„Am făcut un avort și m-am iertat”

E început de ianuarie, Bucureștiul e invadat de zăpadă ca niciodată. Mă uit de la fereastră și văd oamenii, rânduri-rânduri, grăbindu-se spre joburile lor, înghesuiți pe niște potecuțe minuscule, cu nămeții până la brâu. RATB nu circulă și rareori mai vezi câte-o mașină mică. Am impresia că m-am teleportat într-una din pozele cenușii din perioada ceaușistă, când oamenii intrau la uzină. 

Pe vremea asta plec, ca Ana lui Manole, dar nu spre mânăstire, ci spre o clinică medicală privată. E ziua în care fac avort. Am 22 de ani. 

Ce s-a întâmplat cu mine când am aflat

Aveam 22 de ani și intrasem într-o relație de mai puțin de un an. Nu folosisem niciodată alte metode de contracepție în afară de prezervative, iar la astea renunțasem de mult. Coitus interruputus era cea mai simplă metodă și părea eficientă până când, într-o zi, nu mi-a mai venit. Obișuiam să mă panichez des, din te-miri-ce. Și de data asta m-am îngrijorat, dar mi-am zis că nu, n-are cum să mi se întâmple așa ceva, nu mie, în orice caz, nu mie. Știi cum e, toate cancerele și relele pământului n-au cum să ți se întâmple ție, până când ți se întâmplă. Din fericire, n-a fost un cancer, a fost o sarcină nedorită.

Stăteam cu chirie într-o garsonieră când am făcut testul de sarcină și a picat tot cerul pe mine. La al doilea test, a picat încă un cer peste mine și m-a îngropat într-o ceață densă. Cum era posibil? Cum fusesem atât de naivă? Cum de mi-am imaginat că nu se va întâmpla?

Nu am luat în calcul vreo secundă să păstrez copilul. De fapt, nu m-am gândit niciodată la el ca la un copil. Nu, până la mult timp după ce totul trecuse. Am intrat în fibrilații – metaforic vorbind – și am început să caut soluții pentru avort. Aveam o prietenă care făcuse un avort la un spital de stat, cu anestezie locală, și îmi spusese că a durut înfiorător. Aveam o altă prietenă care făcuse un avort la o clinică privată specializată în întreruperi de sarcină, unde se practica anestezia totală. Era exact ce căutam.

În așteptarea zilei decisive

Am intrat pe site-ul clinicii și, după o cercetare sumară a listei de medici, mă decid la o doamnă care părea mai experimentată. Sun, mă programez, mă duc. Merge și el cu mine. 

Consultația decurge rece, ca mai toate vizitele mele la ginecolog de până atunci. Mă urc pe masă, mă palpează, îmi spune că sarcina e prea mică, trebuie să mai aștept ca întreruperea să poată fi făcută. Nu se poate mai repede?, întreb, lividă de la stresul din ultimele zile, tot nu-mi venea să cred că asta e viața mea și nu un film prost. 

Nu, nu se poate, trebuie să mai stai două săptămâni, ca să fim siguri că scoatem tot de acolo. Vino după 1 ianuarie, îmi spune sec doctorița experimentată, ea a trecut prin sute, poate mii de avorturi, eu sunt abia la primul și, sper, singurul. Scot un oftat sfârșit, iar ea nu se poate abține să nu-mi arunce un pedant ‘de ce nu te-ai gândit la asta înainte?’. 

‘Că m-am gândit la mă-ta’, îi răspund în gând. Nu știu de ce medicii, profesorii, părinții au obiceiul ăsta stupid să facă pe deștepții cu omul stresat care deja a greșit și știe asta. Nu ajută cu nimic să dai lecții după. De ce nu m-am gândit? M-am gândit, dar pur și simplu nu am știut alte soluții, nu m-a dus capul la mai mult, nu mi-am imaginat că așa ceva mi s-ar putea întâmpla mie. Stupid? Știu. Dar de câte ori nu suntem stupizi în viața asta? 

La recepție am fost informată că există un cabinet de consiliere. Am mulțumit și am refuzat. Nu aveam nevoie să fiu consiliată. Știam ce trebuie să fac, nu aveam ezitări, nimeni și nimic nu mai putea fi salvat.

Am plecat acasă cu o piatră de moară la gât, zilele au trecut greu, greu de tot, aș fi vrut să dorm în tot acel timp, să mă trezesc abia când totul avea să treacă. În noapte de Revelion am stat cu prietenul meu de atunci și cu cea mai bună prietenă de atunci. A fost și mai greu să știu că lumea toată e trează la ore târzii, când eu stăteam de zile întregi în amorțire.   

Cum s-a petrecut 

În dimineața aia totul era alb. Dacă ar fi fost o zi în care să trebuiască să merg la școală sau la serviciu, probabil că aș fi chiulit. Era o zi în care n-ai fi scos nasul afară din casă. Ger și zăpadă până la brâu. Dar eu eram decisă să scap cât mai repede de coșmarul în care mă învârteam de atâtea zile. 

Am plecat amândoi – eu și el – cu un taxi. L-am lăsat la recepție, iar eu am urcat în sala de așteptare pentru femeile care se pregătesc de avort. Mi-am pus un halat medical pe trupul gol, m-am așezat pe un scaun și m-am simțit mai ușor de strivit decât oricând. 

Lângă mine mai vine o fătucă, e mai mică decât mine și e la al treilea avort în decurs de câteva luni. Medicii i-au spus că nu îi mai pot face anestezie totală, va trebui să se descurce cu cea locală și ‘să aibă grijă să se protejeze de acum încolo’. 

Mă urc pe masa ginecologică, doctorița află că lucrez în presă și devine brusc prietenoasă cu mine, îmi zice niște nume de pe la ziare, le recunosc, apoi lichidul care îmi curge prin vene mă împiedică să duc fraza până la capăt. 

Spre final, încep să am o senzație de vârtej în interior. Ceva mă soarbe pe dinăuntru, nimic nu doare, e o senzație ca din vis, nu înțeleg și nu controlez nimic, apoi tornada lentă se apropie de final și mai multe mâini mă pun într-un scaun cu rotile. Mă mută într-un salon cu mai multe paturi, unde trebuie să stau pe burtă. 

Încep să mă trezesc tot mai bine când o aduc pe fata cu anestezie locală. Se vaită, geme, o doare. Eu nu simt nimic. Nimic. Nici în trup, nici în suflet. Poate că nu mai am suflet. 

Aproape liniște

Cobor pe picioarele mele de la etaj, unde avusese loc intervenția. La parter, mă aștepta el, îngrijorat și trist. Vreau să plec mai repede, să ajung acasă, vreau să uit, să uit tot. Cheamă un taxi, mașinile circulă greu, e greu să convingi pe cineva să te ducă cu mașina pe vremea asta, vreau doar să mă ghemuiesc în pat. 

În taxi e cald. E bine. Coșmarul rămâne în urma mea și eu fug de el cu viteza din treapta a doua a unei mașini galbene, probabil Logan. Când ești disperat, orice viteză e bună, dacă reușești să lași în urmă factorul care declanșează frica. 

Ajungem acasă, el mă înfofolește bine și iese. Se duce să ia de la farmacie ce mai trebuie și niște legume pentru o supă. Mă iubește și mă simt în siguranță. Mă gândesc câteva secunde la toate femeile care sunt nevoite să facă avort de unele singure. Mă cuprinde somnul, totul a trecut, aproape totul, e aproape liniște.  

SPUNE-ȚI POVESTEA »
Căutare
Urmărește-ne și pe Facebook