Relația mea cu moartea a fost tumultuoasă și nocivă toată copilăria mea. Pe lângă acea frică de abandon și necunoscut cu care ne confruntăm de fiecare dată când intervine moartea, fusesem educată că ea era și o pedeapsă, ceva de care trebuia să mă tem constant.
Teama asta s-a manifestat de-a lungul anilor sub forma unei anxietăți care câteodată mă făcea de-a dreptul disfuncțională; împietream în fața ideii de moarte și toată suferința cu care venea ea.
Fiecare boală sau pericol cu care mă confruntam căpătau dimensiuni catastrofice pe baza fricii că voi muri sau cei la care țin se vor prăpădi.
Este lesne de înțeles cum o astfel de perspectivă asupra morții te poate ține într-un ciclu de spaimă și o fugă constantă de acceptare a finalității.
Dar pe atunci nu aveam habar cum moartea poate să te aducă mai aproape de tine și să-ți arate cum să te iubești. Spun despre iubirea de sine în acest context, fiindcă o viață trăită în frica de moarte te îndepărtează de trăirea propriei vieți într-un mod sănătos.
Moartea, dincolo de certitudinea ei, reprezintă o parte integrată a vieții, cealaltă față a ei. La fel cum nu există zi fără noapte și umbră fără lumină, așa și viața are nevoie de moarte. Când moartea devine un tabu sau ia dimensiunea unei pedepse capitale, frica preia controlul, iar calitatea vieții este afectată.
Confruntarea cu moartea și toate emoțiile care vin odată cu ea a reprezentat pentru mine o lecție importantă despre valoarea vieții și iubirea de sine.
Acceptarea vulnerabilității
În mai anul trecut, prietena mea Raluca s-a sinucis după o lungă și anevoioasă luptă cu depresia. În perioada când s-a întâmplat asta făceam terapie pentru propria depresie, mai ales că în momentele foarte grele gândurile suicidale îmi dădeau negreșit târcoale.
Cu puțin timp înainte să moară Raluca, terapeuta mea îmi spunea despre „marea de tristețe” care se afla în spatele dorințelor mele de sinucidere. Abia după ce am aflat vestea trecerii ei în neființă mi-am permis să mă uit în propria mea mare de tristețe, care devenise mult prea învolburată și amenința să mă înghită cu totul.
Am trecut prin toate etapele doliului, dar nu am simțit multă furie pentru modul cum a ales să plece din lumea asta. Atunci am realizat că, de fapt, o înțelegeam foarte bine. Cu câteva luni înainte de momentul respectiv mă internasem la spitalul de psihiatrie fiindcă voiam să mă sinucid.
Astfel, odată cu moartea ei am fost nevoită să mă uit și mai mult la propriile tendințe suicidale și să-mi dau seama ce se afla în spatele lor.
În societatea în care trăim, vulnerabilitatea mi se pare că te descalifică din competiția obligatorie care spune că doar cine e mai puternic merită să trăiască.
Moartea ca final al durerii
Suntem învățați să tăcem și să înghițim, să nu arătăm nicio urmă de slăbiciune. În condițiile astea, suicidul este încă văzut ca fiind un act de lașitate, deși nu este așa.
Persoanele care ajung să se sinucidă nu mai pot fizic, mental și nici emoțional să mai ducă durerea, adesea împreună cu multă ură de sine și vinovăție.
Când ești într-o astfel de stare trebuie să faci față și criticii din partea societății care nu face decât să te îngroape și mai mult în vinovăție, prin neacceptarea vulnerabilității. Practic, toate abuzurile și durerile care nu au fost exprimate, validate și înțelese de-a lungul vieții dau năvală în psihicul tău. Și o fac toate în același timp, cu o forță uluitoare. Reziști sau renunți, dar nu fiindcă ai fi laș, ci pur și simplu fiindcă nu mai vezi nicio scăpare.
Eu am reușit să mă opresc, dar cu toate astea, gândurile și dorința de moarte nu dispăruseră complet. O parte din mine încă nu era sigură că meritam această viață.
Am fost nevoită să mă uit atent la toate lucrurile pe care le aveam de făcut și la cele pe care mi le doream, dar nu găseam energia necesară pentru a le duce la îndeplinire. Atunci mi-am dat seama și că Raluca merita să mai trăiască și să facă toate lucrurile minunate pe care și ea le avea în plan. Același lucru era valabil și pentru mine, diferența fiind că eu încă eram aici.
Mi-am privit părțile rănite și triste din mine cu o compasiune pe care nu știam că o am. Asta m-a ajutat să înțeleg lucrurile care mă aduseseră în propria depresie.
Sinuciderea Ralucăi m-a afectat la un nivel foarte profund și m-a pus față în față cu propria vulnerabilitate, pe care am fost nevoită să o accept și respect. În același timp mi-a deschis o poartă către ce era în mine și mă temeam să văd. Un sfârșit a dat naștere unui nou început anevoios, dar necesar.
Conștientizarea rănilor și eliberarea
În iarnă, la câteva luni după moartea Ralucăi, a murit bunica din partea mamei. A fost o figură importantă în viața mea fiindcă ea ne-a crescut pe mine și pe fratele meu împreună cu mama.
În momentul când a murit nu prea ne mai vorbeam. Evitam contactul cu ea, fiindcă nu eram într-o perioadă prea bună, iar comportamentul ei îmi făcea rău. A fost o femeie care a suferit mult și s-a transformat ea însăși într-un abuzator.
Copilul rănit din mine, care a mâncat bătaie și a îndurat abuzuri emoționale intense, s-a simțit deodată eliberat. Sentimentele cu care m-am confruntat au fost un amestec de eliberare, durere foarte intensă și apoi multă empatie.
În drum spre spital, după aflarea veștii că a murit, am început să-mi aduc aminte din spusele alor mei ce s-a întâmplat cu bunica în perioada copilăriei mele, când aveam atâta nevoie de iubire.
Mi-am amintit că murise soțul ei, maică-mea intrase într-o depresie foarte urâtă după divorț și mai eram și eu și frate-miu de care a trebuit să aibă grijă. Nu i-am scuzat actele violente și abuzurile la care ne-a supus, ci mi-am dat seama ce anume a împins-o de atâtea ori să piardă controlul.
Incapacitatea, neștiința în gestionarea propriilor emoții și lipsa unui sprijin adecvat se lasă adesea cu repercursiuni asupra celor din jur, prin acte de violență verbală sau fizică.
M-a durut fiindcă mi-am dat seama că de-a lungul vieții am fost și eu în postura ei și am rănit oameni dragi dintr-o durere pe care nu știam cum să o exprim și cu care nu știam ce să fac.
Acum nu mai făceam asta oamenilor din jur, ci mie. Toate părțile acelea, pline de ură și durere din relația cu bunica mea, erau acum interiorizate în mine și continuau abuzurile la nivel psihic.
Când îmi era greu, în loc să îmi ofer iubire și înțelegere, mă certam și mă hrăneam cu gânduri catastrofice, pe modelul pe care îl învățasem de la ea, printre altele.
După înmormântarea bunicii mi-a fost clar că venise momentul să mă uit cu alți ochi la tot ce gândeam și-mi făceam singură. Moartea ei mi-a mai deschis o ușă către ce înseamnă, de fapt, iubirea de sine, cum ea se câștigă în timp, dând la o parte toate straturile din propriul psihic care nu erau ale mele, cum ar fi că alegeam în momentele de slăbiciune să-mi fac rău în loc să mă ajut. Făceam asta fiindcă nu știam cum să-mi fiu alături când mi-era greu, modelul pe care îl învățasem prin relația cu ea era unul dăunător.
Așa că am început să recunosc tendințele comportamentale și să văd cum pot face lucrurile diferit. Moartea ei mi-a arătat că am capacitatea să schimb lucrurile în interiorul meu și să-mi vindec rănile dacă îmi ofer cu blândețe mai multă compasiune și înțelegere.
Integrarea iubirii
Dar lecțiile venite de la moarte nu aveau să se încheie aici. În vară am trecut printr-o altă perioadă grea. Scriam mai puțin și din cauza unor probleme financiare mi-am pierdut apartamentul în care locuiam cu motanul meu, Eros. Era locul în care mă simțeam în siguranță și bine, oaza mea de liniște și fericire. Demoralizată de momentul prin care treceam, nu știam că va urma ceva și mai dureros.
Cu o zi înainte să ne mutăm din apartament am ieșit împreună ca să ducem gunoiul. Lui Eros îi plăcea să alerge pe palier și apoi să ne întrecem spre casă. Era o distracție la care participam cu drag și care mă amuza teribil. Numai că de data asta Eros nu a mai venit după mine. Când m-am întors, nu l-am văzut nicăieri și nici nu mi-a răspuns când l-am strigat. După ce l-am căutat la mai multe etaje, m-am uitat pe balconul de pe palier unde era un pui de porumbel. L-am văzut și pe Eros în grădină, căzut pe pământ. Încercase să prindă porumbelul și căzuse de la etajul opt. Am coborât cu liftul plângând și sperând că îl voi găsi viu ca să-l pot salva. Spre propria dezamăgire și disperare, Eros nu a supraviețuit. În cădere s-a lovit la cap de o tijă de scurgere de la un balcon și ăsta i-a fost sfârșitul. În momentul ăla am dat nas în nas cu cea mai mare frică a mea: moartea unei ființe pe care o iubeam foarte mult.
Acel motan nu avea degeaba numele de Eros. Cu ajutorul lui am învățat iubirea necondiționată la un nivel mai profund decât am avut parte în relațiile cu oamenii. Ne-am cunoscut într-un moment în care ne era foarte rău și mie, și lui. Ne-am salvat reciproc cu iubirea și grija pe care ne-am oferit-o.
Când l-am văzut zăcând fără suflare pe pământ, am simțit cum mi s-a sfâșiat sufletul în mii de bucățele.
Aproape că nici nu-mi mai doream să trăiesc, mă vedeam ca fiind cea responsabilă pentru accident. Deși făceam des acel drum pe palier, în momentul ăla rațiunea nu mai era de partea mea. Nu realizam că se putea întâmpla oricând, cu orice altă ocazie și nu puteam să fiu arogantă și să cred că pot să controlez asta.
„Dacă aș fi fost mai atentă, poate nu s-ar fi ajuns aici”, mă gândeam în timp ce mă pierdeam într-o vinovăție care mă împiedica să mă liniștesc.
Mai mult, mi se părea insuportabil că, după durerea pe care o simțeam din cauza pierderii locuinței, urma să plec de acolo și fără companionul meu de viață, fiindcă murise.
Moartea ia ființe, nu sentimentele
L-am îngropat în grădina blocului și a fost cea mai grea groapă pe care am săpat-o vreodată. În ea a trebuit să-mi pun dorul, vinovăția și ființa care pentru mine reprezenta întruparea iubirii. Prin toată durerea pierderii, a ieșit la suprafață multă vinovăție, nu doar din modul cum a murit, ci și pentru toate momentele când am fost prea ocupată ca să mă joc și să stau cu el. În timpul perioadei de doliu am fost cumva forțată din interior să-mi ofer mie toată iubirea de care am avut parte de la el, astfel respectând tot ce a reprezentat Eros.
Prin amintirea momentelor trăite împreună am reușit să văd și lucrurile pe care nu le mai percepeam din cauza vinovăției. Mi-am dat seama cât de fericit a fost cu mine, indiferent cât de mult sau puțin ne-am jucat. Toate acele regrete mă împiedicau nu doar să fac față durerii, ci îmi făceau și rău. Au început să-mi vină în minte amintiri cu Eros și cum se comporta cu mine când îmi era greu. Fiindcă ele apăreau în momentele în care aveam nevoie de iubire, m-au făcut să-mi dau seama că moartea lui nu semnifica și pierderea acestui sentiment.
Mi-a lăsat moștenire o iubire care acum se transforma în interiorul meu. M-am simțit datoare față de Eros, cel care m-a învățat iubirea necondiționată, să nu mă abandonez în fața unor vinovății și regrete. Viața trăită alături de el mi-a arătat o altfel de dragoste, iar moartea lui, calea către acceptarea și iubirea de sine.
Relația mea cu moartea s-a transformat într-o lecție despre iubirea de sine, renunțarea la părțile din mine care nu-mi făceau bine și îngrijirea celor care pluteau într-o „mare de tristețe”.
Toată viața am trăit cu spaima morții și am încercat să fug de ea pe cât posibil. Nu vedeam cealaltă față a ei, cea care transformă și încheie un ciclu pentru un nou început. Din demonul de care fugeam, moartea s-a transformat pentru mine într-o oportunitate de învățare a iubirii de sine și respectului față de ciclicitatea vieții.
Știm cu toții că vom muri, este o certitudine, la fel cum suntem conștienți și că oamenii și animalele dragi nu vor fi trecuți nici ei cu vederea. Dar poate ce nu realizăm este că în fuga și spaima de moarte evităm schimbarea și acceptarea unei părți foarte necesare din viață. Moartea m-a învățat cât de important este să-ți revizuiești gândurile și comportamentele ca să știi ce-ți face bine și ce nu. Să lași să moară ce nu-ți mai folosește, să primești cu mai puțină frică sfârșitul fiindcă după el urmează un început și să-i păstrezi vii în suflet pe cei dragi, oferindu-ți iubirea de care ai avut parte de la ei.
