Responsabilitate: ce înseamnă asumarea vieții tale?

„Să nu lăsăm viața să ne trăiască!” Ce înseamnă asumarea vieții și practici care ne fac responsabili

Adesea ne catalogăm drept oameni responsabili dacă știm să amânăm plăcerile, dacă prioritizăm și suntem capabili să finalizăm sarcini și să fim demni de încredere. Dar responsabilitatea se referă la abilitatea noastră de a ne asuma anumite lucruri, de a accepta rolul pe care îl avem, de a fi conștienți de ceea ce stă în controlul nostru. Ce înseamnă, până la urmă, asumarea vieții tale?

Responsabilitatea de a nu lăsa viața să ne trăiască

Recent, citeam un citat al lui Irvin Yalom în care spunea să nu lăsăm viața să ne trăiască și să decidem pentru noi înșine cum ne-ar plăcea să trăim. Este o formă de responsabilizare, de a ne asuma propria viață, de a face alegeri deopotrivă cu a lua decizii.

Dacă decizia, de regulă, înseamnă analiză asupra factorilor de care avem cunoștință și hotărâre luată după analizarea lor, alegerea cuprinde mai multă libertate, contact cu nevoile, mai mult „vreau” și mai puțin „trebuie”. Însă, în decizii și alegeri, respectiv între hotărâri după examinări și preferințe, este necesar să ne asumăm o responsabilitate care, uneori, nu are finalul așteptat.

„Îmi plăcea jobul meu și mă simțeam bine cu echipa cu care lucram, însă salariul nu era grozav. Îmi spuneam că nu le pot avea pe toate, însă câți oameni pot spune că le place ceea ce muncesc și se duc cu plăcere la serviciu? După venirea pe lume a fiului nostru, soția mea era nemulțumită de veniturile din familie, cheltuielile noastre crescând. Am înțeles că trebuie să fac o schimbare, am renunțat la acel loc de muncă și mi-am găsit ceva mult mai bine plătit, dar și pe măsură de neplăcut mie. După un timp, cum dispoziția mea se schimbase din cauza stresului de la muncă, soția mi-a atras atenția că nu mai petrec suficient timp cu ei, sunt mai retras și ursuz. În acel moment, am acuzat-o că din cauza ei am renunțat la jobul în care mă simțeam bine, la a face ceea ce îmi doream. Ulterior, conștientizând că o pedepseam, că o consideram pe ea vinovată, am învățat și eu să îmi asum propria responsabilitate. Nu îmi spusese niciodată să plec de acolo, iar problemele noastre de atunci erau reale, nu puteau fi ignorate. Nu mai era vorba doar despre noi. Am ales să cred că a fost decizia ei, în realitate a fost a mea”, povestește Petru, 35 de ani, din București.

Căutarea vinovatului 

Una dintre erorile frecvente de gândire este blamarea sau căutarea vinovatului. Adesea vom ajunge să căutăm un „țap ispășitor”, care frecvent se va revolta, întorcându-ne acuzațiile și generând un conflict în care nimeni nu își asumă propria responsabilitate.

Alteori, vom căuta explicații în afara noastră pentru anumite comportamente, emoții, pentru eșecuri sau neajunsuri. Să nu uităm de câte ori dăm vina pe proprii părinți…

Dacă însă este adevărat că mediul în care am crescut și relațiile cu părinții ne pot predispune către anumite comportamente dezadaptative la maturitate, la fel de adevărat este că asumarea propriei vieții începe cu angajarea în schimbarea acelor comportamente sau consecințe (gânduri, credințe iraționale, convingeri).

Când blamăm, nu doar atribuim altuia răspunderea, nu doar ne degrevăm de propria contribuție, dar uneori ne consolidăm credința lipsei de control asupra propriei vieți. Practic, trăim o viață care „ni se întâmplă”, în fața căreia suntem martori pasivi. Putem spune aici că anumite lucruri, într-adevăr, nu stau în controlul nostru, că anumite lucruri chiar ni se întâmplă. Însă modul în care răspundem acelor lucruri înseamnă propria responsabilitate.

„Nu am dat mare importanță unui proiect al colegului cu care formam o echipă întrucât eram implicată într-un alt proiect de amploare. Totuși, am contribuit cu anumite idei care, în prezentarea finală soldată cu succes, deși au fost importante și apreciate, nu mi-au fost nici atribuite, nici recunoscute. Iar acest lucru m-a revoltat într-atât încât am pornit un adevărat scandal în care mi-am acuzat colegul de furt, de manipulare, de intenții josnice, de folosirea ideilor mele pentru propriul lui succes. Conflictul a ajuns până la management și a avut impact negativ asupra evaluărilor mele, dar și asupra lucrului în echipă cu respectivul coleg. Șase luni mai târziu am ales să părăsesc firma. Un an și jumătate mai târziu am învățat care a fost partea mea de responsabilitate și nu, nu mă refer la a mă cataloga prea bună cu ceilalți, nici generoasă, nici nedreptățită, ci incapabilă să susțin asertiv un conflict. M-am comportat mânată de o emoție, de o convingere că acțiunile celuilalt au fost intenționat manipulatoare. Puteam să îmi asum răspunderea în proiect, așa cum puteam să discut cu el de la început dacă vreau să contribui și ce așteptări am…”, relatează Claudia, 31 de ani, din Iași.

Responsabilitate și conflict

De câte ori într-un conflict am recunoscut partea noastră de vină? De câte ori, chiar dacă acțiunile celuilalt ne-au părut nedrepte, incorecte față de noi sau dureroase, am acceptat că un conflict presupune două persoane, nu una singură? De câte ori am acceptat că am rănit pe cineva, chiar dacă nu aceasta ne-a fost intenția? 

Ne este greu să acceptăm consecința comportamentelor noastre dacă intenția noastră a fost una, iar rezultatul ceva cu totul diferit. Atunci tendința este de a plasa răspunderea celuilalt, fie că nu a înțeles corect, fie că răstălmăcește, fie că este sensibil dacă rana provocată este una emoțională. Alteori spunem că vina este doar a celuilalt, iar noi suntem în rol de victimă. 

Asumarea propriei vieți începe cu asumarea vieții interioare, cunoașterea mecanismelor după care funcționăm și conștientizarea că jucăm permanent rolurile de victimă-agresor-salvator. 

Să luăm următoarea replică într-un conflict virtual între doi parteneri: „Nu ți-a păsat de mine, tu ești vinovat pentru felul în care mă simt pentru că ești insensibil, dar asta nu înseamnă că nu te voi ierta și voi încerca să te învăț să fii mai empatic…” Poate este o frază cu o tentă neverosimilă, dar este o frază în care am explorat cele trei roluri: când spun că nu ți-a păsat de mine sunt o victimă, când te acuz pentru felul în care mă simt și te etichetez că ești insensibil sunt agresorul tău, iar când declar că te iert și te ajut să înveți devin salvatorul tău. Cum ar arăta o doză mai mare de responsabilitate și asumare? „Sunt tristă pentru că îmi spun că nu ți-a păsat de mine, iar acest lucru mi se pare dureros…” Îmi asum astfel propriile interpretări și le verific cu tine: Oare nu îți păsa de mine? Mai mult, în loc să spun că ești insensibil, oare găsesc în relația noastră două sau trei momente în care mi-ai demonstrat că nu ești insensibil? Pot contraargumenta această etichetă pe care vreau acum să ți-o atribui? Oare ce urmăresc să provoc cu aceste cuvinte? Probabil să simți tristețea pe care o simt eu. Adesea, rezultatul este contrar și vei deveni defensiv, furios.

Desigur, în emoția provocată de gândul că unei persoane semnificative nu îi pasă de noi, va fi greu să facem această analiză. Dar responsabilitate este și să spunem cum ne simțim, ce emoție ne-a provocat o anumită interacțiune. Pe scurt, să vorbim despre noi și cum am interpretat noi informația. Responsabilitate din partea celuilalt este să facă acel „reality check” cu noi confirmând sau infirmând dacă e nepăsare la mijloc (urmărind linia exemplului dat). Responsabilitate este și validarea emoției pe care o simțim noi, fie că înțelege firul analizei noastre sau nu. 

Responsabilitate în propria viață

Adesea ne simțim „prinși” într-o conjunctură, iar deciziile par impuse de exterior. Este cu adevărat important să învățăm cum să decidem, dar la fel de important este să ne asumăm consecințele și, poate uneori, să acceptăm că am greșit, că am evaluat incomplet, că nu am luat în calcul toți factorii sau că, pur și simplu, cu informația pe care o aveam la dispoziție nu puteam anticipa eșecul.

Responsabilitate înseamnă reacție adaptativă și în caz de eșec. Dacă nu putem controla mediul și nici alte persoane, putem controla modul în care noi răspundem chiar și în urma unui eșec. Blamăm, ne victimizăm, nu ne asumăm rolul jucat, sau învățăm din experiență și mergem mai departe pe drumul nostru?

Adesea, evitarea propriei responsabilități are rădăcini în copilărie când greșeala era inevitabil urmată de pedeapsă. Și acum anticipăm o posibilă consecință negativă din partea celorlalți, etichetarea noastră în moduri pe care nu ni le dorim, sau încercăm, pur și simplu să evităm sentimentul de vinovăție. 

Cum să fii mai responsabil

Când suntem mici responsabilitatea o învățăm de la părinți. Să ne gândim la părinții care în urma unui conflict între frați, în care unul devine agresiv, adesea îi vor pedepsi pe amândoi. Pe de-o parte, consideră că îi tratează egal, pe de altă parte, sădind sentimentul nedreptății într-unul dintre frați (victima), îl degrevează de responsabilitate pe celălalt frate (agresorul). Acesta din urmă poate va încerca să își justifice comportamentul dând vina pe celălalt care l-a „provocat”, iar lipsa consecințelor îl va învăța să blameze, să nu își asume vinovăția, să nu corecteze un comportament.

Pe scurt, nu există am făcut X lucru pentru că m-a determinat Y, ci îmi asum că a fost decizia mea să fac X lucru. Așadar, este ideal să nu ne retragem din relație cu copilul care a greșit și să nu îl pedepsim aspru, dar să discutăm cu el, să ceară iertare, să existe o consecință legată de privilegii (limitare/restricții în privința jocurilor, jucăriilor, timpului cu prietenii). 

Responsabilitatea începe în copilărie și cu sarcinile simple precum curățenia în propria cameră, făcutul patului, rezolvarea temelor sau îngrijirea animăluțului de companie, dacă avem. Responabilizarea înseamnă să scoatem copilul din zona delegării către alții, să îl ajutăm astfel să tolereze mai bine frustrarea unor sarcini care poate sunt neplăcute, dar să își consolideze propriile abilități și răspunderi. 

Ce (mai) înseamnă să fii responsabil

Iată câteva practici care ne consolidează simțul responsabilității:

  1. În primul rând, am putea spune că suntem responsabili atunci când ne asumăm rolul de a ave noi grijă de noi. Este minunat să știm să cerem ajutorul celorlalți, să ne bazăm pe oamenii de lângă noi, să cerem ceea ce avem nevoie, dar înainte de toate acestea avem nevoie să știm să ne îngrijim noi, să ținem cont de nevoile noastre, să ne bazăm pe noi. Când suntem excesiv de dependenți de ceilalți reconfirmându-ne astfel neputința, nu ne asumăm propria viață.
  2. Atunci când ritualurile noastre psiho-emoționale sunt din sfera auto-compasiunii, acceptării și înțelegerii emoțiilor, rezultând și un bun control comportamental, înțelegem că orice s-ar petrece în viața noastră, avem un cuvânt important de spus. Astfel nu dăm dovadă de pasivitate în propria viață, nu căutăm responsabili și vinovați, nu așteptăm să vină altcineva să ne rezolve problemele. 
  3. Să fim atenți la propriile gânduri și emoții, practicând auto-controlul. Putem ține un jurnal atunci când, spre exemplu, suntem copleșiți de gânduri negative, din sfera anxietății, și pentru fiecare gând să găsim o alternativă credibilă pentru noi, care ne dă o emoție diferită, mai ușor de tolerat.
  4. Să respectăm opiniile altora înseamnă să ne cunoaștem pe noi foarte bine, să avem încredere în noi, să fim deschiși la a asculta alte perspective și să nu le etichetăm drept invalidări are opiniilor noastre ci doar moduri diferite de a filtra realitatea. Un astfel de comportament ne ajută să fim mai responsabili cu reacțiile noastre și cu felul în care intrăm în conflicte.
  5. Să ne asumăm vinovăția atunci când acțiunile noastre provoacă stări inconfortabile altei persoane, când rănim pe cineva sau avem un comportament nepotrivit. Cum spuneam mai sus, nu există acel „tu m-ai determinat să mă port astfel”, ci acceptarea unor reacții nepotrivite ascultând versiunea celeilalte persoane asupra impactului pe care l-au avut asupra ei. Odată ce ne-am cerut iertare sau chiar am făcut reality-check cu celălalt explicând în cazul în care am fost greșit înțeleși sau ne-am exprimat greșit, asumarea înseamnă să nu presăm persoana să ne și ierte. Avem de învățat din asta.
  6. Nu îți asuma judecățile sau așteptările altora de la tine, ci fii responsabil pentru alegerile pe care le faci. Adesea, chiar și cu cele mai bune intenții, cei din jur pot proiecta asupra noastră propriile dorințe, așteptări și nevoi. Putem vorbi aici, de exemplu, despre părinți care decid ce carieră să urmeze copilul lor sau chiar își dau cu părerea asupra partenerului ales. Fii sincer cu tine, învață să te asculți și fii curios/curioasă să te cunoști, în felul acesta asumându-ți și o eventuală greșeală – probabil era o experiență din care aveai nevoie să înveți.
  7. Începe să observi modul în care găsești scuze pentru diverse situații. Spre exemplu, cineva care dorește să mănânce mai sănătos și să facă mișcare, va spune că nu are timp, deși timpul ni-l alocăm noi. Să fim responsabili și sinceri cu noi înseamnă să găsim o strategie prin care punem în practică cea ce ne dorim. 

Fiecare dintre noi putem fi atenți la micile schimbări pe care le avem de făcut pentru o mai mare responsabilitate și asumare a propriei vieți. Chiar dacă schimbarea poate veni adesea cu emoții dificile, pe termen lung, ea contribuie la devenirea noastră și este un drum pe care îl parcurgem atât pentru binele nostru cât și pentru relații mai bune cu cei din jur.

Îți recomandăm și

SPUNE-ȚI POVESTEA »
"]
Căutare