer să nu mă gândesc prea mult la asta, să am totul ocupat, astfel încât să nu-mi las mintea să debiteze la prostii”, adaugă Ramona.
Răzvan, 40 de ani: „La noi e vorba despre frustrări acumulate în foarte mulți ani”
Răzvan e din Sibiu. Locuiește în casă cu soția lui, Andrada, și fiul lor, Teodor. El are 40 de ani, soția lui are 42, iar fiul, 10. La parterul casei, locuiește bunicul lui Răzvan.
În relația lor din ultimii ani au tot existat suișuri și coborâșuri, așa că autoizolarea nu a reprezentat pentru viața de cuplu o încercare anume. Poate au fost puțin mai tensionați, da, dar schimbările nu au fost semnificative.
„Noi facem o trecere relativ lentă de la un tipar social de căsnicie către o relație modernă de parteneriat, cu mai multe grade de libertate”, îmi spune Răzvan. „Ce înseamnă asta?”, îl întreb. „Până unde poate să meargă libertatea voastră, până la a avea fiecare dintre voi un alt partener?”. „Nu am ajuns chiar până acolo, dar este posibil să se întâmple așa”, spune el. „Încercăm să fim cei mai buni prieteni, să ne bucurăm de lucrurile care sunt la comun, să răspundem la obligațiile familiale, dar, în același timp, fiecare să își exploreze potențialul propriu în limita posibilă”, adaugă el.
Răzvan și Andrada nu mai aveau activități de cuplu dinainte de intrarea în autoizolare. De ani întregi. De fapt, în ultimii 10 ani, Răzvan își amintește că o singură dată a ieșit la plimbare doar el cu soția. „Ea era cu munca de dimineața până seara. Când venea și copilul acasă după after, mai erau treburi casnice și de dus copilul la tot felul de cursuri. În fiecare zi era câte ceva. Dacă stau să mă gândesc, activități doar pentru mine și partenera mea… nu. În afară de relații intime ocazionale, nimic altceva”.
Sunt împreună de 20 de ani și în ultimii 10 relația a început să o ia la vale. „Cert, de când a apărut copilul și chiar cu ceva timp înainte, când eu am pierdut-o pe mama și am avut niște probleme, a fost o perioadă grea, că a trebuit să o îngrijim”, mărturisește el.
Acum stau mai mult împreună, de când cu autoizolarea, dar ăsta nu e neapărat un lucru benefic pentru cuplu. Au intrat în autoizolare de la începutul stării de urgență. Înainte de acest moment, Răzvan își dăduse demisia, așa că pandemia l-a prins acasă. Andrada, care pleca la serviciu înainte, acum lucrează de acasă. Toată ziua e pe laptop, de dimineața până după amiaza. Când lucrează, stă într-o cameră separată. Ea lucrează în mediul universitar și are nevoie de intimitate, pentru că intră, prin videocall, pe tot felul de platforme. „Are nevoie de liniște și de o ușă închisă lângă ea, fără copil și soț. Dar spațiul e limitat și tot migrăm dintr-o cameră în alta”, spune el.
Activitățile lor comune sunt limitate chiar și acum. „Masa pe care o luăm împreună este cina, pentru că dimineața fiecare mănâncă atunci când apucă. Uneori ne mai uităm la câte un film sau documentar, două-trei pe săptămână. În ultima vreme, mai jucăm jocuri, cum sunt Monopoly sau Catan, dar împreună cu copilul”, spune Răzvan.
Răzvan și Andrada au momente mai bune și momente proaste. Uneori se înțeleg bine, alteori sunt extrem de tensionați. Dar viața sexuală? Viața sexuală e la fel ca înainte, „din când în când”.
„La noi e vorba despre frustrări acumulate în foarte mulți ani care, ocazional, răbufnesc. Sunt lucruri care fac să explodeze buboiul ăla cu lucruri negative acumulate în timp. Ce știu eu, niște fire de păr care au căzut în chiuvetă când s-a pieptănat și pe care nu le-a strâns nu sunt doar câteva fire de păr, să-i zici hai să le strângi. Situația devine: din nou nu ai făcut chestia asta, nici azi nu ai strâns firele de păr! Poate că pe mine mă stresează chestia asta de cinci ani, dar nu am spus-o. E un exemplu poate stupid, dar adevărat”.
Răzvan, 41 de ani
Pe Răzvan îl deranjează că ea e toată ziua prinsă cu jobul, ceea ce îl obligă pe el să se ocupe de o mulțime de alte lucruri în casă, pe care trebuie să le facă, pentru că „cineva trebuie să le facă”. Prin urmare, lucrurile de care ar vrea și ar trebui să se ocupe el pică pe un plan secund. „Nu pot să mai fac lucrurile pe care trebuie să le facă bărbatul în familie, de exemplu să continui construcția la casă. Nu am reușit să fac ce mi-am propus de la 30 până la 40 de ani, acum simt că îmbătrânesc și lucrurile astea mă frustrează”.
Pe de altă parte, Andrada îi reproșează lui că nu e suficient de înțelegător în legătură cu jobul ei. „Și aici e un subiect delicat, pentru că ea a lucrat, inițial, ca educatoare. Avea destul de mult timp liber, pentru că programul era până la ora 15.00, la acea vreme, grădinița unde lucra era la 200 de metri distanță de casă, iar apoi a avut posibilitatea să treacă în mediul universitar și atunci părea că o să lucreze mai puțin, pe bani mai mulți. Așa părea în urmă cu mulți ani. Dar realitatea nu este așa, acum totul se învârte în jurul jobului ei, eu a trebuit să fac multe sacrificii, iar evoluția mea profesională am sacrificat-o cu totul. La mine nu poate fi vorba despre o carieră, eu am ciugulit printre picături, cum am putut. Ocazional am mai fentat situația și am lucrat în străinătate ca să pot să strâng niște bani. Nu m-am axat pe o carieră, ci pe a strânge bani”, mărturisește bărbatul.
În plus, Răzvan trebuie să aibă grijă și de bunicul lui, care stă cu un etaj mai jos, în aceeași casă: „Sunt unicul lui descendent, nu mai are pe nimeni și nu pot să-l abandonez, nu vreau. Și asta îmi mănâncă destul de mult din resurse”.
De multă vreme el e cel care gătește în casă, dar acum pare să fie mai solicitant decât înainte, pentru că nu mai merge la job, iar partenera lui e și ea acasă toată ziua, deși indisponibilă. Zilnic, pregătește opt farfurii cu mâncare pentru prânz, iar după amiază trebuie să se ocupe de cină. Iar asta îi consumă mult timp.
„Mi-am dat seama că eu am ajuns un soi de produs al nevoilor celorlalți trei membri ai familiei mele”, spune el.
Răzvan nu crede că se va schimba ceva în viața lui de cuplu, nici în izolare, nici după: „Nu are cum. Dacă ar fi să se schimbe ceva, ar fi niște sacrificii foarte mari. Singura modalitate de a schimba ceva ar fi o despărțire în adevăratul sens al cuvântului, o separare completă. Asta ar reașeza lucrurile cumva, cu părți bune și rele care ar veni la pachet. Exceptând asta, greu îmi vine să cred că ceva s-ar putea schimba”.
Deși acum se gândește ceva mai mult la despărțire, nici acest lucru nu e ceva nou pentru el. Nu e prima dată când se gândește la asta. De altfel, el și soția lui au divorțat în urmă cu câțiva ani, dar au continuat să locuiasă și să trăiască împreună.
Cei doi vorbesc despre ce îi nemulțumește, dar, cu toate astea, nu reușesc să găsească o soluție. Autoizolarea nu a modificat nimic semnificativ între ei. Totul e cam la fel și pare, cel puțin pentru Răzvan, de nerezolvat. „Cred că asta înseamnă o familie în ziua de azi, la modul concret, nu la modul ideal. Cred că puțini sunt cei care chiar reușesc să găsească un echilibru ideal în familie”, spune el.
Adina, 51 de ani: „Mă enervează că se trezește târziu și că gătește foarte mult”
Adina are 51 de ani. Partenerul ei are 52. Sunt împreună de doi ani și s-au mutat la ea în octombrie anul trecut, într-un apartament cu trei camere din Pantelimon. După schimbările apărute odată cu mutarea, autoizolarea a adâncit și mai multe unele inconveniente.
„El s-a mutat la mine din octombrie anul trecut, așa că ne-a prins izolarea împreună aici. Ne chinuiam de vreo doi ani să ne ducem de la unul la altul”, spune ea. Inițial, după ce s-au mutat împreună, relația a fost ok. „Fiecare se obișnuise cu celălalt. Oricum, în orice relație, e un hop foarte mare să te muți împreună. Una e să te întâlnești și să faci chestii comune sau să te muți de la unul la altul și alta e să locuiești împreună. E un șoc și ăsta”, spune Adina.
Treptat, locuind împreună, au început să-și vadă mai bine defectele. „De unde, la început, poza și zicea că merge pe munte sau cu bicicleta, că vrea să meargă cu mine și cu prietenii mei, acum nu vrea să mai facă nimic. Înainte de pandemie a mers de câteva ori, dar s-a întors de la jumătatea traseului, că nu mai avea energie. Iar acum, cu atât mai mult nu mai facem niciun fel de mișcare, pe motiv că nu avem voie să ieșim afară”, spune ea.
Adina și Robert au fost în Italia între 3 și 10 februarie. Când s-au întors, nu au intrat în carantina impusă, pentru că încă nu se ajunsese la astfel de măsuri în România. Prin urmare, au intrat în autoizolare odată cu majoritatea oamenilor, după declanșarea stării de urgență.
Acum, ea se plânge că el se trezește târziu și nu face altceva decât să gătească, el se plânge că ea lucrează prea mult. Tensiunile au crescut în cuplu de când au intrat în autoizolare, pentru că acum văd lucruri pe care înainte nu le vedeau la celălalt.
„De când s-a mutat la mine, de la persoana pe care o știam eu, că a citit mult în viață, acum nu mai vede și nu-și face ochelarii, deci acum nu mai citește deloc; cheltuie tot ce are, nu e în stare să-și facă economii, în schimb s-a focusat pe gătit, și-a făcut o nouă pasiune. N-ar fi o nenorocire, dacă n-ar trebui să și mănânce cineva ceea ce gătește. Că cine poate să mănânce? Cel în casa căruia se gătește și unde miroase a de toate. Și am început să urlu la el că eu plec de-acasă dacă mai gătește, că m-am îngrășat de mi-e și frică să mă mai urc pe cântar. Nu dau vina numai pe el, că și eu am zile în care, din cauza stresului, mănânc bulimic, dar asta nu e mereu”, spune Adina.
O altă sursă de conflicte este munca. Pentru că Adina lucrează de acasă – și lucrează mult – iar el, deloc. Job-ul lui nu este unul de birou, ci presupune deplasări, iar de când cu autoizolarea nu a mai lucrat deloc. „Eu lucrez de acasă, iar el acum nu face mai nimic. Stă pe net, gătește, s-a mai dus la curtea mea de la țară. Pe mine mă enervează că se trezește târziu și că gătește foarte mult, dar nu am timp să mă gândesc la asta, pentru că eu în timpul zilei nu am timp decât de o pauză să-mi iau cafeaua – nici măcar să stau la cafea – și să mănânc. Stau 10 minute la micul dejun și 15 minute la masa de prânz. Iar seara mai stăm la televizor împreună, e adevărat, să mai căutăm un film sau ceva”, spune ea.
În plus, în urmă cu o săptămână, Robert a fost obligat să intre în șomaj tehnic. O nouă sursă de stres pentru el, neînțeleasă de Adina la momentul respectiv. Din cauza stresului, el a început să-i reproșeze ei tot felul de lucruri. „Eu nu mi-am dat seama, dar cu o seară înainte era foarte stresat. Și, pe chestii de stres, nu te mai controlezi și începi să spui ceea ce gândești. Așa că a început să-mi spună că sunt inconștientă și că îl fac să sufere, că eu nu mă gândesc că el suferă că intră în șomaj tehnic. Bine, dar ce vină am eu? Și eu mă chinui să lucrez 12 ore pe zi de acasă. Că eu încep să lucrez la 9.00 dimineața și uneori termin la 9.00 seara. Iar el zice vai, ce sclavă ești! Da, sunt sclavă și altă posibilitate nu am. Mi-am asumat-o și mă chinui așa pentru că altă variantă nu am găsit încă. Când o să fiu pregătită să fac altceva, o să fac. Chiar ne-am certat în seara aia. Și înainte mai lucram de acasă, dar măcar o parte din zi stăteam la serviciu și nu mă mai vedea. Era doar mirat că nu mi-am terminat treaba la serviciu, dar oarecum se împăcase cu ideea. Însă e altceva să vezi pe cineva tot timpul lângă tine că stă la laptop și alta e să-l vezi doar seara”, mărturisește Adina.
Statul împreună tot timpul nu face bine relației, pentru că acum sunt mai stresați și observă lucruri pe care, înainte, nu le știau unul despre altul.
„Înainte nu stăteam la fel de mult timp împreună, chiar dacă locuiam împreună. Eu mergeam la serviciu și stăteam acolo non-stop. Nu ne vedeam unul pe altul, eu pe el, că freacă netul și aragazul, și el pe mine, că stau ca un sclav la laptop 12 ore pe zi”.
Adina, 51 de ani
Recunoaște însă că și ea ar trebui să fie mai atentă cu cei din jur: „Și eu, din reproșurile lui, am constatat că sunt prea cu barda și că ar trebui să fiu mai delicată cu cei din jurul meu. Dar nici nu mi se pare că el ar conștientiza că nu face bine ce face”.
Totuși, nemulțumirile ei nu au legătură neapărat cu statul împreună în izolare, ci cu lucruri pe care începuse să le observe deja la partenerul ei după ce s-au mutat împreună, dar care acum se traduc în nemulțumiri mai acute. „Spre exemplu, înainte să mă cunoască pe mine, picta. Nu mult, dar picta, se mai ducea și la niște cursuri de pictură. Adică făcea niște activități pentru care eu îl prețuiam. Îmi plăcea, ca idee, un om care are activități artistice, în măsura talentului pe care l-ar fi avut sau nu l-ar fi avut, nu conta. Dar în ultima vreme nu a mai făcut chestia asta, fapt care pe mine mă dezamăgește și mă deranjează: că nu mai citește, că nu mai pictează”, își explică Adina nemulțumirea.
Starea de tensiune a crescut cu atât mai mult cu cât, în urmă cu o lună, în apartamentul de trei camere a apărut și mama Adinei, în vârstă de 72 de ani. „Nu mai putea să stea singură și, deși era recomandat să se izoleze singură, eu nu mă puteam duce la câteva zila la Pitești”. De când a venit mama ei, i-au pus și ei în cameră un televizor, ca să poată să se uite fiecare la ce vrea. Dar viața nu mai e la fel.
Cum a fost mutarea pentru cuplu? „Nu a fost plăcută. Partenerul meu e o persoană rezervată, nu prea spune, dar eu nu îmi doream să vină – că maică-mea e și genul care să-și dea cu părerea și să îți spună ea ce să faci – dar nu am avut altă soluție”. Prin urmare, Adina a devenit mai nervoasă și din acest motiv.
În trei, lucrurile devin și mai complicate, inclusiv împărțirea între camere. La început, Adina lucra la laptopul ei în sufragerie. În timp, și-a dat seama că e mai bine să se mute în dormitor cu munca. Dar nu a fost nici asta simplu, pentru că el se trezește după prânz. Așa că Adina se mută de colo-colo. Începe ziua de lucru în sufragerie, unde stă până după prânz. Apoi, stă puțin cu el în spațiul comun, după care se mută în dormitor, cu tot cu laptop. După ce își termină munca, se întoarce și ea în sufragerie.
„Pe parcursul zilei, el doarme până la 12.00 sau chiar 1.00-2.00 după amiaza, când eu deja sunt sătulă de treabă. Am stat o vreme în sufragerie, dar el nu se mai putea uita la televizor, pe mine mă deranja când se fâțâia pe acolo, când pregătea masa, că am bucătăria cu open space, așa că am decis să mă duc în dormitor, după ce el se trezește și stăm puțin amândoi în același spațiu, în sufragerie. Dar m-am plictisit și de dormitor, așa că ieri m-am dus din nou în sufragerie. Aș sta mai bine într-un spațiu mai mare, cum e sufrageria, dar nu pot să stau acolo când sunt ei (n.r. – partenerul și mama ei). Seara e clar că mă duc în dormitor, ca să-i las pe ei în sufragerie, să iasă pe balcon, să se ducă la bucătărie”, spune ea.
De când cu izolarea, le-a trecut și cheful de sex. Adina se plânge de lipsa de chef a partenerului ei și îi spune și lui asta. „Pe mine m-ar destresa”, spune ea. Iar el? El spune că el nu are chef de sex pentru că e stresat și că ea nu e înțelegătoare.
„De la stres, adormim foarte greu seara. Dimineața, eu trebuie să mă trezesc, că lucrez. Dar el nu are un program, așa că nu se trezește. El doarme până târziu și, pentru că și stă până târziu, așa că apare un decalaj de bioritm și de perioadă activă foarte mare. Și sunt foarte puține cuplurile care rezistă având acest decalaj între parteneri în ceea ce privește activitatea”, mai spune ea.
În ciuda tuturor tensiunilor din această perioadă, Adina nu s-a gândit la despărțire. „N-am ajuns într-un punct critic, nu ne-am întristat suficient unul pe celălalt ca să mă gândesc la asta”, glumește ea, apoi redevine serioasă: „Adică încă mai văd partea mai plină a paharului, nu pe cea goală. Încă mai apreciez mai mult la el niște calități, chiar dacă îi văd și defectele și mă enervează. Și el e, cred, cam în aceeași situație cu mine. Că, deși zice că sunt cu barda și că sunt dură cu cei din jur, știe că fondul meu nu e rău și că nu vreau să fac rău celor apropiați”.
Ce spun psihologii: problemele nu apar acum, ele se accentuează acolo unde deja erau
Din punctul de vedere al psihologilor, problemele de cuplu nu diferă semnificativ de cele de dinainte de izolare. Diferă, da, faptul că acum partenerii trebuie să stea împreună mult mai mult timp decât înainte și că trebuie să îmbine în același spațiu viața personală cu cea profesională, însă, în general, nu apar probleme noi în cuplu. Ele ies la suprafață acolo unde deja existau, dar nu erau exprimate. Unii vor ști să le gestioneze și să găsească soluții, alții pot ajunge la separare sau chiar violență domestică, acolo unde existau antecedente.
Cristian Delcea, psiholog și conferențiar universitar doctor la Universitatea de Medicină și Farmacie din Cluj-Napoca spune că viața de cuplu în izolare poate fi mai bună sau mai rea, în funcție de cum i-a prins această perioadă pe parteneri. „Nu am putea să spunem că acum e diferit de cum era înainte. E diferit contactul, pentru că, atunci când oamenii erau prinși cu treburi, cu activitatea lor de la locul de muncă și așa mai departe, lucrurile erau mai împărțite la nivel de atitudine, de atașament, de toate cele. În momentul acesta nu avem același contact ca înainte. Dar, altfel, problemele de cuplu nu sunt neapărat mai pregnante. Depinde cum i-a prins perioada aceasta pe parteneri. Dacă i-a prins într-o perioadă mai rece, conflictele au putut crește acum. Dacă i-a prins într-o perioadă cu momente plăcute, acum acestea ar putea să fie și mai plăcute. Adică e posibil și ca legătura, afecțiunea, atașamentul să fie mult mai strânse și mai fructuoase. Depinde cum i-a prins pandemia, dacă i-a prins într-o relație mai rece sau mai plăcută, mai bună”, spune Cristian Delcea, specializat în probleme de cuplu și sexologie.
„E un moment atipic, neexperimentat de mulți, dar în funcție de resursele noastre adaptative facem față sau nu. E ca și cum aș putea suporta criza asta din punct de vedere financiar. Dacă m-a prins cu buzunarul plin, pot să fac față cheltuielilor. Dar, dacă nu am resurse financiare, nu fac față problemelor și cheltuielilor și-atunci mă îndatorez și crește povara. La fel și în relațiile de cuplu. Dacă m-a prins pe picior greșit din punct de vedere al resurselor adaptative sau al relațiilor bune, pot continua sau optimiza relația de cuplu, ca ea să fie și mai bună. Dar, dacă m-a prins cu certuri, deja în faza în care noi nu mai aveam nimic de discutat și ne-a prins izolarea în doi, problemele pot escalada”.
Și Andreea Hiriza, psiholog și psihoterapeut, e de aceeași părere. Că, în condiții de izolare, problemele de cuplu existente dinainte sunt mai vizibile: „Aș zice că acest context de izolare poate fi un factor clarificator, nu declanșator al unor probleme, nu neapărat ceva care să ne spună că acum au apărut aceste probleme”.
Nevoia de spațiu personal, o provocare în cuplurile disfuncționale
În terapie, cuplurile lucrează pe aceleași obiective stabilite anterior pandemiei, dar problemele lor sunt mai vizibile. Din punctul de vedere al Andreei Hiriza, cea mai mare provocare este de a înțelege și respecta nevoia de intimitate a fiecărui partener: „Această perioadă de izolare aduce partenerii de cuplu împreună mai mult timp decât de obicei și au și această provocare de a îmbina și viața personală și pe cea profesională în același spațiu fizic. Iar aici cea mai mare provocare este aceea de a înțelege și a respecta nevoia proprie de intimitate, dar și pe a celeilalte persoane și de a face și lucruri separate, și lucruri împreună, la fel cum se întâmpla și înainte. Doar că acum există această limitare a spațiului”
De obicei, în cuplurile funcționale, nevoia de intimitate individuală a partenerilor este respectată „din oficiu”, pentru că este înțeles faptul că fiecare dintre parteneri are această nevoie de dezvoltare individuală, iar partenerii se susțin reciproc și se însoțesc în dezvoltarea individuală, fie ea profesională sau personală. Partenerii își înțeleg unul altuia hobby-urile sau activitățile care țin de dezvoltarea lor profesională și își oferă unul altuia spațiu pentru acestea, atunci când ele nu anulează activitățile comune, de cuplu. „În situația actuală, de izolare, partenerii ar trebui să observe mai mult decât într-un context normal de viață aceste nevoi individuale și să-și organizeze programul din timpul unei zile în așa fel încât să-și îndeplinească și nevoile individuale, dar și pe cele comune. În mod normal, există orele de lucru de la serviciu, există orele pe care le petrec în trafic sau cu alte activități și, atunci, aceste nevoi individuale nu sunt atât de vizibile”.
Contează mărimea locuinței când vine vorba de viața de cuplu în izolare?
Psihologii sunt de părere că nu contează mărimea locuinței în care este izolat un cuplu. Cel mai importantă este identificarea nevoilor și satisfacerea lor.
„Nu contează neapărat mărimea locuinței, ci înțelegerea pe care și-o acordă partenerii. În orice fel de locuință, chiar și într-o garsonieră, a-i respecta colțul celuilalt este mai mult o problemă de înțelegere și de acceptare a nevoilor reciproce decât de a crea spațiu fizic”, spune Andreea Hiriza.
„Nu putem spune că are vreo importanță mărimea locuinței. Este un distres (n.r. – stres negativ, cel care provoacă griji și anxietate), poate exista un distres, dar nu cred că ar afecta relația de cuplu. Dar există un distres în sensul că am trecut brusc de la a circula cu avioanele, a merge cu mașina dintr-o localitate în alta, a avea un job destul de activ, la o stagnare în două sau trei camere. Există un disconfort, dar nu neapărat să disturbe relația de cuplu. Repet, dacă nu avem deja vulnerabilități, dacă nu ne-a prins pandemia pe picior greșit în ceea ce privește relația. Dar, dacă ne-a prins pe picior greșit, normal că acum lucrurile sunt mult mai grave”, spune și Cristian Delcea. Acesta este de părere că, dacă atașamentul din cuplu este însoțit de o bună comunicare, nu ar trebui să fie probleme: „Dacă eu am un atașament adaptativ mediat de o comunicare adaptativă, pot să stau și într-o cameră de un metru pătrat și spațiul nu va fi o problemă. Adică este o problemă, dar o pot tolera în doi, dacă eu sunt cu o persoană de care sunt atașat adaptativ”.
„Dacă partenerii au capacitatea de a-și satisface nevoile, putem relaționa cu bine”
Există cupluri care se află în izolare după mulți ani de locuit împreună, dar există și cupluri în care anunțarea măsurilor de autoizolare a grăbit mutatul împreună, pentru că, altfel, partenerilor le-ar fi fost greu sau imposibil să se întâlnească. Problemele de cuplu apar mai degrabă la cuplurile nou formate, pentru că partenerii încă nu se cunosc? Sau dimpotrivă, la cuplurile vechi, în care partenerii deja s-au plictisit unii de alții? Depinde, spun specialiștii în probleme de cuplu.
„Că sunt de trei luni cu acea persoană, că sunt de un an sau de 20 de ani, contează foarte mult cum mă raportez la probleme. Trebuie să mă raportez la întrebarea Ce resurse afective am eu ca să fac față unor probleme de relație fiind de un an sau de 20 de ani? Că nu timpul e cel care mă ajută să rezolv o problemă, ci modul cum mă raportez la acea problemă, ce resurse am pentru a crește toleranța față de o problemă sau de a lucra sau de a trăi cu acea problemă”, spune psihologul Cristian Delcea.
„De exemplu, partenera poate să aibă o nevoie, să zicem că vrea să stea mai mult cu mine. Eu, în schimb, simt nevoia să fac mai mult sex. Ea nu face sex, eu nu prea stau cu ea. Dacă noi nu ne creștem toleranța față de aceste probleme sau nu avem capacitatea de a ni le satisface reciproc, riscăm să divorțăm sau să ne despărțim, chiar și după o lună de relație sau chiar și după 20 de ani, dacă ajungem acolo. Dar nu poți să ajungi la 20 de ani de relație, dacă nu dezvolți o legătură. A dezvolta o legătură înseamnă a crește tolaranța și a satisface nevoile fiecăruia. Dacă partenerii au capacitatea de a-și satisface nevoile, putem relaționa cu bine. Dar, dacă nu avem modalități de a ne satisface nevoile, de a ne tolera, nu putem relaționa bine”.
Specialistul e de părere că toleranța e cuvântul cheie în relațiile de cuplu, dar că și tipul de personalitate contează foarte mult: „Dacă avem personalități diferite – unul poate să fie maniacal, altul poate să fie hipermaniacal – să zicem că ea vrea mai mult să se miște, să zburde, el vrea mai mult să stea, să citeacă, să pescuiască. Dacă diferim ca personalități, dar nu ne adaptăm, nu ne pliem unul după celălalt în ceea ce privește personalitatea, apare discrepanța relațională”.
Psihologul Andreea Hiriza spune că, în cazul cuplurilor nou formate, izolarea poate să ducă la arderea mai rapidă a unor etape firești altfel în relație, fără ca acesta să fie, neapărat, un lucru rău. „La cuplurile nou formate, perioada asta poate să accelereze puțin etapele de dezvoltare a cuplului sau, eventual, să se sară peste anumite etape. Faptul că poate s-au mutat împreună în perioada asta, tocmai pentru că altfel ar fi fost dificil să se întâlnească, poate să accelereze puțin cunoașterea și modul în care se văd ei ca parteneri”. În cazul cuplurilor mai vechi, care au o istorie de lungă durată, poate fi un moment al unor clarificări în relația de cuplu.
Provocarea e mai mare în cazul cuplurilor care locuiesc și cu alți membri ai familiei, indiferent că sunt copii sau părinți. „Aici apare și preocuparea de a clarifica rolurile, când suntem părinți, când suntem parteneri de cuplu, când suntem copiii părinților noștri și așa mai departe. Și preocuparea de a te raporta la celălalt și din perspectiva acestor roluri”, spune Andreea Hiriza.
Certurile nu sunt neapărat rele
O altă preocupare legată de viața de cuplu în izolare este cum evităm certurile? Totuși, psihologii spun că certurile nu trebuie neapărat evitate. Orice cuplu are probleme, iar discuțiile lămuritoare sunt bune, atâta timp cât scopul lor este unul pozitiv.
„Nu știu dacă certurile sunt chiar de evitat. Dar certurile în sensul în care partenerii le înțeleg ca potențial al unor discuții de a-și exprima nevoile. Nu ca pericol în care să se spună lucruri jignitoare sau reproșuri, ci pentru a găsi o modalitate în care să-și spună unul altuia de ce au nevoie, să-și exprime nevoile. Discuțiile clarificatoare nu ar fi de evitat, chiar dimpotrivă, de încurajat, ca să ajungă la un consens și la a se înțelege reciproc”.
La rândul său, Cristian Delcea e de părere că, acolo unde aparent nu sunt deloc probleme, înseamnă că partenerii nu au relaționat suficient. „Noi avem probleme. O familie sau un cuplu fără probleme e ca un motor care nu pornește. Dacă e să abordăm problema din perspectiva teoriilor sistemice de cuplu și familie, n-aș putea să urlu, să țip, dacă n-am cu cine să fac asta, adică să ajung la o escaladare. Dacă nu apare o problemă, eu nu pot să dezvolt o maturitate relațională. Așadar, într-un cuplu, dacă nu are sau nu a avut probleme, înseamnă că partenerii nu au relaționat, că au stat departe unul de celălalt. Problemele apar, important este cum mă raportez la ele, cum trăiesc cu ele și cum le gestionez, aici e cheia”, spune Cristian Delcea.
Violența domestică nu apare acum, dar se poate accentua unde deja exista
Asociațiile care militează împotriva violenței domestice din întreaga lume au semnalat creșterea acestor cazuri în perioada de distanțare socială din ultimele luni, iar România nu a reprezentat o excepție. Pe măsură ce săptămânile în izolare se succed, numărul cazurilor de violență domestică se mărește, pentru că persoanele predispuse la violență petrec mult mai mult timp împreună cu victimele lor.
Totuși, psihologii spun că nu este vorba despre cazuri noi, ci despre creștera cazurilor de violență acolo unde deja erau probleme. „Apare acolo unde deja sunt probleme, acolo unde fiecare dintre parteneri au patologii, tulburări de personalitate, tulburări psihice, dicrepanțe relaționale cu deviație de a dezvolta sentimente de ură și de a croniciza cearta. Când apare violența – fizică sau psihologică – acolo conflictul este destul de amplificat”, spune Cristian Delcea.
Și Andreea Hiriza este de părere că violența domestică se accentuează acolo unde ea exista deja, dar că nu ne putem aștepta la cazuri noi. „Acolo unde, până acum, nu a fost vorba despre asta și unde nu a existat un istoric de violență domestică, îmi este foarte greu să cred că apare acum, pentru că partenerii stau mai mult împreună. Acele cazuri unde crește violența sau abuzul sunt cu istoric de dinainte să apară perioada de izolare”, spune psihologul Andreea Hiriza.
Să ne așteptăm la mai multe divorțuri după izolare?
După ce China a anunțat creșterea neobișnuită a cererilor de divorț după ieșirea din carantină, ne-am întrebat dacă și la noi va fi la fel.
Cristian Delcea spune că nu putem extrapola acest tip de comportament și la nivelul României: „Asta depinde de fiecare cuplu în parte, cum știe să se raporteze în fața unei situații nou create. Ori să o discute, ori să escaladeze o problemă și să se agraveze până la un divorț”.
Andreea Hiriza spune că, acolo unde sunt probleme de fond ale relației și având în vedere că, în această situație de izolare problemele vor fi mai vizibile, este posibil ca partenerii să se îndrepte chiar și spre această decizie, de separare. Și nici acesta nu este întodeauna un lucru greșit.
„Dacă acest lucru (n.r. – decizia de separare) se întâmplă într-un context în care partenerii pot să privească la faptul că poate s-au dezvoltat diferit în perioada în care au fost împreună, la faptul că ceea ce i-a unit la început nu mai este valabil pentru unul dintre ei sau pentru amândoi și separarea se întâmplă într-un fel în care partenerii pot, la încheierea relației, să privească relația ca fiind una care a avut și momente satisfăcătoare, în care au trăit experiențe plăcute împreună și pot să-și mulțumească pentru asta și pentru ce și-au adus reciproc, dar, în același timp, înțeleg că acum pentru ei nu mai este potrivită relația, atunci despărțirea ar fi ok. Dar, în momentul în care separarea sau divorțul apar pe fondul unor lucruri neclarificate, poate că acolo încă ar trebui să rămână împreună și să-și clarifice problemele, pentru a vedea dacă într-adevăr soluția este separarea sau dacă soluția este repararea relației”.
Izolarea poate să aibă și efecte pozitive asupra unui cuplu
Izolarea poate avea și foarte multe beneficii pentru cupluri. Timpul petrecut împreună poate ajuta la clarificarea relației. Partenerii își pot confirma faptul că le e bine împreună, că se înțeleg, se acceptă și că au un parteneriat în care își satisfac reciproc nevoile și în care își manifestă toleranța. Dar pot și să își clarifice relația în sensul de a-și da seama că nu își (mai) pot satisfice nevoile, iar atunci beneficiile sunt individuale, nu de cuplu.
„Depinde de parteneri, dacă ei au resurse adaptative să facă față acestei pandemii și izolării, mai ales având un conflict dinainte. Se poate ca izolarea să și ajute la rezolvarea problemelor, să pună cap la cap anumite aspecte, să putem discuta mai pe îndelete problemele sau ce s-a iscat înainte. Izolarea poate să ajute un cuplu să-și rezolve problema sau să nu-l ajute. Depinde de resursele adaptative ale partenerilor, de resursele raționale ale fiecăruia”, spune Cristian Delcea. „Dacă eu am credințe absolutiste și rigide, de exemplu că femeia mea trebuie să mă iubească întotdeauna, să-mi arate dragostea orice ar fi, iar mie nu mi s-a arătat dragostea nici înainte de pandemie și nici acum, normal că conflictul poate să crească. Dar, dacă eu am resurse mai flexibile, sănătoase, raționale, cerebrale, pot să cresc toleranța și față de aceste atitudini. Și în perioada asta poate aș putea să discut mai pe larg aspectele acestea, astfel încât să îmbunătățim o relație”, mai spune el.
„Izolarea este un lucru benefic pentru că, chiar dacă scoate la suprafață niște lucruri neplăcute, este bine că acele lucruri se clarifică și că nu sunt băgate sub preș, că nu rămân acolo ca o nemulțumire generală care oricum sapă în viața cuplului. Dacă vorbim de doi parteneri funcționali în cuplu, aceste probleme sau nemulțumiri discutate pot fi înțelese și se reașază viața de cuplu”.
Cu alte cuvinte, acolo unde sunt nemulțumiri în viața de cuplu, ele există oricum, indiferent că stăm în izolare sau nu. Singura diferență este că acum ele ies la suprafață și pot fi discutate, ca partenerii să își dea seama dacă aceste probleme pot fi rezolvate sau nu. „Ori, la orice ar duce o clarificare, ea este mai bună decât a fi păstrată ca o nemulțumire de fond”, mai spune Andreea Hiriza.
Cât despre viața sexuală, Cristian Delcea, care este și sexolog, spune că ea poate fi îmbunătățită pe durata izolării în cuplu. De aceeași părere este și Andreea Hiriza: „Pentru cuplurile în care nu sunt alt gen de probleme ar putea să fie o perioadă în care este mai mult timp pentru sex și mai mult timp de conectare. Problemele din sfera sexualității sunt, în unele cazuri, simptome ale altor probleme în cuplu. Ceea ce se întâmplă ca o disfuncționalitate sexuală este, în aceste cazuri, un semn că în alte dimensiuni cuplul nu funcționează așa cum ar trebui. Sexualitatea poate să fie acum vizibilă ca o reglare sau ca ceva care funcționează în cuplu sau, dimpotrivă, ca un semn că alte lucruri nu sunt tocmai în ordine”.
În cazul cuplurilor nou formate, e posibil ca perioada de izolare în doi să grăbească procesul prin care partenerii își dau seama dacă sunt sau nu compatibili. E acesta un lucru bun rau rău? „Fiecare cuplu are ritmul său de așezare și nu putem spune că e bine sau rău, pentru că fiecare cuplu are specificul lui și regulile lui. Dacă e bine sau nu, acest lucru se măsoară prin starea de bine a partenerilor. Dar eu aș zice că, oricum ar fi o clarificare, ea este mai bună decât lipsa informației”, mai spune Andreea Hiriza.
Ce se întâmplă cu cei singuri după ieșirea din izolare
Dacă viața de cuplu în izolare reprezintă o provocare pentru parteneri, pentru cei care nu se aflau într-o relație la începutul pandemiei această perioadă a fost una de și mai mare singurătate. O singurătate care s-a resimțit mai acut acum decât înainte, când indivizii se întâlneau cu prieteni mai vechi sau își făceau cunoștințe noi.
Din punctul de vedere al specialistului în viață de cuplu și sexologie Cristian Delcea, există două direcții de comportament pe care le poate dezvolta o persoană care a trecut singură prin experiența autoizolării: „Dacă izolarea m-a prins singur, se poate să dezvolt un pattern (n.r. – tipar) de pseudo schizoid, de a mă autoizola, de a dezvolta un stil de a trăi în felul acesta. Sau poate să apară nevoia acută de a căuta cu disperare un partener”.
Andreea Hiriza spune că ar fi bine ca cei singuri să profite de această perioadă pentru a-și clarifica rolul de viitori parteneri de cuplu, să își analizeze relațiile anterioare și să încerce să descopere care sunt motivele pentru care, până acum, nu au intrat într-o relație.
Pe de altă parte, mai spune Cristian Delcea, tehnologia – cu aplicațiile și site-urile de întâlniri – facilitează punerea în contact a oamenilor, astfel încât e posibil ca unii dintre cei singuri să își fi început deja legături noi în perioada de izolare, pe care le vor continua, după relaxarea măsurilor de distanțare sociala. „Profitând de tehnologia avansată a internetului, cu aplicațiile de dating, oamenii își pregătesc terenul pentru ce va urma, pe de o parte. Pe de altă parte, întâlnirile sunt online – se face sex online, se consumă masturbare. Tehnologia ne-a adus persoane în casă, putem relaționa din punctul ăsta de vedere, iar când ne întâlnim față în față lucrurile sunt mult mai ușoare. Nu mai e ca în anii ‘90-2000, când, dacă ne-ar fi prins pandemia, poate am fi avut dificultăți majore. Tehnologia ușurează, ne ajută să facem niște pași de curtare, de tatonare, de cunoaștere, iar când ne întâlnim fizic față în față continuăm ce am clădit online”, spune psihologul Cristian Delcea.
