„Îmi tot spunea că sunt nebună și dificilă.“ Să ieșim din relații abuzive nu e simplu, chiar dacă știm cum stau lucrurile

„Îmi tot spunea că sunt nebună și dificilă.“ Să ieșim din relații abuzive nu e simplu, chiar dacă știm cum stau lucrurile

Istoria noastră personală ne face să repetăm, la maturitate, tiparul relațiilor abuzive. Principala cauză este dificultatea de a recunoaște abuzurile, dacă am fost obișnuiți să le considerăm firești. Iată de ce repetăm istoria și ce putem face.

Familiaritatea relațiilor abuzive

Unele persoane au avut privilegiul (este un privilegiu) de a crește în familii în care le-a fost modelat un tipar (mai) sănătos de a relaționa, în care le-a fost confirmată și încurajată valoarea personală, în care le-a fost permisă și a fost întâmpinată cu răspunsuri pozitive atât cunoașterea cât și atenția la propriile nevoi. Ce se întâmplă cu restul persoanelor, cele cu trecut dureros sau chiar traumatic, care au avut parte de neglijare emoțională, de abuz fizic sau verbal, care au învățat cum să supraviețuiască în relații, nu să se bucure de ele, nici să își afirme drepturile sau să seteze limitele necesare lor

Pentru fiecare copil, universul familial devine familiaritatea lui sau, altfel spus, normalitatea lui. Așadar, dacă părinții pedepsesc și critică un copil, dacă îl învinuiesc și responsabilizează excesiv, dacă au așteptarea ca acesta să le împlinească nevoile sau să se ridice la nivelul așteptărilor lor, dacă acesta ajunge să se comporte în așa fel încât să le facă pe plac, să fie „copilul dorit de ei”, va crește tolerând abuzul.

Nu este corect, nimeni nu a cerut o astfel de experiență de viața și un astfel de istoric, însă este și mai incorect să perpetuăm tiparul, să nu depunem eforturile necesare pentru a ne oferi viața pe care am meritat-o mereu.

Când sunt într-o relație abuzivă?

Deși criteriile par simple și le putem conștientiza relativ repede, le putem conștientiza la nivel intelectual, pe când emoțional să păstrăm pornirea de a „repara”, de a face cu noi anumite schimbări ce ar putea ajuta relația.

Eugen m-a amenințat că se sinucide din cauza mea. M-am panicat foarte tare și m-am simțit extrem de vinovată. Am sunat la poliție, la salvare și la unul dintre prietenii lui. Le-am spus polițiștilor că ne-am despărțit și nu mă lasă în pace, iar ei mi-au spus să nu îi mai răspund. Eugen a sunat atunci la fratele meu să mă denigreze, să spună numai prostii inventate, în speranța că fratele meu mă va respinge. Au urmat părinții mei. A continuat să îmi dea mesaje. Îmi spunea că el vrea familie și copil cu mine, dar eu vreau să fac ce mă taie capul și nu ascult de el. Nu aveam voie să ies din casă, orice aș fi făcut i se părea că îl înșel. Și dacă eram pe gânduri mă acuza că mă gândesc la foști. Am avut un accident la muncă și am stat în pat două săptămâni. Mi-a reproșat că nu sunt în stare de nimic, neatenția mea a cauzat accidentul și el e obligat să mă îngrijească. Nu că ar fi făcut-o… Am avut nenumărate scandaluri că mă sunau prietenii să mă întrebe cum sunt sau îmi dădeau mesaje. Mă acuza că am nevoie de ei, nu de el. Că nu e firesc ce fac eu. Că nu poate avea încredere în mine… A fost groaznic. Dar i-am mai dat șanse. Și încă mă gândesc că poate aș putea să îl ajut să se vindece. Nu e un om rău. A avut o copilărie grea și el. Poate dacă l-aș convinge să caute ajutor ar fi mai bine și am fi bine împreună”, relatează Carmen, de 32 de ani, din București.

Dacă ești întrebat/ă care este emoția predominantă pe care o simți în relația de cuplu, ce ai răspunde? Ce ai vrea să simți alături de partenerul/partenera ta? Simți asta? De regulă, într-o relație toxică, starea predominantă este de alertă, iar sentimentul de neliniște, frică, anxietate. Trebuie să fii într-un fel, să te porți într-un fel și să anticipezi nevoile sau așteptările partenerului așa încât să încerci să eviți un conflict, o respingere, o pedeapsă. De regulă nu reușești, dar tu încerci în continuare. 

Cum spuneam, dacă familiaritatea noastră este abuzul, vom normaliza abuzul și vom încerca să salvăm partenerul sau partenera în loc să ne salvăm pe noi. Rolul nostru a fost mereu cel al salvatorului, al celui care găsește soluții, rezolvă probleme și lasă de la el ca să fie bine… ceilalți. 

„Nu știu să fiu cu mine”

Frica de singurătate, dublată de credința că suntem dificili și greu de iubit, ne determină să stăm în relații abuzive, convingându-ne singuri că nu vom găsi pe cineva mai bun. A fi cu noi înșine/însene înseamnă adesea a ne trăi singurătatea ca pe o respingere constantă, a nu ști să ne dozăm energia așa încât să ne fie nouă utilă, să ne ajute să ne vindecăm, să ne ocupăm de noi și nevoile noastre. Gândul că am face asta pentru noi pare o corvoadă și este întâmpinat cu teamă, tristețe, renunțare. E dificil să vrem să apară o schimbare când facem totul în același mod, mereu.

Am fost singură și eram chiar bine. Nu îmi păsa de nimeni, aveam bărbați care mă plăceau și, uneori, dacă aveam chef, aveam câte o aventură, însă nu căutam nicio relație. Apoi a apărut Paul și lucrurile s-au schimbat. I-am spus că nu vreau relație, dar el apărea constant în cercul meu de prieteni sau pe unde spuneam că ies eu. Dacă îl întrebam dacă vrea să vină nu dădea niciun răspuns, dar de cele mai multe ori venea. Văzând că e interesat… am zis să dau o șansă relației. Iar atunci totul s-a schimbat. Nu voia să facem nimic împreună, nu îmi arăta afecțiune sau tandrețe, dacă îl întrebam ce program are îmi spunea că el nu îmi dă mie raportul, deși deja locuiam împreună. Am început să devin foarte nesigură și îmi tot spunea că sunt nebună și dificilă. Am încercat foarte mult să îl conving că îl iubesc și vreau să avem o relație armonioasă. Îmi spunea că nu se poate cu mine. L-am prins vorbind cu alte femei și mi-a spus că din cauza mea o face, că sunt varză și încerc să îl controlez. Chiar m-am întrebat dacă asta fac și nu îmi dau eu seama. Ne-am despărțit când m-a dat afară din casă într-o seară pentru că venea o prietenă la el și eu nu aveam ce să caut acolo. Problema este că eu știu că nu se comportă cu mine cum mi-aș dori și nu îmi explic de ce încă mi-aș dori să reparăm relația și să fim bine… Îmi e groază să fiu singură. Simt că nu pot”, relatează Clara, 27 de ani, din Iași.

Clara este o femeie inteligentă, o fostă șefă de promoție, o persoană care a avansat profesional rapid mulțumită calităților și capacităților deosebite. Este o femeie atrăgătoare, cu mulți prieteni, cu mijloacele necesare să își construiască viața pe care și-o dorește. Este, totodată, captivă în povestea copilăriei în care mama o acuza că din cauza ei nu se înțelege cu soțul, că este o dezamăgire, că nu contează cât de bine învață, e un copil insuportabil. Mesaje greu de dus de către un copil, greu de dus și de către un adult crescut cu aceste convingeri. Cu convingerea că „nu sunt suficient”.

Câțiva pași în direcția vindecării

Primul pas către schimbare este conștientizarea. Răspunsuri la întrebările: „Când sunt într-o relație abuzivă?”, „Ce este o relație abuzivă?”, „Ce comportamente sunt abuzive?”. Poate ajută să le scriu pe o foaie de hârtie. Un al doilea pas este autoobservarea. Ce fac atunci când cealaltă persoană devine abuzivă? Care este reacția mea? Pot numi cum mă simt și ce gândesc? Ce decid să fac este în acord cu ceea ce simt și gândesc? Multe dintre persoanele abuzate vor reacționa în fața unui pericol prin „fawn” – reacția prin care „ne dăm pe lângă abuzator”, încercăm să ne facem plăcuți, să îi fim pe plac („people-pleasing”). 

Un al treilea pas este să păstrăm contactul cu prietenii noștri, cu oameni despre care știm că ne vor binele și cu care putem verifica percepțiile noastre privind relația în care ne aflăm, dar și „normalitatea” anumitor comportamente din partea partenerului/partenerei. 

Iar cel mai important pas ar fi să investim într-un proces terapeutic, iar aici nu mă refer strict la partea financiară, ci la munca efectivă prin care să ne ajutăm să schimbăm aceste tipare, aceste obișnuințe, și tot discursul interior care le susține și întreține. Nu este ușoară o astfel de muncă, întrucât presupune o restructurare interioară și poate semăna, uneori, cu dărâmarea unei clădiri pentru a reconstrui o alta pe locul ei.

O clientă mi-a spus cu ceva timp în urmă că, întrebată de o prietenă cum merge terapia, i-a spus că după o ședință de terapie, se simte ca și cum i-am scos toate hainele din dulapul în care ea credea că le așezase bine și i le-am răsturnat pe pat. Răspunsul prietenei ei a fost „Nasol, ești sigură că te ajută?”. Iar ea a spus, „Da, pentru că înțeleg cum vreau să le așez ca să fie fiecare la locul ei, iar la final e totul mai bine”. 

Pentru fiecare dintre noi, procesul terapeutic arată diferit. Îmi amintesc oameni care m-au întrebat „E normal să plâng atât după o ședință?” sau „Sper să ajungem la partea în care e mai bine, pentru că acum e oribil”. Uneori, și în partea în care e mai bine poate apărea ceva care răstoarnă situația. Iar dacă dau aceste exemple, o fac pentru a spune că un astfel de proces nu este simplu și nici neapărat rapid. Depinde de disponibilitatea fiecăruia de a lucra cu sine și a tolera disconfortul atunci când apare, de profunzimile în care vrea să ducă munca cu sine, și, totodată, de găsirea unui terapeut cu care se simte compatibil, cu care poate construi o relație de încredere.

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici

Îți recomandăm să te uiți și la acest video despre sănătatea mintală

Căutare