„Parcă mi-a luat cineva 10 ani de pe față.” Ce a însemnat rinoplastia pentru o femeie care avea tot, dar nu se simțea frumoasă
Începând cu vârsta de 15 ani, când a fost ținta bullyingului, Iuliana* a dezvoltat un complex legat de felul în care arată nasul ei. Deși obținuse în viață tot ce își dorise, până nu a făcut operație estetică nu s-a simțit niciodată frumoasă. Rinoplastia i-a schimbat considerabil viața. Nu în exterior, ci pe dinăuntru.
*Din motive care țin de protejarea intimității, numele folosit în acest articol nu e cel real.
Într-o lume în care standardele estetice se schimbă rapid, iar rețelele sociale expun idealuri de frumusețe aproape imposibil de atins, decizia de a apela la o intervenție estetică poate deveni un proces complex și încărcat emoțional. Operația la nas e una dintre cele mai frecvente proceduri estetice chirurgicale, conform celui mai recent raport internațional referitor la procedurile estetice, dar este deseori și înconjurată de prejudecăți și întrebări despre autenticitate, superficialitate și presiunile sociale care decurg de aici.
Pentru mulți, decizia de a face rinoplastie vine la capătul unei lupte interioare între acceptarea de sine și dorința de schimbare. Pentru și mai mulți, dorința de a-și modifica forma nasului nu ține doar de estetică, ci și de încrederea în sine, de traumele trecutului sau de felul în care se raportează la propria identitate.
Pentru a explora efectele rinoplastiei, cum îți poate submina încrederea de sine aspectul fizic, dar și despre cum te poate elibera, am stat de vorbă cu Iuliana. Are 31 de ani și e căsătorită cu un bărbat care o apreciază, au împreună un copil vesel și jucăuș, și-au luat apartament, mașină și are un job de care e mulțumită. Are de toate și le avea și acum doi ani, dar exista ceva ce, în ciuda tuturor relizărilor, îi umbrea ușurința de a trăi. Nasul.
Un nas care „îi stătea pe creier” și o împiedica să fie fericită cu adevărat.
„Mamă, ce nas mare ai!” De unde a început
Când suntem copii nu punem prea mare accent pe aspectul fizic și privim altfel viața, spune Iuliana. Cu o anumită inocență și fără să ne comparăm cu alții. Dar pe măsură ce creștem devenim din ce în ce mai conștienți de diferențele dintre noi și ceilalți, apar nesiguranțele, nevoia de a fi acceptați și plăcuți. Și, când mai vine și adolescența, e și mai greu.
În adolescență, stima de sine e deseori legată de aspectul exterior și orice imperfecțiune, reală sau percepută, poate să fie interpretată ca un defect major de identitate. Iar comentariile critice sau batjocoritoare legate de aspectul fizic pot să marcheze profund adolescenții.
„Eu am avut o adolescență dezvoltată destul de târziu, m-am jucat cu păpușile până pe la 14-15 ani, atunci cred că am renunțat. Dar pe la 15 ani am început să văd în jurul meu ce se cere, ce se caută. Și am intrat într-o bulă din care nu am mai ieșit decât la 29 de ani. Nasul a fost complexul vieții mele”, mărturisește ea.
Chiar dacă a fost o elevă populară în liceu, chiar dacă era apreciată pentru că mergea la olimpiade și era preferată nu numai de profesori, ci și de elevi, unele remarci pe care le-a primit ocazional i-au afectat profund încrederea de sine. Încă din clasa a noua a fost ținta miștourilor, cum li se spunea atunci fără să fie luate prea în serios – a bullyingului de azi, despre care e dovedit că poate avea efecte devastatoare.
„Au fost situații în liceu când au început să facă și mișto de mine, bullyingul din ziua de azi.
Un coleg mi-a spus: Mamă ce nas mare ai! Până atunci nu vedeam lucrurile astea, trecusem în clasa a 9-a, dar nu le văzusem așa pentru că nu mă interesa. Nu mă interesa până atunci ce părere au băieții despre mine, eu eram cu jocurile mele, cu cărticelele mele, eram în lumea mea”, își amintește Iuliana.
Chiar și verii ei mai mari, despre care se presupune că ar fi trebuit să fie mai susținători și chiar mai maturi, având în vedere că, atunci când ea avea 15 ani, ei aveau cam 20 de ani, râdeau de nasul ei, pentru amuzament.
„Deci erau rudele mele, ei ziceau că fac o glumă sau se amuzau, numai că pe mine mă distrugea psihic chestia asta atât de mult, că plângeam, mă închideam în cameră și plângeam. Erau discuții și, ca verii, ne ciondăneam. Și începeau: Tu vorbești, nu vezi ce nas ai? sau îmi ziceau Baba Cloanța. Simțeau că am complexul ăsta și, fără răutate, nu gândeau atât de departe încât să-și dea seama că mă afectează psihic.”
Iuliana, tânără cu rinoplastie
Pe măsură ce ea însăși a crescut și s-a maturizat, a înțeles că verii ei nu realizau cât de mult rău îi făceau aceste comentarii. Dar chiar dacă și-a dat seama că pentru ei era doar o tachinare și că nu voiau să-i facă rău cu adevărat, chiar dacă în liceu erau și o mulțime de colegi care o plăceau, n-a mai contat. În mintea ei deja se instalase un complex puternic legat de faptul că are un nas mare, urât și cocoșat.
„Știi cum e în liceu. Te place un băiat, nu știe cum să ți-o spună, el te place, dar vede că te înțelegi mai bine cu alt băiat și își zice hai că râd de ea și gata, o distrug psihic. Mi s-a întâmplat cu doi-trei colegi, deci nu des, dar a fost destul încât mie să mi se întipărească punctul negru în minte. Orice aș fi făcut, nu mă vedeam frumoasă”, își amintește ea.
„N-ai cum să fii frumoasă.” În spatele ochelarilor
Odată ce a învățat despre ea, ca urmare a reacțiilor celorlalți, că are un nas urât, Iuliana a început să-l ascundă folosindu-se de ochelari. Avea oricum miopie, dar a început să își aleagă forma și dimensiunea ramelor astfel încât, atunci când îi așeza pe nas, undeva mai spre vârf, să poată să mascheze cocoașa.
„Am încercat să-l ascund cât de mult și nu se vedea așa rău, ochelarii fiind mari, eu având și fața mică, nu băga nimeni de seamă. Iar acum port lentile de contact, dacă tot am un nas mic, am simțit nevoia să se vadă, să evoluez”, spune ea și râde.
Iuliana le-a spus în treacăt și părinților despre faptul că se simte rușinată de nasul ei, dar nu a făcut vreodată mare caz de asta, iar ei n-au considerat că e nevoie să ia atitudine, nici măcar atunci când fiica lor se ascundea în spatele ochelarilor supradimensionați. De exemplu, când mergea la un eveniment, cum ar fi o nuntă, se aranja, își punea o rochie elegantă și pantofi cu toc, dar păstra ochelarii mari, chiar dacă nu se potriveau cu restul ținutei. Ai ei îi atrăgeau atenția că nu merge – „nu te duci cu borcanele la ochi, dă-ți ochelarii jos!” – iar ea riposta: „Ăăă, lasă mai bine ochelarii, că uite cum se vede din profil”. Părinții au lăsat-o să-și mascheze nesiguranțele în continuare.
„Părinții au știut tot timpul că am un complex, dar nu l-au tratat ca pe o problemă, ca pe ceva serios. Le spuneam mereu că nu-mi place nasul meu sau le ziceam: nu poți să-mi spui că-s frumoasă, că uite ce nas am. Eu provin dintr-o familie modestă, poate un părinte care ar fi avut ceva cunoștințe de psihologie și-ar fi dat seama că undeva trebuie rezolvată problema. Nici eu nu am făcut un capăt de țară din asta, am găsit soluții tot timpul. Mi-am pus ochelarii, pe ideea că viața mea e frumoasă în spatele ochelarilor. Aia a fost la mine soluția perfectă”, spune ea.
Iar când ajungea la evenimente și alții o admirau și o complimentau, când îi spuneau că e frumoasă, ea știa că, de fapt, nu e: „Indiferent ce îmi spuneau cei din jur, eu mă priveam în oglindă și îmi spuneam: aș fi frumoasă dacă n-aș avea nasul așa. Și atunci mi-am dat seama că e un lucru care pe mine chiar mă afectează psihic, fără să fiu neapărat conștientă de asta în viața de zi cu zi”.
„Dacă îmi spunea cineva că-s frumoasă, acceptam complimentul, zâmbeam, spuneam mulțumesc, dar mintea mea derula că n-ai cum să fii frumoasă când ai nasul ăla de zici că ești vrăjitoare. Dar nu verbalizam persoanei care mă complimenta, că niciodată nu mi-a plăcut să dau senzația că nu sunt sigură pe mine, lupta a fost doar în capul meu.”
Iuliana, tânără cu rinoplastie
A tot citit cărți și articole despre ce ar putea face ca să fie mai puțin deranjată de forma și mărimea nasului, dar n-a găsit ceva care să o elibereze de povară. Zilnic, când se uita în oglindă, își amintea că nu e frumoasă, iar asta i-a subminat încrederea de sine. Oricât încerca să pară încrezătoare – pentru că niciodată nu le-a arătat altora cât de mult suferă din cauza fizionomiei – ceva o deranja. Mereu. „Nu mă deranja numai fizic, dar când nu te simți frumos și nu ești bine în pielea ta, nu-ți merge bine nici în rest”, mai spune ea.
Iuliana crede că acest complex al ei legat de nas nu a avut legătură cu standardele de frumusețe de pe rețelele de socializare. De altfel, spune că și acum, după rinoplastie și având o formă a nasului care îi place, dacă ar fi se se compare cu alte femei de pe social media, din 10, 5-6 încă sunt mai frumoase decât ea și asta nu o deranjează deloc.
„Nu asta a fost problema. Pentru că am fost tot timpul feminină și am atras atenția celor din jur, nu prin aspectul fizic, ci prin felul în care mă comport. Deci n-am avut niciodată presiunea asta de pe social media. În plus, am fost și într-o relație și n-a existat ca soțul meu să-mi spună vreodată că alte femei sunt mai frumoase. La corp cel puțin, sunt slăbuță, sunt înaltă, am și sâni, n-am avut complexe din astea. La mine a fost ceva strict legat de nas”, mai spune ea.
„El n-a văzut că ar fi o problemă.” Viața de cuplu
Iuliana e de 10 ani într-o relație, de 7 ani e căsătorită și are un fiu de 3 ani și jumătate. Are o familie despre care spune că e superbă și se simte apreciată, susținută și admirată de soțul ei. „El n-a văzut niciodată că ar fi o problemă la mine, dar eu am considerat că e o problemă”, spune Iuliana.
„Tot timpul m-a văzut frumoasă, el mi-a zis tot timpul că nu am nevoie să fac asta, dar că, dacă îmi doresc, inclusiv pentru partea funcțională – că vorbim și de partea funcțională, și asta era o problemă, că nu respiram cum trebuie – mă susține”, mai spune ea.
A intrat în relația cu el la 21 de ani, iar înainte a mai avut un partener cu care a format un cuplu vreme de trei ani și jumătate. Chiar dacă nici el nu a dat de înțeles vreodată că l-ar deranja ceva la aspectul fizic al Iulianei, atunci când, după intrarea la facultate, el a ales să fie cu o altă femeie, ea n-a putut să nu se compare cu aceasta. Chiar dacă era evident că aveau alte valori – de exemplu, ea voia să învețe și să-și întemeieze o familie, în timp ce el era preocupat numai de distracții – nu a putut să nu se gândească și la faptul că, poate, dacă n-ar fi avut acel nas, lucrurile ar fi stat diferit între ei.
„Spre ghinionul meu, femeia cu care a ales el să continue era și este o femeie foarte frumoasă la față, genul de păpușică, cu nas foarte mic. Recunosc că acum, după ce m-am operat, m-am gândit de două-trei ori că, dacă o să mă întâlnesc cu el, o să stau numai cu nasul în vânt, să vadă că sunt și că mă simt frumoasă și eu”, spune Iuliana. „Dar au fost chestii de copii, aveam 20 de ani”, continuă ea.
N-ar fi recunoscut niciodată pe-atunci în fața cuiva că suferă atât de mult din cauza complexelor legate de nas. Și acum își alege cu mare precauție persoanele în fața cărora să-și dezvăluie nesiguranțele, chiar dacă uneori ea singură își spune că era un moft. Un moft, dar câtă diferență după satisfacerea lui!
„Mi se pare vulnerabil să-i recunoști cuiva, mai ales dacă nu ți-e soț, soție, mamă, soră sau cineva foarte apropiat, să-i spui din dedesubturile tale. Mai ales că nu era o problemă mare, era un moft. Eu așa l-am numit tot timpul. Era un moft al meu și la fel de bine puteam să trăiesc și cu el și fără el. Dar, dacă mă uit la traiectoria vieții mele, rinoplastia a fost un punct decisiv, m-a eliberat de tot ce nu mă puteam elibera eu.”
Iuliana, tânără cu rinoplastie
„Un vis care nu putea fi împlinit.” Momentul decisiv
Iuliana a stat doi ani în concediu de creștere a copilului. Cu puțin timp înainte de a încheia concediul și de a se întoarce la serviciu, a fost în vacanță cu familia. Era în septembrie 2023, în Thasos. A prins un moment de liniște când dormea fiul ei și s-a apucat să scroll-eze pe telefon. Atunci, a văzut că una dintre prietenele ei, fostă colegă de facultate, publicase o fotografie cu ea, de la un festival. Iulianei i s-a părut că e ceva schimbat la ea, așa că i-a și scris, direct: „Am întrebat-o dacă s-a operat la nas. Ea avea nasul un pic mai grav ca mine, dar avea și o față un pic mai rotunjoară, pe ea o aranja mai ok nasul, chiar dacă avea cocoașă. Eu, fiind și slabă, se vedea mai rău. Și mi-a spus că s-a operat.”
Iuliana era deja de mai multă vreme pe Facebook pe un grup de rinoplastie, unde se tot uita la ce postau alte femei operate sau care voiau să se opereze. „Mă informam, pentru că mă gândeam că poate când o să mai crească băiatul o să fac și eu pasul ăsta. Dar ce m-a convins a fost să văd poza cu prietena mea. Am vorbit cu ea și am stabilit să meargă ea cu mine la operație, am sunat și m-am programat după 6 luni”, explică Iuliana.
Faptul că a văzut fotografia prietenei ei i-a dat curajul să treacă la acțiune și să-și îndeplinească, în sfârșit, un vis pe care îl avea demult.
„Pentru mine era un vis care nu putea fi împlinit, pentru că am avut o situație materială precară în copilărie și în adolescență, iar ulterior, când m-am angajat și am avut posibilități financiare, am preferat să investesc în apartament, am cumpărat mașină nouă, am făcut nuntă. Toate astea începând de la vârsta de 22 de ani, doar pe puterile mele și ale soțului meu. Și nu-i ușor.”
Iuliana, tânără cu rinoplastie
Iar după ce au avut și copilul și și-a dat seama că a cam bifat tot ce își propusese, și-a spus că ar putea, în sfârșit, să-și îndeplinească acest mare vis, căruia uneori îi spune moft. La scurt timp după ce s-a programat la rinoplastie, s-a întors la serviciu, iar câteva luni mai târziu, în februarie 2024, s-a operat.
„Nu voiam să mă operez în România”
Nu e ușor să alegi medicul în mâinile căruia îți pui chipul într-un mod atât de ireversibil cum este rinoplastia. Din acest motiv Iuliana se afla de multă vreme pe grupul în care se dezbate subiectul acestei operații, cu tot cu recomandări de medici, cu fotografii de tipul înainte și după, cu efecte adverse și tarife. Voia să analizeze lucrurile și să își facă o părere despre un eventual medic potrivit, fără să fie pe grabă. Când a aflat că prietena ei – al cărei rezultat în urma rinoplastiei îl aprecia – s-a operat la medicul care o tenta și pe ea, n-a mai avut dubii.
„Nu voiam să mă operez în România. La medici din România am văzut rezultate și nu mi-au plăcut. Știam dinainte despre medicul la care am fost. Citisem despre el și văzusem rezultate, îmi apăruse printre recomandări. Apoi am aflat despre persoane cunoscute că s-au operat la el. O colegă de-a soțului meu s-a operat la el, apoi am aflat despre o prietenă din copilărie care tot așa și-a făcut un nas frumos și natural, după care am văzut și la prietena mea că a postat și ea că tot la el s-a operat. Și asta m-a convins”, spune Iuliana, care a căutat un chirurg care să fie nu doar estetician, ci și ORL-ist, și să-i rezolve și problemele legate de respirație.
Deși nu a fost decisiv, și tariful operației a contat. Dacă, spune ea, în România o astfel de operație costă între 5.000 și 7.000 de euro, ea s-a operat în Turcia cu 2.900 de euro, sumă la care a mai adăugat doar prețul biletelor de avion – 600 de lei, dus-întors –, al medicamentelor, care au fost 80 de euro și banii de buzunar. Cu toate adunate nu crede că a dat mai mult de 3.300 de euro.
Încă de când a sunat pentru programare i s-a făcut o simulare la distanță, pe baza unor fotografii pe care le-a trimis la clinica din Turcia. Iulianei i-a plăcut ce a văzut și spune că ulterior s-a dovedit că rezultatul rinoplastiei a arătat exact ca-n simulare.
A ajuns în Turcia seara târziu, iar a doua zi, la 5.30 dimineața, era la clinică. I s-au făcut analize, apoi au venit medicii – chirurgul și anestezistul – și au consultat-o, a avut loc o nouă simulare, iar la 10.30 a intrat în operație. S-a trezit peste două ore și jumătate, alături de asistente și de prietena ei, care a însoțit-o.
„Parcă mi-a luat cineva 10 ani de pe față”
Singurele ei temeri înainte de operație n-au fost legate de forma nasului și de cum o să arate după, ci de anestezie. Avea un istoric mai complicat în acest sens – la 10 ani, la o banală operație de apendicită, nu s-a trezit din anestezie și a fost nevoie de intervenții suplimentare ca să își revină. Rămăsese de atunci cu o frică pe care i-a menționat-o medicului anestezist. În rest, nu s-a gândit prea mult la riscuri, de teamă că ar putea să se răzgândească.
- Citește și: Mituri despre anestezia generală, epidurală și rahianestezie, demontate de medicul anestezist
„Am fost cu capul înainte, ca berbecul. Nu m-am gândit la ce urmează, deși eu de regulă mă gândesc, dar de data asta nu m-am gândit, de teamă că aș putea să renunț. Apoi m-am văzut operată, în salon, cu bandajul la nas și atunci am conștientizat”, spune Iuliana.
Singurele efecte adverse pe care le-a trăit au fost niște palpitații atunci când s-a trezit din anestezie. „Asta a fost singura problemă, că m-am speriat de palpitațiiile de după, care au fost doar în prima zi. Acum, nu știu dacă aș mai repeta-o, dar nici nu am rămas cu o traumă. Ca cezariana. E o chestie pe care aș repeta-o dacă aș fi obligată să o fac”, mai spune ea.
Cât despre noul ei nas, a știut că o să-i placă de când s-a dezmeticit din anestezie, chiar dacă era bandajat. Iar când medicul a venit și i-a scos bandajul, pur și simplu s-a îndrăgostit de ce a văzut în oglindă.
„Eu mă tot uitam, chiar dacă eram bandajată cu atela aia. Chiar și așa, când stăteam din profil, era de două ori mai mic decât îl aveam înainte. Nu-mi venea să cred că era așa mic, mie îmi plăcea din profil și așa, bandajat! Iar când mi-a dat doctorul bandajul jos, a început prietena mea să plângă și să-mi spună că sunt superbă. Și când mi-a dat oglinda și m-am văzut, am zis, Doamne, asta-s eu?”, spune Iuliana.
„Am plâns când m-am văzut prima dată. Parcă mi-a luat cineva 10 ani de pe față, așa se vedea! Parcă eram copil din nou, era așa ciudat. Se vedea că e umflat, dar chiar am plâns atunci. Mi-am și zis: uite ce sentiment poți să trăiești la o chestie atât de simplă! Unii văd lucrurile astea ca pe un moft, dar uite ce satisfacție mi-a adus mie moftul ăsta! Am mai plâns așa doar când am născut băiatul.”
Iuliana, tânără cu rinoplastie
Și chiar atunci, imediat după operație, când s-a văzut pentru prima dată în oglindă, Iuliana a simțit o mare, o uriașă eliberare: „Am văzut cum parcă toți anii ăia de dorință și de complexe și tot ce strânsesem negativ în mine parcă plecaseră, se duseseră și nu aveau să se mai întoarcă vreodată. Parcă a stat totul în cocoașa aia”.
„La trei luni a început să mi se vadă osul, iar pe la 6 luni să se vadă frumos vârful.” Recuperarea
Temerile legate de rezultat au apărut însă mai târziu. În cele câteva luni, cel puțin șase, cât nasul încă este inflamat după rinoplastie, ai timp să-ți faci toate grijile din lume.
Ajungi acasă, ai tuburile scoase din nas și atenționarea că, în final, rezultatul depinde de tine și de cum te îngrijești în perioada de recuperare. Nu mai e medicul acolo să te calmeze și nu mai ești într-un mediu protejat, în care nu ai altceva de făcut decât să stai în pat și să mănânci. Te întorci la viața de zi cu zi cu teama de a nu te lovi la nas sau de a răci, ca nu cumva să apară vreo complicație. Iar pentru Iuliana, care avea și copil mic, grijile au fost și mai mari.
„Eu având și copil mic, am fost cu teamă, că el mă mai lovea cu capul, cu jucării. Mi-a dat la capete în nas până m-am operat! Și atunci am conștientizat că da, într-adevăr, am trecut prin operație și rezultatul îmi place, dar că totuși nu este cel final, că peste o lună poate să fie alt rezultat dacă eu n-am grijă. Și abia atunci am avut temerea asta”, spune ea.
Recuperarea, în cazul ei, nu a fost simplă. Dar nu din motive care să țină de rezultatul operației, ci pentru că a răcit. Fiul ei a răcit, iar apoi a luat și ea viroza, ceea ce-a complicat puțin lucrurile. După antibioticele prescrise post-operație, a mai luat și unele pentru sinuzită. Chiar și așa, la o lună de la operație era perfect funcțională.
Își luase concediu de odihnă de o săptămână pentru plecarea în Turcia, iar la întoarcere și-a mai luat două săptămâni de medical, la recomandarea unui medic ORL-ist care a urmărit-o post-operator în România, și apoi încă o săptămână concediu pentru îngrijirea copilului bolnav. După o lună s-a întors la job, chiar dacă nasul nu era încă în cea mai bună formă.
„Inițial m-am umflat foarte mult la față, dar după patru zile de la operație mi-a scăzut inflamația și am rămas doar cu niște vânătăi mici, galbene sub ochi. În două săptămani eram complet recuperată cu vânătăile, dar inflamația nasului la șase luni a început să scadă”, spune ea, după care detaliază: „La început, era ca un cartof, nu se distingea osul de pe mijloc. La trei luni a început să mi se vadă osul, iar pe la 6 luni, să se vadă frumos vârful. Acum e iar puțin umflat, când vine căldura se mai umflă la vârf, iar când e frig afară și ies să mă plimb, se mai micșorează și se face subțire. E în procesul de refacere, mă gândesc că durează mai mult de un an, cât am eu de la operație. Și, oricum, important e că eu sunt mulțumită”.
„E nasul meu, nasul pe care l-am avut, doar că nu mai are cocoașă”
Rinoplastia a fost, pentru Iuliana, un vis. La 18 ani, când deja începuse să se gândească mai serios la asta și să se documenteze, operația în România costa în jur de 1.500-1.800 de euro. O sumă pe care atunci, ca studentă în anul întâi și venind dintr-o familie cu venituri modeste, nu își imagina vreodată că ar putea să o strângă. „Atunci, erau bani din care trăiam doi ani, așa vedeam lucrurile”, spune ea.
Mai târziu, când a terminat facultatea și s-a angajat, ar fi putut să strângă banii necesari pentru rinoplastie, dacă ar fi considerat că e prioritar. Totuși, altele i-au fost prioritățile până acum: „Mie îmi place să prioritizez lucrurile, pentru că dacă nu ai o viață organizată și nu-ți prioritizezi lucrurile în funcție de importanță și necesitate, o să ajungi să-ți regreți viața. Și atunci, la 22 de ani, m-am gândit: Ce e mai important pentru mine? Să am un acoperiș deasupra capului sau să am un nas mic? Ce fac cu nasul mic? Mă plimb cu el. Dar mă plimb și cu ăsta mare. Și am făcut foarte bine că am cumpărat apartament, pentru că la doi ani după ce ne-am cumpărat, și-a triplat prețul. În schimb, operația mea la nas tot 2.900 de euro a costat”.
Atunci când ești tentat să iei o decizie atât de radicală cum este rinoplastia, care îți modifică fizionomia, poți traversa un conflict interior profund – între acceptarea a ceea ce este „natural” și dorința de a atinge o versiune mai bună a ta, „modificată” din punct de vedere estetic. Acest conflict poate să ducă la o oscilare între două atitudini opuse, fără o direcție clară. Iuliana spune că ea n-a stat în cumpănă, pentru că tot timpul s-a gândit că există o naturalețe și în urma operației.
„Dacă te uiți atent, nasul meu nu-i perfect. E mai grosuț, mai strâmbuleț, mai… Nu se vede decât dacă stai să te uiți cu lupa. Dar e un nas natural. E nasul meu, nasul pe care l-am avut, doar că nu mai are cocoașă și e un pic ridicat. Nu mi-am dorit nas de Barbie, mi-am dorit să scap de complexul pe care îl aveam, pentru că mai rău nu avea cum să fie”, spune ea.
E conștientă de faptul că nu toată lumea care se operează la nas are aceeași mentalitate. Că unele femei vor o formă mult modificată, departe de naturalețe, dar că sunt o mulțime de femei care suferă cu adevărat din cauza nasului lor și că, în acele cazuri, nu are rost să te învinovățești pentru decizie. Dacă chiar ai nevoie, trebuie să o faci.
Reacții după operație, de la încântare la critici
După ce crescuse cu vocile din mintea ei care-i reaminteau mereu de „Baba Cloanța” și „ce nas mare ai!”, Iuliana a trecut brusc la alt fel de reacții: „Dar de ce ai făcut asta? Nu-nțeleg de ce aveai tu o problemă, că nu se vedea”. De fapt, a existat un spectru de reacții diferite, în funcție de felul de a fi al fiecărei persoane care o cunoștea.
Soțul ei a sprijinit-o în decizie și a complimentat-o după rinoplastie. I-a spus și că e mândru de ea, deși o vedea ca pe o femeie frumoasă și înainte. Mai în glumă, mai în serios, i-a spus și să nu i se urce la cap frumusețea și să nu cumva să divorțeze de el acum.
Mama și sora Iulianei, care e cu 15 ani mai mică decât ea, au fost foarte încântate de rezultat și au felicitat-o că și-a urmat visul. „Coincidența face că acum am nasul pe care îl are sora mea, ea are nasul așa din naștere și acum părem gemene, deși e diferența asta mare între noi”, spune ea. Cât despre tatăl ei, o fire mai distantă, el nu s-a implicat și nici nu s-a exprimat în vreun fel în legătură cu operația.
Colegii de serviciu în primă fază s-au speriat, când au văzut că are nasul inflamat, iar mai târziu, când a început să se evidențieze mult mai bine noua formă, unii au fost susținători, alții i-au spus că nu avea nevoie și că a fost nebună de a făcut asta.
„Majoritatea colegilor mei au în jur de 40 de ani. Nu știu dacă e ceva ce ține de generație, dar cei mai mulți mi-au zis că nu înțeleg de ce am făcut asta și că am fost nebună că am făcut asta, că eram frumoasă și înainte. Eu personal nu am simțit nevoia să mă justific în fața nimănui, dar le-am spus că am făcut chestia asta pentru că trebuia să o fac și pentru că îmi doream”, spune ea.
Cât despre cei care o știau de mică, din copilărie, cu care s-a mai întâlnit ulterior pe la evenimente, cu toții i-au spus că e ceva schimbat la ea, dar nu știu ce. „Atunci am conștientizat că era 90% în capul meu. Oamenii nu vedeau nasul când se uitau la mine, ei vedeau persoana aia care știa să se facă plăcută, indiferent că are nasul mare sau mic”.
Totuși, au fost și situații în care a fost nevoită să facă față criticilor. De exemplu, o colegă a întrebat-o de ce s-a operat și a comentat răutăcios că i-a făcut nasul mai mare decât înainte. „N-am stat să-i explic. I-am zis că sunt în proces de recuperare și că nu poate să-mi spună mie asta, i-am spus să meargă în altă parte cu opinia ei, la bârfă, la băncuță, să se ducă și să vorbească cu cine vrea, dar să nu spună lucrurile astea în fața mea”, își amintește Iuliana.
„Cine e gagicuța asta?”
N-au mai contat însă la fel de mult comentariile altora, când ea se uita în oglindă și îi plăcea ce vede. Nici măcar nu a existat o perioadă de acomodare cu noua ei fizionomie, spune Iuliana, pentru că s-a îndrăgostit pe loc de noul ei chip, iar și iar. Și acum, când merge pe stradă și își vede reflexia într-o vitrină sau un geam de mașină se uită cu bucurie și se admiră.
„A fost ca și cum mă îndrăgosteam la prima vedere de persoana din oglindă. Mă uitam și: uu, cine-i gagicuța asta? În momentul în care îți place ce vezi, nu te mai gândești. Eu înainte, când mă uitam în oglindă, ziceam ce frumușică sunt, după care întorceam puțin capul într-o parte și îmi pierea zâmbetul. După operație, mereu mă uitam și îmi ziceam:cine-i drăguța asta? Inclusiv când mergeam cu fiul meu pe afară, când treceam pe lângă o mașină și mă oglindeam în geamuri. Asta a fost acomodarea cu noua Iuliana”, spune ea.
Dacă s-ar uita cineva extrem de atent și critic la nasul ei, ar observa și imperfecțiunile. De exemplu, că a plecat foarte puțin, milimetric, spre dreapta, luând forma feței. Dar Iuliana nu se cramponează în asta, îi place nasul ei de acum și spune că e exact cum și-a dorit.
Iar efectele asupra încrederii de sine au apărut instant. „Înainte aveam încredere în mine, dar doar în anumite ipostaze”, spune Iuliana și își încadrează fața cu mâinile, arătând că încrederea de sine era condiționată de poziția feței. Din față, era, dar din profil nu prea.
„Țineam piept, dar nu în totalitate, pentru că mă izbeam de asta, aveam senzația că forma nasului mă face vulnerabilă, că o persoană ar putea să râdă de mine, să-mi spună un cuvânt și eu să mă interiorizez și să devin negativistă sau să nu funcționez la capacitate maximă. Aveam senzația că e o armă împotriva mea. Pentru că așa a și fost la un moment dat”, spune ea.
Pentru ea a contat foarte mult cum e văzută de către ceilalți, inclusiv la serviciu. Crede că o femeie, mai ales dacă lucrează într-un mediu în care sunt mulți bărbați, trebuie să arate și să se simtă bine în pielea ei ca să transmită siguranță de sine. „A contat foarte mult (n.r. – încrederea dată de aspectul fizic) și în relaționarea cu alte persoane, inclusiv la serviciu. Înainte simțeam tot timpul să mă ascund când voiau alții să-mi facă poze din profil, puneam mâna ca să ascund. Acum nu-mi mai acopăr fața, sunt numai cu nasul în sus și îmi place să fiu văzută. Și cei din jur simt încrederea asta, e o încredere pe care o transmiți fără să vrei”, explică ea.
Pentru Iuliana, o femeie care a depus tot timpul eforturi ca să nu fie percepută ca vulnerabilă, care nu a renunțat vreodată la controlul de sine, ca să nu cumva să riște să fie judecată sau minimizată, a fost dificil să ascundă tot timpul această nemulțumire personală.
„N-am exteriorizat niciodată lucrurile care m-au nemulțumit la mine, nu m-am lăsat vulnerabilă. Eu sunt genul de persoană care nu consumă alcool, nu fumează și nu s-a drogat niciodată. De ce nu fac lucrurile astea? Printre alte motive este faptul că nu vreau să-mi arăt vulnerabilitatea în fața oamenilor. Pentru că sunt o femeie într-o societate și lucrez mai mult printre bărbați, iar un moment de vulnerabilitate ar înseamna un minus, să fiu sinceră, în ceea ce mă privește. Și am zis că niciodată nimeni nu trebuie să mă vadă pe mine vulnerabilă. Vulnerabilitatea rămâne acasă, în familie și atât. În exterior, tot timpul trebuie să ai demnitate, în special ca femeie, și să arăți că ai încredere în tine, pentru că doar așa reușești”, mai spune ea.
„Știu ce înseamnă să se râdă de tine pe motive fizice”
Câteodată se mai gândește cum ar fi fost viața ei dacă s-ar fi operat mai devreme. Poate atunci, la 22 de ani, când a început să aibă salariu și ar fi putut să pună bani deoparte. Cine știe cum ar fi fost să simtă această bucurie, încredere și plăcere la 20 de ani?, se mai întreabă uneori. Dar imediat își amintește că a ales să facă alte lucruri care aveau sens pentru ea atunci. Și poate e mai bine-așa.
„Cred că e singurul meu regret că nu m-am operat mai devreme. Poate că aș fi găsit atunci o variantă prin care să le împac pe toate. De exemplu, să amân ceva ce nu era important, o canapea în sufragerie, să zicem. Nu cred că (n.r. – dacă aș fi făcut atunci rinoplastia) mi-ar fi schimbat viața, tot aici aș fi fost acum, dar mi-ar fi plăcut să simt asta când eram mai tânără. Dar e bine așa, e încă devreme, alte persoane tânjesc toată viața după asta și nu au posibilitatea să o facă. Sau posibilitatea emoțională să se expună la așa ceva.”
Iuliana, tânără cu rinoplastie
Vocile din trecut nu o mai bântuie, dar nu a uitat cum e să se râdă de felul în care arăți. Acum, de exemplu, e sensibilă dacă aude în jurul ei astfel de critici la adresa altcuiva. „Nu aș suporta să văd că cineva râde de o persoană pe motive fizice, mai ales de o femeie. Nu, pentru că am trecut prin asta, să se râdă de mine pe motive fizice, și am văzut ce înseamnă”, spune ea.
Despre prietenele ei spune, de exemplu, că nu sunt „perfecte”, că fiecare are ceva ce ar putea fi trecut în categoria „defectelor”, dar că tot fiecare are o mulțime de alte calități și că ar fi nedrept ca, în ciuda tuturor calităților lor, ele – și-n general, orice femeie – să fie apostrofată pentru fizic. „O prietenă de-ale mele are 70 de kilograme în plus. E cea mai bună prietenă a mea din copilărie și nu i-aș permite unui bărbat să vină să-i zică că e grasă! E o femeie deșteaptă, frumoasă, are ochii verzi, are părul roșcat, deci e superbă! Cum să spui că e grasă? Adică până la grasă, trebuie să vezi câte calități are! Nu m-am asociat niciodată cu femei care au considerat că sunt perfecte, la mine perfecțiunea nu se încadrează în tiparul frumuseții și nu înseamnă nimic dacă nu știi să fii empatic. Și la fel și invers, nu aș accepta ca o femeie să râdă de un bărbat și eu să fiu martoră la asta”, spune Iuliana.
Sfaturi despre rinoplastie: „Emoțional, trebuie să te pregătești dinainte”
Încă există critici și idei preconcepute legate de rinoplastie. Că „doar persoanele superficiale își fac rinoplastie”, că „cei care își fac rinoplastie nu se acceptă pe ei înșiși așa cum sunt”, că „rinoplastia e doar pentru femei” și multe altele. Din acest motiv, multe dintre persoanele care aleg să se opereze la nas simt nevoia să se justifice uneori excesiv față de cei din jur, în unele cazuri invocând motivele fiziologice. Ca și cum dacă ai și probleme legate de respirație se justifică operația, altfel, nu.
Chiar dacă multă lume crede că o decizie estetică trebuie justificată social, în realitate este o alegere strict personală, care nu necesită validarea altora. Aceste preconcepții există la cei care n-au avut niciodată un complex legat de nas, consideră Iuliana. „Ei nu înțeleg importanța nasului și a modificării nasului în viața noastră. Ca și cum nici eu n-aș înțelege importanța slăbitului la o femeie care își dorește să slăbească, eu toată viața având 45-50 de kilograme. Pot să-mi închipui cum este, dar nu știu cu adevărat. La fel este și cu nasul. Nu mă aștept să mă înțeleagă lumea”, explică Iuliana.
„Da, încă există preconcepțiile astea că oarecum trebuie să te justifici în fața cuiva ca să primești aprobarea socială. Ce bine că ai făcut asta, chiar aveai nevoie! A, da, nu puteai să respiri bine. Bine că ai făcut operație! Nu! Mă operez că nu-mi place nasul meu, nu trebuie să mă justific”, mai spune ea.
De altfel, le sfătuiește pe toate persoanele care se gândesc să își facă rinoplastie să-și facă o listă cu avantajele și dezavantajele operației, în care să noteze tot: de la disconfortul pe care îl resimt, fizic sau psihologic, la costuri, medici, riscurile anesteziei generale, dacă vor să se opereze în țară sau străinătate, dacă locurile de muncă le permit să se prezinte ulterior cu fața inflamată sau dacă pot să își ia zile libere, care sunt motivele reale pentru care vor să se opereze și mai ales – mai ales! – să analizeze cât de capabile cred că sunt să gestioneze stările emoționale care pot să apară după rinoplastie.
Pentru că, spune ea, dacă se știu din fire mai sensibile la tot felul de situații, mai anxioase și mai îngrijorate la lucruri mici, de zi cu zi, ar fi de așteptat că le va fi foarte dificil să traverseze perioada de recuperare, marcată de multe temeri.
„Dacă ești foarte sensibil, e dificil să te arunci în așa ceva. Emoțional, trebuie să te pregătești dinainte, pentru că trebuie să-ți asumi că nasul poate să nu fie perfect, trebuie să ai răbdare și să te înarmezi cu o atitudine pozitivă. Eu m-am gândit că, dacă o fi să nu fie un rezultat bun, găsesc soluția atunci. Am zis că, dacă e bine, o să fiu fericită, dacă nu e bine, o să fiu puțin dezamăgită și după o să fac altă operație.”
Iuliana, femeie cu rinoplastie
Deci nu durerea fizică de după operație e problema – pentru că, da, e o perioadă cu dureri – pentru că durerea o suportăm cu toții, chiar dacă în mod diferit, dar dificultățile emoționale pot fi, pentru unii, mai greu de suportat, mai ales dacă e vorba de persoane perfecționiste care ajung să fie dezamăgite de rezultat.
„Decât să te expui la așa ceva și să ajungi la sfârșit să stai pe Xanax, că nu-ți place rezultatul, mai bine rămâi cu frumusețea ta. Deci, dacă ești convins că viața ta depinde de rinoplastia aia și că dacă nu-ți iese rezultatul tu nu mai exiști ca om, mai bine n-o mai faci. Mai bine îți găsești altceva, îți pui acid în buze, nu știu. Ceva care să îmbunătățească situația, dar care nu este iremediabil”, mai spune Iuliana, ca sfat pentru cei care vor să facă acest pas.
„E bine să analizezi modul în care crezi tu că ai putea face față schimbărilor după rinoplastie. Că viața ne demonstrează. La un anumit număr de ani deja știi cum reacționezi în diferite situații. În general, le sfătuiesc să facă pasul pe fetele care chiar au nevoie, că sunt și fete care au un nas frumos și vor să se opereze. Dar eu am trei cunoștințe care au făcut asta și am văzut că e life-changing. Acum sunt alte femei, au altă putere. Când tu nu crezi că ești în stare, nici ceilalți nu cred.”
Iuliana, tânără cu rinoplastie
„Acum nu mai am pe lista de dorințe decât vacanțe.” Viața azi
Acum, că a terminat de investit în lucrurile materiale, Iuliana nu-și mai dorește altceva decât să investească în ea însăși. A început cu nasul, a continuat cu dinții și acum poartă și aparat dentar. „Și cu dinții am avut un complex. Erau sănătoși, dar erau strâmbi. Cum am terminat cu operația, după ce am așteptat câteva luni să se vindece, mi-am pus aparat și acum în toate pozele zâmbesc, sunt toată un zâmbet. Pentru că asta mi-a lipsit, încercam mereu să maschez și nasul, și dinții”, spune ea.
„Dacă aș mai investi acum în lucruri materiale, ar fi lucruri de-a dreptul inutile. Să mai iau o mașină? Să mai iau o casă? Nu am nevoie de ele. Acum nu mai am pe lista de dorințe decât vacanțe, călătorii, să fim sănătoși și să stăpânim ce avem. Nu îmi mai doresc lucruri materiale inutile.”
Iuliana, tânără cu rinoplastie
Iar când spune că a venit momentul să investească doar în ea, se referă la a investi în ea și familia ei ca oameni și la a construi amintiri noi împreună. În rest, are tot ce îi trebuie.
„Mi-am pus și eu întrebarea asta: dacă aș muri mâine, ce regrete aș avea? Și am constatat că asta lipsește și asta o să facem de acum înainte. Și am început cu nasul, cu dinții, ceea ce chiar mi-a oferit o satisfacție personală mare. Și am mai avut în trecut satisfacții profesionale, personale, dar uite că lucrul care m-a făcut pe mine cea mai mândră nu a ținut de mine, a ținut de un medic”, încheie Iuliana.
