Semnele cancerului la sân. Lecția unei paciente operate acum nouă ani: „Să nu vezi semnalele pe care ți le dă trupul e o mare greșeală”

La 56 de ani, Maria* și-a făcut pentru prima dată în viața ei ecografie mamară și mamografie și tot atunci a aflat că are cancer la sân. Acum, la nouă ani de când viața ei se învârte în jurul tratamentelor, știe că n-a făcut bine că a neglijat prevenția și investigațiile de rutină. În speranța că experiența ei va ajuta alte femei, își spune povestea.

*Din motive care țin de protejarea identității, numele folosit în acest articol nu este cel real.

SmartLiving.ro vrea să mențină deschis subiectul celui mai frecvent tip de cancer diagnosticat la femeile din România și dincolo de luna roz. Vom prezenta poveștile de viață ale unor femei care, după diagnosticul de cancer la sân s-au redescoperit și au (re)învățat să se iubească, chiar dacă uneori s-au simțit mai puțin femei și chiar dacă au avut momente în care greul le-a copleșit. Am discutat cu mai multe asociații de pacienți, fundații și organizații non-guvernamentale care desfășoară în regim gratuit servicii medicale de îngrijire, consiliere psihologică și spirituală și programe individualizate de kinetoterapie și activităţi creativ-recreative, am participat, alături de paciente, la o parte dintre programe și le-am ascultat poveștile unora dintre femeile curajoase care luptă cu cancerul de sân. Dacă și tu vrei să-ți împărtășești povestea, trimite-ne-o folosind formularul Spune-ți povestea.

„A nu fi atent la tine, adică să nu vezi semnalele pe care ți le dă trupul, e o mare greșeală. Dar te ia iureșul vieții și le lași pe planul doi. Ori le sesizezi și nu le bagi în seamă, ori le amâni, ori le eviți, pentru că efectiv nu vrei să știi de ele. Poate de teamă sau poate pur și simplu din neglijență”, spune Maria, o femeie de 65 de ani din Bacău, care la 56 a aflat că are cancer.

„Era prima dată când îmi făceam aceste analize.” Începutul

În urmă cu exact nouă ani, în decembrie 2015, o colegă de serviciu a anunțat-o pe Maria că la ea în oraș are loc o caravană de screening pentru cancer de sân și că se fac ecografii și mamografii gratuite. Avea câteva zile de concediu de odihnă nefolosite, așa că și-a spus că poate n-ar fi rău să meargă și ea să se verifice, pentru că nu făcuse niciodată investigații de acest fel și mai ales că, de câteva luni, sesizase o creștere în dimensiune a sânului și mâinii stângi.

„Era prima dată când îmi făceam aceste analize. În vara anului 2015 am sesizat o ușoară creștere în dimensiune a brațului stâng, deci erau cumva iritați ganglionii și se umflase brațul, iar sânul mi-era ca și mâna, ușor inflamat, crescut în dimensiune. Dar am zis că, cine știe, poate am stat mai mult pe o parte, poate nu știu ce, poate nu știu cum. Dar nu am avut nici dureri și niciun alt fel de simptom”, povestește ea. Pur și simplu, când purta câte o bluză mai strânsă pe corp, realiza că mâneca stângă o strânge, iar cealaltă, nu.

Maria știe acum unde a greșit și de ce ar fi nevoie în așa fel încât femeile chiar să conștientizeze cât de importante sunt aceste analize: campanii de informare.

Foarte multe femei, la fel ca ea, nu realizează cât de important e să îți verifici starea de sănătate în mod constant, iar în ceea ce privește prevenirea cancerului de sân, să facă anual o ecografie mamară și, după vârsta de 40 de ani, o mamografie.

„Înainte erau obligatorii niște controale ginecologice, dar acum o perioadă bună de timp n-au mai fost obligatorii și majoritatea doamnelor a evitat să meargă sau pur și simplu a neglijat”, spune Maria.

„Nu îmi venea să cred”

În cazul ei, rezultatele ecografiei și mamografiei au indicat ceva suspect, așa că medicul de pe caravană a trimis-o cât mai urgent la oncolog. Nu avusese pe nimeni cu cancer de sân în familie, însă amândoi părinții avuseseră alte probleme oncologice, care s-au rezolvat. Chiar și așa, știind ce-i ăla cancer, tot n-a crezut că e pe bune. Sau că, în orice caz, nu i se poate întâmpla chiar ei așa ceva.

Cu tot scepticismul, s-a dus la unul dintre oncologii din Bacău în care-avea încredere.

„Când am mers la oncologie, doamna doctor mi-a zis: nu mai ai a sta niciun pic! Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred, eram nelămurită cu ce vrea să spună. Eram neîncrezătoare în ceea ce-mi spune. Pe de o parte o credeam și pe de altă parte, spuneam nu, nu se poate. Când a văzut că eu nu prea dau semne de îngrijorare și mă uitam așa, nelămurită, zice: înțelegi sau te faci că înțelegi?, după care i-a spus unei asistente: vezi, spune-i cumva să înțeleagă că nu e de glumă și dă-i și trimitere pentru chirurgie. Deci da, mi-a spus din start că nu e de stat”, explică Maria, mărturisind că, în primă fază, mintea ei refuza să accepte un diagnostic atât de crunt.

„Sunt persoane, ca mine, cărora trebuie să le spui franc în față, pentru că, altfel, până la colț deja s-au răzgândit sau își iau gândul de la așa ceva.”

În cele din urmă, chiar dacă încă mai spera să fie altceva, s-a dus acasă, a vorbit cu soțul ei și, pentru că nu cunoșteau în Bacău medici la care să apeleze, au decis că cel mai bine ar fi să caute în Cluj. Au ales un chirurg de pe internet, despre care au citit că are referințe bune, și, în ianuarie 2016, au făcut primul drum. Din multe.

„După ce și radiologul de la caravană, și doctorița oncolog de la Bacău mi-au spus că e serioasă treaba, m-am dus la Cluj. Dacă doi îți spun că ești beat, te duci și te culci, ceva de genul. Când am văzut că medicii nu au dubii, m-am dus”, spune ea.

Chirurgul de la Cluj a cerut reluarea investigațiilor de bază – ecografie de sân și mamografie – și le-a completat cu o tomografie computerizată, din care a reieșit același lucru. Oficial, avea cancer de sân. Abia atunci a înțeles Maria că, de fapt, fusese în negare. „Eu aveam încredere în medicii de la Bacău, doar că așa e dorința noastră de a merge altundeva de unde sperăm să aflăm altceva”, mărturisește ea.

La Cluj. Chimioterapie, mastectomie, radioterapie

După ce a primit diagnosticul de cancer mamar la Institutul Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă” din Cluj-Napoca, s-a întocmit o comisie multidisciplinară și s-a decis protocolul de tratament. Maria avea să facă, în ordine și cât mai rapid posibil, chimioterapie, urmată de mastectomie și, ulterior, radioterapie.

Inițial, a făcut 10 ședințe de chimioterapie. A fost greu nu numai pentru că tratamentul e unul dur și care te stoarce de energie, dar și pentru că, în cazul ei, a însemnat naveta Bacău-Cluj la fiecare trei săptămâni. Uneori mergea, făcea perfuzia și se întorcea în aceeași zi, alteori mergea cu o seară înainte în Cluj, iar a doua zi făcea perfuzia și se întorcea la Bacău.

Maria a avut majoritatea reacțiilor adverse posibile în tratamentul cu citostatice, dar spune că a avut norocul să nu se simtă chiar atât de rău încât să nu poată merge cu trenul.

Drumul cu trenul între Bacău și Cluj-Napoca durează între 9 și 11 ore, fără a lua în calcul întârzierile. Imaginează-ți că faci acest drum, după care urmezi un tratament care te epuizează și eventual îți mai dă și stări de greață, după care urci iar în tren ca să ajungi acasă.

„Pentru mine, căderea părului a fost cea mai puțin dureroasă, că pică și, toată lumea fiind în aceeași stare, mai pui un batic, mai pui o pălărie, și crește. Mai dureroase sunt altele: stările de vomă, stările de rău, aftele din gură pe care unele femei le fac, altele, nu.”

A trecut însă de chimioterapie și, în iulie 2016, s-a și operat. Deși a rămas fără sânul stâng, spune că operația a fost cea mai simplă parte din toată povestea. Recuperarea însă, nu. Perioada post-operatorie a împovărat-o cel mai mult, pentru că a fost lungă și confuză.

Ce e greu după operație, spune Maria, e că pleci din spital – în cazul ei în alt oraș decât cel în care e medicul – și nu primești prea multe explicații legate de ce urmează să ți se întâmple sau despre cât de importantă e disciplina în recuperare. Iar incertitudinea și lipsa informațiilor duc la o creștere a îngrijorării care nu ajută deloc în recuperare.

„Mie mi-a lipsit partea de consiliere. Am greșit multe pentru că nu am fost instruită, nici nu aveam cunoștințe cu care să mă consult și nici de pe linie medicală nu am fost consiliată. Ți se spune să faci mișcare, dar nu că vezi că este foarte important să faci asta. Nici medicii nu au atât de mult timp încât să stea de fiecare, e adevărat. Și partea psihologică. Cred că ar trebui mai mulți psihologi (n.r. – pentru consilierea persoanelor cu boli oncologice în spitale), dar din start, nu după ce o iei razna”, mai spune ea.

Când s-a simțit mai bine, a început și o cură de 21 de zile consecutive de radioterapie, tot la Cluj, iar în decembrie 2016, la un an după ce aflase că are cancer de sân, a încheiat tratamentul cel mai agresiv și a continuat cu unul hormonal.

Lupta continuă

Lucrurile nu s-au oprit însă nici atunci, pentru că, la unul dintre controalele care au urmat, au apărut alte probleme.

„A mai apărut o codiță de la cancerul ăsta de sân. Au apărut niște noduli subcutanați pe care trebuie să-i ținem sub control, pe partea cu sânul operat, pe abdomen și torace. Și fac tratament continuu, cum s-ar zice. Până în 2024, în fiecare an am mai avut cure de chimioterapie. În majoritatea timpului am fost cu tratament, viață în afara tratamentului, mai puțin.”

De fapt, în fiecare an a mai avut nu numai tratament cu citostatice, ci și radioterapie și hormonoterapie. Toate, pentru a ține sub control acei noduli care prezintă un risc de extindere a cancerului.

Nu numai tratamentul în sine a ținut-o pe Maria departe de preocupările obișnuite ale unei femei de vârsta ei, ci și organizarea timpului, care capătă alt sens atunci când se învârte în jurul medicilor și spitalelor, dar și, mai ales, stresul și teama. „Poți să faci tratament și să ai o viață cât de cât normală, dar tot timpul a trebuit să merg la control, să văd dacă a mai apărut ceva, deci viața a fost așa, mai apăsătoare”, spune ea.

Când am avut discuția, telefonic, tocmai ce terminase o nouă cură de 10 ședințe de chimioterapie. Avea o voce slăbită și spunea că așa se și simte. Îi căzuse din nou părul, dar parcă s-a și obișnuit să fie-așa. Uneori mai pică, alteori, nu, în funcție de substanța care i se pune în perfuzie.

Iar ea, o pacientă cu vechime, a încercat destule, ba la Bacău, ba la Cluj, în funcție de disponibilitatea substanțelor recomandate de oncolog. Acum, de exemplu, ultima dată, a fost la Cluj pentru că i s-au prescris niște substanțe care s-au aflat în studiu clinic și, momentan, sunt folosite doar în unele scheme de tratament.

„Viață în afară de tratament nu prea am mai avut”

După aflarea diagnosticului, Maria, care lucra ca inginer într-un laborator, a continuat să muncească până în vara lui 2016, când, la finalul celor 10 cure de chimioterapie, s-a operat. De-atunci, a tot avut concedii medicale, între care a mai mers scurte perioade la serviciu, dar spune că, deși colegii ei au susținut-o și au protejat-o, n-a mai putut să continue din cauza faptului că era prea slăbită: „Deci am fost eu vlăguită de putere. N-am mai avut puterea să fac față și tratamentului, și serviciului”.

Mai târziu, pentru că se încadra la o anumită grupă de muncă, a putut să se pensioneze mai devreme, așa că, de șase ani, nu mai lucrează.

Cel care i-a fost alături, și emoțional, dar și fizic, la fiecare drum făcut la Cluj-Napoca, a fost soțul ei. I-a spus de la început, de când a primit diagosticul, că o să fie mereu alături de ea și-așa a și făcut. Deși încă lucra pe-atunci, își lua liber de la serviciu și mergea cu Maria la tratament ori de câte ori avea chimioterapie.

„Am avut șansa să-l am lângă mine tot timpul pe soțul meu, care își lua liber de la serviciu, că și-așa concedii n-am mai putut să avem, viață în afară de tratament nu prea am mai avut. În afară de problemele de sănătate, mai puține lucruri extra”, spune Maria.

„N-am beneficiat de consiliere psihologică”

În mod normal, fiecare secție dintr-un spital are un psiholog. Aceștia sunt necesari cu atât mai mult în spitalele de oncologie, unde suferința emoțională atinge disperarea. Cu toate acestea, pentru că volumul este mult prea mare pentru un singur psiholog pe secție, doar unii pacienți beneficiază de consiliere. În principiu, cine trece printr-o situație mai grea și exprimă acest lucru ajunge la un psiholog, cine nu, nu ajunge. Degeaba ți-e frică, degeaba ești debusolat și deznădăjduit în fața bolii, dacă ții totul în tine și, la exterior, te arăți tare. Cum a făcut Maria, de exemplu. Nu a cerut, n-a plâns, deci n-a primit.

„Eu n-am beneficiat de consiliere psihologică, dar sunt în spital psihologi. Sunt persoane care beneficiază, dar nu toată lumea. Eu am zis că nu e urgență pentru mine, dar mi-am dat seama mai târziu că am greșit. Cred că la un an după radioterapie am realizat că aș fi avut nevoie de psiholog, până atunci am fost focusată numai pe tratamentul în sine și pe celelalte le-am omis, cu toate că erau foarte importante și pentru psihic, și pentru sănătatea trupului, și pentru multe.”

A neglijat, deci, importanța kinetoterapiei în etapa de recuperare post-operatorie și, cam tot timpul, importanța consilierii psihologice sau a psihoterapiei. A zis că se descurcă singură cu toate, că și le asumă și, în loc să ceară ajutor, a tras mai mult și mai din greu.

„Acum, dacă ar fi să spun cuiva, aș spune din start că psihologul e important din momentul în care descoperi că ai o problemă și că ar trebui să apelezi la cineva specializat”, mărturisește ea, adăugând că o să facă, probabil, și asta – adică să meargă la un psiholog – când o să capete puțină energie.

„În afară de tratamentul pe care îl fac strict pentru boală, nu mi-a mai rămas putere să mai fac altceva, cum ar fi să merg la psiholog. Efectiv toată puterea a fost canalizată ca să rezist la tratamente. Probabil când o să am puterea, o să o fac. Că și la psiholog trebuie să mergi, să discuți, e și aici un efort pe care-l faci. Pe o parte te ajută, pe altă parte te stoarce de energie”, mai spune ea.

Sprijinul comunității. La Sofi Roz.

Nu a ajuns la psiholog. În schimb, în octombrie-noiembrie 2018, deci la ceva timp de la diagnosticare, a ajuns la o asociație neguvernamentală – Sofi Roz din Bacău – dedicată femeilor cu cancer de sân. La asociație, femeile diagnosticate de mai multă vreme cu cancer de sân oferă ghidaj și susținere psihologică celor mai recent diagnosticate, în încercarea de a cultiva optimismul și un anumit tip de disciplină față de o boală care sperie atât de mult.

Femeile de la Sofi Roz au întâlniri de grup și fac și terapie ocupațională. Acum, de exemplu, în preajma Sărbătorilor de iarnă, lucrează la decorațiuni pentru Crăciun. Vara fac brățări sau te miri ce alte lucururi – orice le poate da un pretext de întâlnire și socializare.

Maria lucrează mai puțin, pentru că are dioptrii mari, dar se bucură de prezența celorlalte și merge la asociație o dată pe săptămână, de obicei marțea. Iar colegele ei de suferință au preluat, întrucâtva, și rolul de prietene, mai ales că cele vechi nu prea mai sunt în preajmă.

„Prietene, mai puțin, pentru că nu-ți permit nici timpul și nici starea de sănătate. Nu se compară unul care este sănătos cu unul care are probleme de sănătate și atunci fiecare se retrage.

Eu sociabilă am fost mereu, numai că înainte era serviciul care îmi ocupa foarte mult timp, iar după ce am terminat cu serviciul am început altele, medicale”, spune Maria.

„Contează că apuci ziua de mâine, contează că îți vezi copilul”

Lecția pe care Maria a învățat-o pe calea cea mai grea este că prevenția contează mult în viață, în orice privință. Legat strict de cancerul de sân, e foarte important să îți faci des controale, chiar dacă ești tânără, să mergi la medic și să faci o ecografie pe an, chiar dacă nu există vreo suspiciune, iar după vârsta de 40 de ani să adaugi și o mamografie la controalele anuale de rutină. Sunt niște investigații simple și nedureroase care te pot scăpa de multe neajunsuri, pentru că, depistat devreme, cancerul de sân are mari șanse de vindecare mai simplă și mai rapidă.

În plus, a mai învățat cât de important e să-ți asculți organismul, care de multe ori dă semne pe care, uneori, le ignorăm. „Orice femeie ar trebui să știe că nimeni nu este ferit de nicio problemă, că și cancerul, ca orice altă boală, poate apărea la oricine, oricând. E bine să-l privești ca pe orice altă boală și trebuie luat în serios. Asta e o problemă, pentru că sunt persoane care efectiv nu îl iau în serios”, spune Maria, care se raportează inclusiv la modul în care ea a privit boala în primă fază.

„Să-și asculte organismul, să sesizeze din timp orice anomalie, orice lucru oricât i se pare de nesemnificativ, să meargă la medic și să se liniștească. Și eu aș merge și pe o obligativitate a controalelor. Atât de mare importanță aș da prevenției, încât aș ajunge fix la obligativitatea controalelor. Și, în afară de tratamentul strict oncologic și chirurgical, eu aș merge pe psihoterapie și pe kinetoterapie obligatoriu. Ar ajuta mult și pacientul, dar și pe ceilalți din jur.”

Oricât de greu i-a fost și încă-i este, din cauza durității tratamentului și a drumurilor nesfârșite până la Cluj, Maria reușește să se bucure, printre picături, de viață. Se bucură de familia ei, de fiul ei și de nepotul de 5 ani și jumătate, despre care spune că e „ca o gură de oxigen”.

Viața ei s-a schimbat radical de când cu cancerul. Nu doar rutina zilelor, dar și valorile și modul în care vede viața. Întregul sens.

„Partea materială chiar nu mai contează. Contează că apuci ziua de mâine, contează că e frumos afară, contează că vezi un om care zâmbește, contează că îți vezi copilul, nepoții și pe cei dragi. Contează să știi că cei de lângă tine sunt ok și contează că nu ești tu o povară pentru ei, iar asta este foarte important”, mai spune Maria, cu voce blândă și obosită.

• Citește și: Viața cu cancer la sân. Povestea Elenei: „Dacă mai stăteam o jumătate de an, poate nu eram atât de norocoasă“
• Povestea Rodicăi, după cancerul la sân: „Cele mai frumoase momente le-am avut după ce m-am operat“
• Medic: „Suntem pe loc fruntaș la mortalitatea prin cancer mamar și totuși nu avem un program de screening!“
• Toate femeile ar trebui să facă mamografii începând de la 40 de ani
• De ce apar durerile de sâni și când e cazul să mergi la medic
• Noduli la sân: unde se dezvoltă, de obicei, nodulii canceroși
• Chisturile la sân: cum le deosebești de noduli și cum se tratează