„La al doilea copil am învățat să cer și să accept ajutorul.“ Patru mame povestesc cine le ajută cu copiii

„E nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil” sau „mama e numai una și e bună la toate”? Între cele două extreme se află nenumărate femei devenite mame care se străduiesc să facă față provocărilor pe care le aduce maternitatea. Cine le ajută, însă, cel mai mult? Soții? Părinții? Socrii? Bonele? Sau tehnologia?

„E nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil” e un proverb care înseamnă că o întreagă comunitate de oameni trebuie să îngrijească copiii acelei comunități pentru ca aceștia să crească și să se dezvolte într-un mediu sigur și sănătos. E, poate, și principiul după care se ghidau mamele noastre, în urmă cu 40-50 de ani, atunci când erau nevoite să se întoarcă la muncă după maximum trei luni de stat acasă cu bebelușul. Atunci, rolul de îngrijitor era preluat de mame, soacre sau alți membri ai familiei, cu care eventual și locuiau în aceeași casă. În cel mai rău caz, copiii erau duși la creșe de foarte mici.

Odată cu prelungirea duratei concediului pentru creșterea copilului la doi ani și cu creșterea conștientizării legate de importanța parentingului și mai ales de relația dintre mamă și copil în primii ani de viață, presiunea asupra mamelor de a face totul a crescut considerabil. Unele se simt presate să facă totul pentru copiii lor, iar altele fac eforturi considerabile să se ocupe și de casă, unele primesc sprijin puțin, doar de la partenerii lor, iar altele au și alte persoane de sprijin, cum ar fi mamele, soacrele sau bonele.

În general, și unele, și altele, se ajută singure folosind diferite dispozitive menite să le ușureze viața de zi cu zi, cum ar fi pompe de sân, sterilizatoare pentru biberoane, monitoare pentru supravegherea copiilor sau aparate de gătit cu abur.

Studiu: 56% dintre femei simt presiunea de a fi perfecte

Un studiu recent comandat de compania Philips și realizat pe un număr de 135 de femei însărcinate, unele pentru prima dată, altele având deja un alt copil cu vârstă mai mică de 2 ani, arată că 56% dintre femei simt presiunea de a fi perfecte. 69% dintre ele consideră că așteptările legate de rolul de mamă au crescut în ultimii 10 ani.

Ce e însă și mai interesant e faptul că 96% dintre participantele la studiu se așteptau ca ele să fie îngrijitorii primari ai copilului, dar și că vor primi sprijin de la partener (96%), de la bunicii copilului (67%) sau de la alte rude (25%).

Făcând o comparație între femeile însărcinate cu primul lor copil și cele care deja mai aveau unul, există însă niște diferențe legate de așteptările asupra ajutorului primit după nașterea copilului. 80% dintre cele aflate la prima sarcină credeau că ele for fi îngrijitorii primari ai bebelușului, comparativ cu 85% dintre cele care mai aveau deja un copil.

69% dintre femeile însărcinate pentru prima dată credeau că se vor baza pe bunici după naștere, comparativ cu 55% din cele care mai aveau copii.

În documentarul „Ora lipsă. Cine are grijă de timpul mamelor” puteți vedea exact ce griji, temeri și dileme se nasc odată cu copiii.

Cum se întâmplă în realitate după ce se naște copilul? Pentru a ne face o idee, am stat de vorbă cu patru femei, mame de copii mici. Două dintre ele sunt la primul copil, celelalte au câte doi.

Alexandra, 38 de ani, doi copii: „Cer ajutor când am ceva foarte punctual de făcut, când nu se poate altfel”

Alexandra are deja o fiică de șapte ani și jumătate, Doroteea, și o fetiță de șase luni și jumătate, Antonia. Descrie viața de mamă ca mai toate femeile: un roller coaster. Adică și foarte frumos, dar și foarte provocator. Cel mai greu i se pare când fetele sunt bolnave în același timp – lucru care se întâmplă destul de des, având în vedere că Doroteea merge la școală și interacționează cu mulți copii. Atunci, Alexandra simte că amândouă fetele au nevoie de ea la fel de mult și încearcă să se împartă în mod egal între ele, iar asta e extrem de greu.

Viața ei se învârte în jurul casei și al fetelor. Face mâncare, de două feluri, ca să satisfacă nevoile diferite ale membrilor familiei, bagă la spălat, face curățenie, cumpărături online și tot felul de drumuri pe la activitățile extrașcolare ale Doroteei. În unele zile reușește, alteori nu reușește să-și bea cafeaua, care și aia e fără cofeină pentru că, atunci când îți hrănești copilul cu lapte matern, nu poți să faci orice ai chef.

Chiar dacă ea e principala responsabilă cu îngrijirea copiilor, Alexandra primește ajutor de la soțul ei și de la părinți, bunicii fetelor. De exemplu, în cele mai multe dimineți, bunicul o duce pe Doroteea la școală, iar bunica fetelor o ajută cu mâncarea și călcatul, iar uneori o ajută pe Doroteea la teme sau o mai duce la kinetoterapie.

„De cele mai multe ori cer ajutor ca să o protejez pe cea mică. Aș prefera să nu merg cu ea foarte departe ca să o duc pe cea mare la o activitate extracurriculară și atunci apelez la mama sau la soțul meu sau la tata. Îi rog pe ei să se ocupe de asta. Apoi, dacă am eu nevoie să merg la o programare, poate să mă tund, atunci mai cer ajutor, să stea cineva cu copii. Deci cer ajutor când am ceva foarte punctual de făcut, când nu se poate altfel.”

Alexandra, mama Doroteei, de 7 ani și jumătate, și a Antoniei, de 6 luni și jumătate

Viața ei s-a schimbat radical încă de la apariția primului copil, dar și mai mult acum, de când a apărut Antonia. Și nu doar viața ei, ci și viața de cuplu: „Din nefericire, nu pot să o las pe Antonia cu mama mea pentru că are o problemă de sănătate. La Doroteea nu se întâmpla asta, după ce s-a născut Doroteea am mai lăsat-o de câteva ori cu mama și ne-am dus la teatru, am mai ieșit, dar acum, de când s-a născut Antonia, nu am mai ieșit deloc doar noi doi. Nici măcar noi trei nu ieșim nicăieri, adică nici cu Doroteea nu ieșim separat”.

Alexandra e, în continuare, pionul principal în familie când vine vorba de crescut copiii. Iar cel mai greu rămâne când amândouă fetele au nevoie de ea. „Acum, fetița mea cea mare este în spital cu tatăl ei, din păcate, pentru că are o pneumonie mai ciudată. Iar eu m-am simțit sfâșiată că nu am putut să stau cu ea în spital și că a trebuit să stau cu Antonia acasă. Și ei i-a fost foarte greu”, mai spune Alexandra.

Rolul bunicii: „Nu le invadez teritoriul“

Mama Alexandrei crede că fiica ei are nevoie de ajutor pe toate planurile: „În primul rând, ajutor cu copilul, în al doilea rând, ajutor la treburile casnice și, în al treilea rând, mă gândesc că mai are și ea nevoie de un timp al ei propriu. Să meargă la coafor, să-și facă unghiile, lucruri de genul acesta.”

„Alexandra are un soț extraordinar și grijile le împarte întâi și întâi cu el. Apoi vin și eu și mai dau o mână de ajutor acolo unde simt că ei nu se descurcă sau îmi cer concret ajutorul. Deci eu zic că pot să-i ajut, însă nici nu le invadez teritoriul. Vreau să se descurce singuri, așa cum și eu am fost lăsată de mama mea să dirijez gospodăria.”

Mama Alexandrei

Concret, iese din când în când la plimbare cu Antonia, iar pe Doroteea o aduce acasă de la școală uneori, se mai uită prin caietele ei, o duce pe la câte un spectacol când și când, se joacă și vorbesc. Cât despre casă, are grijă să fie întotdeauna frigiderul plin, face cumpărături, gătește, calcă și mai strânge jucăriile de prin casă, atât cât poate.

Spune că mamele de astăzi sunt un pic diferite decât erau cele din generația ei, în sensul că sunt mult mai atente la reacțiile copiilor și la sentimentele lor, ceea ce reprezintă și un avantaj, dar și-un dezavantaj, pentru că le face să fie mai stresate.

Cât despre resursele la care au acces mamele de acum, comparativ cu ceea ce a trăit ea, evoluția tehnologică aduce numai avantaje, spune mama Alexandrei, care își amintește cât de dificil era să crești un copil pe vremea ei, când nu puteai să-ți supraveghezi copilul aflat în altă cameră și când biberoanele de sticlă se mai spărgeau când le steriliza prin fierbere.

Da, poate că acum mamele sunt stresate pentru că sunt mult mai conștiente de pericole, dar atunci erau stresate din cauza unui alt tip de lipsuri: „Am trăit mereu cu o spaimă, pentru că aveam copilul într-o cameră destul de departe de bucătărie și nu știam ce face. Era o casă mai lungă și nu puteam să aud dacă plânge. Aș fi vrut să pot să supraveghez mult mai ușor copiii. Apoi, am dus lipsă de lapte praf. Mi se spărgeau biberoanele când le puneam la fiert, una-două, pocneau. Trebuia să umblu prin farmacii după biberoane. Deci nu cred că există comparație între condițiile de creștere a copiilor atunci și acum”.

Andrada, 33 de ani, primul copil: „Ce mă oprește să cer ajutor e tocmai dorința de a face tot eu”  

Fiul Andradei, Oliver, are două luni. E atât de mic, încât nu se poate vorbi despre o rutină deocamdată. Totuși, zilele lor arată cam la fel: se trezesc, ea îi dă să mănânce, după care încearcă, printre picături, să se spele pe față și pe dinți. Apoi, Oliver adoarme din nou, și-acela e momentul în care Andrada își bea cafeaua și mănâncă micul dejun. Asta, dacă nu cumva se trezește Oliver prea curând. Dacă se trezește, proaspăta mamă lasă micul dejun la jumătate, cafeaua la jumătate și își reia activitatea cu el.

Cel mai mare ajutor pe care îl primește vine din partea soțului ei, Ciprian, care o sprijină fizic și psihic. „A fost la început doar cu noi o lună de zile și apoi a început și el serviciul. Acum mă ajută seara, când vine de la birou, să mai am și eu timp să mănânc sau să una-alta. Deci ajutor primesc doar de la Ciprian, care pleacă dimineața la 7.00 și vine după amiaza, la 5.00-6.00”, spune ea.

De ajutor din partea părinților sau socrilor nu se pune problema, pentru că stau în alte localități și, deci, pentru ei nu e valabilă varianta în care să lase copilul câteva ore cu bunicii. Iar să îi cheme și să stea la ei cu săptămânile, din nou, nu e o variantă potrivită.

„Părinții noștri nu sunt din București, sunt din provincie. Deci nu putem da un telefon: «Hai, vino și tu că trebuie să ne ajuți, că nu știm ce să mai facem cu ăsta mic» sau «Plec trei ore de acasă, vino și stai tu cu Andra acasă». Asta nu se poate realiza. Iar statul în casă împreună cu o altă persoană, chiar dacă sunt părinții noștri și îi iubim, ne-ar scoate pe noi din zona asta de confort”, spune și Ciprian.

Prin urmare, Andrada și Ciprian nu se au decât unul pe altul în ceea ce privește creșterea copilului, iar asta nu e deloc ușor în unele momente. Oricât ar încerca el s-o ajute, multele ore în care nu e acasă pot fi extrem de complicate, mai ales când bebelușul e atât de mic și timpul foarte fragmentat între nevoile lui.

„Cred că în momentele în care deschid frigiderul și trebuie să-mi fac ceva de mâncare mă gândesc că poate mi-ar prinde bine un ajutor. Să am ceva de mâncare, pentru că eu nu am când să gătesc. Dar cu toate astea, îmi fac timp.”

Andrada, mama lui Oliver, în vârstă de 2 luni

E conștientă de faptul că se adaptează mai greu la noua viață tocmai pentru că, înainte de a avea copil, era obișnuită să fie foarte independentă și să le facă singură pe toate.

„Probabil că ceea ce mă oprește să cer ajutor e tocmai dorința de a face tot eu sau, de fapt, refuzul de a accepta că realitatea s-a schimbat. Dar e clar că lucrurile zilnice s-au schimbat și până le vom accepta la nivelul la care s-au schimbat, o să mai treacă timp. Dar mă ajută foarte mult încurajările soțului meu, pentru că el e sprijinul meu, părerea lui contează și îmi dă încredere foarte multă. Adică de acolo îmi iau energia”, mai spune Andrada.

Sandra, 34 de ani, primul copil: „Mă ajută tatăl copilului. Suntem acolo 50%-50%. El e sprijinul meu și eu sprijinul lui”

Și Sandra primește sprijin numai de la soțul ei. Îl cresc împreună pe Anton, care are 1 an, și amândoi spun că au negociat îngrijirea copilului încă dinainte de a se naște.

„Soțul meu, Victor, se trezește noaptea să-i dea biberonul, ca să mă lase pe mine să dorm și să mă refac”, povestește Sandra. Și nu e singurul lucru cu care Victor o ajută. El pregătește micul dejun zilnic și stă cu Anton ori de câte ori e acasă și Sandra are nevoie.

Au discutat încă dinainte de venirea pe lume a copilului faptul că el va trebui să se implice, că va accepta, o perioadă, numai joburi care să-i permită să lucreze și de acasă, iar asta nu doar ca să o ajute pe ea în rolul de mamă, ci și ca Anton să crească având ambii părinți cât mai prezenți: „Am avut nevoie ca eu și soțul să fim 50%-50% acolo. Pe lângă faptul că mi-am dorit foarte mult ca Anton să aibă exemplu din partea ambilor părinți că sunt implicați, că fac chestii, că își împart task-urile. L-am implicat pe Victor dinainte să nasc. El a fost internat cu mine în spital, ni s-a explicat amândurora ce avem de făcut. El a știut ce să facă să mă ajute cu alăptarea, totul a fost 50%-50%. El e sprijinul meu și eu sprijinul lui”.

Sandra spune că, de fapt, pentru ei greul a început de când Anton a împlinit 1 an, chiar dacă nu au primit vreodată sprijin de la alți membri ai familiei. Când se uită acum în urmă, i se pare că totul a fost lapte și miere comparativ cu cât de greu e în prezent.

„Acum nu prea mai avem timpul ăla liber pe care îl aveam înainte, decât dacă ieșim câte unul în afara casei. Împreună, fără copil, am ieșit o singură dată, când avea el 3 luni. Atunci a venit mătușa mea, care locuiește în America, să stea la noi o perioadă scurtă și a stat cu Anton cât am ieșit noi pe Calea Victoriei, să mâncăm repede o înghețată și să facem trei pași. Dar și atunci eram pe cameră tot timpul, să vedem dacă doarme sau nu copilul”, spune ea.

Dacă, înainte, copilul stătea liniștit în scaunul de masă și îi lăsa Sandrei răgaz să strângă și să spele vasele, acum lucrurile nu mai sunt deloc așa. Se simte copleșită uneori și crede că le-ar prinde bine un ajutor, măcar din când în când.

Chiar dacă nu îi e ușor, e recunoscătoare pentru tot sprijinul pe care l-a primit, de fapt, nu de la oameni, ci de la tehnologie.

„Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tehnologie. Avem camere în toată casa, îl supraveghem din toate unghiurile. De aplicații nici nu mai zic. În perioada în care mă mulgeam aveam aplicație, îi dădeam drumul, doar apăsam start, ca să știu exact cât timp stau, câți mililitri am muls, îmi făcea o statistică. Tehnologia și mai ales aplicațiile mi-au oferit o senzație de control.”

Sandra, mama lui Anton, în vârstă de 1 an

În perioada alăptării, Sandra a folosit o pompă de muls și spune că asta a ajutat-o enorm. Nu doar că a reușit să-și hrănească fiul cu lapte matern, dar jumătatea de oră cât stătea cu pompa la sân era timpul ei. Un timp în care bebelușul stătea cu tatăl lui, iar ea pur și simplu se relaxa sau făcea orice avea chef în acel moment.

De câteva ori pe săptămână, chiar reușește să meargă la sală, pentru că are încredere că soțul ei se va descurca în orice situație ar putea să apară, iar uneori – rar – mai apelează și la nașa lor. Chiar și așa, amândoi simt nevoia să mai aibă și timp pentru relația de cuplu.

Andreea, 38 de ani, doi copii: „E mare lucru să ai ajutor, să poți să lași copilul mare la bunici pentru că trebuie să ajungi cu cel mic la Urgență”

Andreea are 38 de ani și doi copii. Ivan, de 4 ani și jumătate, și Noah, care are 1 an și 4 luni. I s-a oferit întotdeauna ajutor din partea familiei extinse, dar la primul copil l-a acceptat mai greu. „Voiam să simt că eu mă ocup de copil, nu soacra sau mama. Dar, la al doilea, nu doar că l-am acceptat, dar chiar am și învățat să îl cer”, spune ea.

Cel mai mare ajutor vine din partea soacrei ei, care e pensionată. Iar ajutorul e de multă vreme, nu numai de când a născut. Ea e cea care le calcă Andreei și soțului ei hainele și tot ea face și curățenie când are timp. „De curățenia generală tot ea se ocupă, mai ales în vacanțe, când reușim să eliberăm casa. Vara trecută chiar ne-au și zugravit, iar noi ne-am întors din vacanță într-o casă care sclipea de curățenie”, spune Andreea.

Acum, de când au apărut copiii, tot soacra e cea mai prezentă în casă, dar ajutor vine, ocazional, și din partea mamei și surorii Andreei.

„Soacra mea vine la noi de câteva ori pe săptămână, stă cu ambii copii, îi culcă, le dă să mănânce, îi duce în parc. Copilul cel mare a stat cu soacra zilnic de la 2 ani la 4 ani, până a început să meargă la grădiniță, dar și acum îl mai ia de la grădiniță în unele zile. În altele, stă cu cel mic în timp ce merg eu la grădiniță”, mai spune ea.

În general, Andreea și soacra ei își împart copiii, ca să eficientizeze activitățile și pentru ca ea, mama, să poată să petreacă timp de calitate cu ambii copii, mai ales că cel mare a suferit puțin de gelozie la apariția celui mic.

„Marele nostru noroc este că toți bunicii sunt implicați. Mama mea, deși încă lucrează, vine și ea la mine o dată pe săptămână și stă cu cel mic când eu am treabă sau când, pur și simplu, vreau să beau o cafea. În afară de mame, mai primesc ajutor de la sora mea, atunci când am nevoie să stea cineva cu copiii.”

Andreea, mama lui Ivan, de 4 ani și jumătate, și a lui Noah, de 1 an și 4 luni

În rest, Andreea împarte toate atribuțiile din casă cu soțul ei. Când lucrează de acasă, chiar și în timpul zilei și, deci, al programului de lucru, mai pune și el mașina la spălat sau mai dă cu aspiratorul, iar seara el se ocupă de baia copiilor sau stă cu ei, ceea ce îi permite Andreei să meargă uneori la sală.

Dincolo de ajutorul primit strict pentru îngrijirea copiilor, atât mama, cât și soacra Andreei le gătesc și le dau pachet cu mâncare duminica, astfel încât primele zile din săptămână ea să nu mai aibă și grija mâncării. Doar spre final de săptămână gătește, când se termină proviziile sau pur și simplu pentru că au poftă și de altceva.

Și tehnologia a ajutat-o mult, mai ales în perioada în care fiecare dintre fiii ei erau mai mici. Andreea a încercat să-și ușureze viața cât de mult a putut și și-a cumpărat tot felul de gadgeturi, dar trei dintre ele s-au dovedit a fi foarte utile: un monitor prin care să-și supravegheze copiii în timpul somnului și care-și face treaba la fel de bine după patru ani, o pompă de muls pentru când era foarte la început cu alăptarea și un aparat de gătit la abur, care a ajutat-o să stea mai puțin timp în bucătărie.

„Acum, când mă gândesc la toate lucrurile astea și vorbind și cu alte mame, îmi dau seama că e mare lucru să ai ajutor, să poți să lași copilul mare la bunici pentru că trebuie să ajungi cu cel mic la Urgență, să nu îți mai bați capul cu mâncarea măcar câteva zile pe săptămână, să știi că, indiferent de ce ai avea nevoie, ai la cine să apelezi”, mai spune Andreea.