Gabriela Mirițescu, psihoterapeut Regina Maria specializat în consilierea pacienților oncologici: „Când afli că ai cancer, temerile escaladează și e normal să fie așa”. Cum ar trebui sprijiniți pacienții și familiile lor

În lupta împotriva cancerului tindem să discutăm mai mult despre partea medicală a bolii, uitând că există și o dimensiune umană a ei. Cancerul afectează nu doar corpul unei persoane, ci și mintea și spiritul. Și nu este doar boala pacientului, ci și a familiei lui, a cărei rezistență este pusă la grea încercare. Terapia integrată a cancerului ar trebui să implice neapărat și un psihoterapeut specializat în consilierea pacienților oncologici. Gabriela Mirițescu este un astfel de psihoterapeut în cadrul Rețelei de Sănătate Regina Maria. Care este rolul psihoterapeutului după un diagnostic de cancer, cum ghidează și ce strategii folosește cu pacienţii și familiile lor, dar și ce temeri au cei care trec prin acestă experiență, explicăm mai jos.

„Temerile escaladează și este normal să fie așa”

Impactul diagnosticului de cancer este unul major, spune Gabriela Mirițescu: „Sperie foarte mult. La nivel psihic, apar fluctuații emoționale. Este momentul în care fricile, temerile escaladează și duc spre o zonă de anxietate. Și este normal să fie așa pentru că apare inerent frica de moarte, frica de necunoscut. Pentru foarte multe paciente care află că au cancer, vestea le invalidează, intră într-o stare de şoc. Ca și cum ar apărea o scindare în interiorul lor. Și asta determină o scădere a stimei de sine, o creştere a angoasei faţă de boală şi o rezistenţă în a cere suport.”

De cele mai multe ori, boala este somatizată. Asta înseamnă că apare conştientizarea emoţiilor şi a senzaţiilor în corp cum ar fi: insomniile, tulburările gastrointestinale, cele de respirație şi lista poate continua.

Ori, în tot acest demers post-diagnostic, prezervarea speranței este esențială. „Ca să le poți aduce liniște în acel moment, prezența unui psihoterapeut este foarte necesară!”

Femeile care au cancer vs bărbații care află că au cancer

Psihoterapeutul Gabriela Mirițescu (FOTO) vorbește mai ales de paciente pentru că, din experiență, cazuistica oncologică este mai frecventă la femei, comparativ cu bărbații.

„Într-adevăr, noi, femeile, avem o sensibilitate aparte. Să nu uităm că noi ducem și poverile familiei, pe lângă acel diagnostic invalidant. Noi trebuie să avem grijă de copii, de soț. Uneori, stăm și la job până târziu… Când vorbim despre femei, impactul emoţional este mare!”

Însă, mai spune psihologul, în momentul în care un pacient-bărbat acceptă să se deschidă în fața terapeutului, sensibilitatea este mult mai mare decât la femei, însă este încapsulată, ascunsă într-o carapace: „Ei vor să dea bine. Să fie puternicii casei. Dar, acolo, în interiorul lor, sunt de o fragilitate extraordinară. Și nu de puține ori mi-a fost dat să întâlnesc bărbați care plâng. Și o fac în fața unui psihoterapeut, pentru că, acasă, nu îndrăznesc. Femeia, soția, trebuie să știe că el este o persoană puternică”, subliniază specialistul.

Suportul emoțional este necesar în toate etapele bolii

Dincolo de toate, psihoterapeutul care ghidează un astfel de pacient trebuie „să știe să ciocăne la sufletul fiecăruia, să fie onorat că se deschide în prezenţa sa şi astfel să poată oferi multă dragoste și empatie, să fie în contact emoţional cu acesta”.

Psihoterapeutul mărturisește că pacienții au nevoie de suport emoțional în toate etapele bolii, de la aflarea diagnosticului și până la stadiul final, al îngrijirilor paliative. „Trecerea la următoarea etapă – cea a îngrijirilor paliative – implică, de obicei, și o modificare a așteptărilor, este nevoie de calmarea simptomelor. Acest proces, în general, presupune și susținerea speranței. Care e foarte importantă în tot procesul acesta adaptativ față de criza cu care se confruntă pacientul. Mai ales în stadiul final, când se pune mare accent pe menținerea calității vieții, pe lângă partea de medicație, pacienții au mare nevoie de suport psihologic și psihoterapeutic. Ideal ar fi ca întâlnirile să aibă loc cel puțin o dată pe pe zi”, este de părere Gabriela Mirițescu.

„Mi-e frică de frici!”

Psihoterapeutul rememorează cazul unei paciente cu puternice temeri legate de moarte. „Îi dădea bolii o semnificație specială. Acea doamnă și alte paciente spun: mi-e teamă și mi-e frică de frici! Sunt atât de multe frici încât le este teamă că acestea vor reveni sistematic în corp. Și, să știți, că într-adevăr, fricile sunt foarte multe. De la frica de suferință, de boală, de recădere, de durere – în special, în ultimele faze – de metastaze, de stigmatizare. Și nu în ultimul rând, frica de singurătate si însingurare şi să nu uitam de cea care afectează cel mai mult – cea de moarte”.

Boala oncologică are o conotație specială, dată de unii pacienţi, numită ,,ca o durere ce se mută din corp în suflet”, aşa cum afirma nu demult una din paciente, subliniază specialistul.

Important este ca odată identificate aceste frici, lucrul în terapie vizează schimbarea structurii scenariului de viaţă oferind astfel un spaţiu emoţiilor reprimate, fricilor ce pot fi asumate şi conştientizate. Se are în vedere păstrarea permanent a respectului integrităţii pacientului printr-o interacţiune plină de compasiune, autentică, caldă.  

În consilierea psihologică contează foarte mult dacă terapeutul reușește să-l ajute pe pacient să se deconecteze de boală: „Să încerce și să-și creeze un stil de viață în care să se poată împrieteni cu boala. Să țină boala de mână, ca pe un prieten, nu ca pe un dușman.”

Întărirea speranței că va fi mai bine ajută pacienții să facă față bolii: „Mâine ne va fi mai bine. Sau,  mâine ne va fi măcar ca și astăzi. Sau și în viitor, lucrurile nu pot fi chiar atât de negre. Programarea aceasta pozitivă ajută foarte mult și în cazul unui om sănătos, cu atât mai mult în cazul unui pacient oncologic grevat cu atâtea frici.”

,,Trebuie rezolvată nevoia fundamentală de siguranţă, oferindu-i atenţia, văzându-l, ascultându-l astfel deja îl ajutăm. Îi invit adeseori să povestească o amintire frumoasă din trecutul lor, să activăm nivelul de cortizol, să se degaje endorfine şi astfel să se stimuleze sistemul nervos şi să se evite atacurile de panică.’’

Psihoterapeut Gabriela Miritescu

,,Cel mai ades frica de prezent e dată de incertitudine, astfel că adeseori îi conduc în starea de ,, a vedea frica şi a se întâlni cu ea”, ajutându-i astfel să conţină  situaţia respectivă prin folosirea gândirii cognitive şi a raţionalizării. Ajută mult în procesul terapeutic comutarea atenţiei dintr-o zonă a creierului în cealaltă şi însoţirea pacientului în realitatea sa, pentru a înţelege concret ceea ce trăieşte. Nu există trecut în astfel de experienţă. Se trăieşte într-un trecut familial şi viitor predictibil în stare de normalitate,’’ afirmă Gabriela Miriţescu.

De unde vine stigma în bolile oncologice

Bolile, nu doar cea oncologică, aduc cu ele stigmate, iar pentru mulți pacienți definiția cancerului înseamnă moarte. Astfel, când apare acest diagnostic oncologic în viaţa unei persoane, adeseori este însoţită de eticheta ,,canceros”, fapt ce afectează profund identitatea acesteia, aspectul fizic şi trăirile psihoemoţionale.  Pentru femeile care fac chimioterapie  apare corelarea cu căderea părului – deci probleme cu imaginea de sine. Pentru cele cu cancer de sân înseamnă mastectomie – adică extirparea sânului. „Femeia rămâne fără sâni și începe să se întrebe: eu cum mă mai dezbrac în fața soțului. În percepția ei, se înrădăcinează o problemă adâncă referitoare la imaginea corporală. Apoi, ce vor spune copiii mei când mă vor vedea fără păr? Dar vecinii, rudele, colegii? Cum mă vor percepe? Hidoasă, urâtă? Nu se poate! Eu n-o să pot trăi aşa! N-o să pot accepta! Nu vreau şi nu pot! Este prea mult!’’ , detaliază psihoterapeutul temerile iniţiale prin care trec pacinentele pe care le consiliază.

Sunt cazuri în care, din pricina chimioterapiei, încep să cadă unghiile: „Sunt anumite terapii ale căror efecte sunt știute și despre care pacientele sunt informate de catre specialişti pe parcursul procedurilor. Și, știind că la a patra, a cincea ședință, le vor cădea sprâncenele, genele sau unghiile sau li se va exfolia pielea, etc. iarăși, li se pare că aceste transformări sunt groaznice, inacceptabile. Prima dată este deci impactul diagnosticului, după care li se explică ce se întâmplă pe perioada chimioterapiei și radioterapiei. Cu atât mai mult aflând lucruri și corelând cu ce mai știu din mass-media, apare acest stigmat. Care, cumva, se sedimentează și mai mult și nu face decât să adâncească teama de ce se va întâmpla, de boală, de viitor și să exacerbeze fricile, anxietățile.” Astfel, calitatea vieţii pacientului va depinde de rezultatele tratamentului realizat, de consecinţele lui cum ar fi mutilarea, amputarea, extirparea organelor de importanţă psiho-sociala: laringe, sân,  membre, organe genitale. Adeseori în acest caz stările de anxietate se împletesc cu cele depresive în special în cazul pacienţilor cu resurse psihice limitate.

,,Se are în vedere astfel existenţa triadei gânduri-emoţii-comportamente şi importanţa în cadrul terapiei a schimbării pattern-ului de gândire disfuncţională. Astfel ca observator fidel al acestor exprimări emoţionale, sesizez adevărata încărcătură psihică şi consecinţele traumatizante manifestate în corpul fizic şi adaptez terapia în raport cu acestea. Însă această imagine corporală nesatisfacătoare, problematică poate fi schimbată prin psihoterapie,” afirmă psihoterapeutul Gabriela Miriţescu.

„Puține femei dintre cele pe care le-a întâlnit nu au fost sprijinite de familie, însă ele se tem de asta”

Pe de altă parte, există și o stigmă la nivel social. „Aici apare frica pacientelor că nu vor mai fi acceptate de cei din jur. Că mediul le va rejecta. Mediul format din colegii de serviciu, dar și de cei din familie. Este o temere nejustificată însă este destul de des întâlnită.”

Adeseori pacientul are sentimentul de vinovăţie faţă de familie pentru problemele apărute în legatură cu boala sa. Cei aflaţi în stare de remisiune sau vindecaţi îşi doresc reintegrarea în viaţa socială, profesională, familială.

Puține femei dintre cele pe care le-a întâlnit nu au fost sprijinite de familie în momentele critice, deși ele s-au temut foarte tare că familia li se va destrăma, remarcă Gabriela Mirițescu: „În general, familia se unește în jurul pacientei cu multă dragoste, chiar cu un suport emoțional destul de consistent.”

În cazul femeilor cu copii, terapia cu efectul cel mai țintit și cu rezultatele cele mai bune este cea care vizează întreaga familie: „lucrul cu pacienta și, în plan secundar, lucrul cu aparținătorii -r soțul sau soția sau, adeseori, copiii. Am avut multe cazuri când au decedat soția/sotul – mai ales când erau mai  tineri – în care au rămas copii de șapte, opt, zece, doisprezece ani fără prezenţa mamei sau a tatălui. Și da, lucrez cu ei. În aceste cazuri, deschiderea terapeutului trebuie să fie foarte mare pentru că în suflețelul unui copil există multă sensibilitate și fragilitate emoțională. Iar durerea pierderii mamei în special este foarte mare, cu un profund impact psihoemoţional, grevând traume adânci. Am avut și cazuri în care copiii l-au pierdut pe tata şi la interval scurt pe mama, rămânând bunica, aceasta transformându-se în unica figură părintescă şi cea mai importantă pentru ei. Este o suferință teribilă pe care un copil cu greu și-o poate gestiona. Copiii încearcă să-și conțină această suferință într-o manieră proprie având manifestări diferite de adulți. Acesta reprezentând unul din motivele necesităţii terapiei cu acest gen de aparținători care au într-adevăr mare nevoie de suport specializat.”

Terapia psihoterapeutului

Pentru Gabriela Mirițescu pacienții oncologici sunt speciali. Către ei nu te poți duce să exprimi răceală, distanţare emoţională: „Pur și simplu trebuie să te duci cu acea compasiune adevărată, autentică. Sufletul acelui om se află în durere, în deznădejde și simți lucrul acesta din momentul în care intri în salon. Iar ochii lui sunt ațintiți către tine. Atunci da, simți și tu involuntar, că te duci spre el și ești acolo doar pentru el. Ești cu toată ființa acolo pentru o jumătate de oră, o oră, cât e nevoie. Și nu pleci de lângă el până când nu ai lăsat părticică din tine, simbolic spus. El a luat de la tine și toată ființa lui s-a transformat. Și în ochii lui vezi acea liniște și pace și așezare el cu el și cu emoțiile lui.”

Ca să poți lucra cu astfel de pacienți tu însuți ca terapeut trebuie să fii în echilibru cu tine. „Trebuie să cauți în timpul liber diverse moduri de a te reconecta cu tine. Eu iubesc foarte mult plimbările în natură. Simt că mă ajută. Mă ancorez în verdele naturii, dar și în interiorul meu, pe care incerc sa îl recalibrez, căutand şi găsind acea stare de bine, bine cu tine. Și, adeseori la sfârșitul zilei încerc să-mi ofer feedback. Mă gândesc: oare astăzi am făcut tot ce am putut pentru sufletele acestea? Și în momentul acela îmi aduc aminte de fiecare în parte. Și atunci, eu cu mine, trebuie să am sufletul, conștiința împăcată. În momentele acelea încerc să mă armonizez cu mine, cu natura, cu toate acţiunile din acea zi. Și da, să fiu împăcată că am făcut exact ceea ce a trebuit și a depins de mine, atât cât am putut de bine, pentru acel suflet încărcat de durere.

„Baza psihoterapiei o constituie crearea unei relații autentice între pacient și terapeut”

Cancerul implică, pe lângă utilizarea chimioterapiei, a radioterapiei și a tratamentelor specifice, și o abordare corectă și empatică a emoțiilor, conchide Gabriela Mirițescu: „Pentru că, atunci când acestea sunt negative, răspunsul trebuie să fie unul empatic și plin de compasiune și iubire, tocmai să poată aduce alinare unei persoane care se află deja în suferință. Nu există o soluție sau nu există o terapie anume în abordarea pacientului oncologic. Există, de fapt, o îmbinare cât mai armonioasă a mai multor terapii. Ele aparțin din zone diferite psihoterapeutic. Dar, în general, baza o constituie crearea unei relații autentice între pacientul oncologic și terapeut. Pentru că, de fapt, asta reprezintă forța vindecătoare a suferinței psihicului omului deja chinuit de acest diagnostic invalidant.”