„Dacă-l iubesc pe el, nu mă mai iubesc pe mine.” Putem iubi două persoane în același timp?
Observăm uneori în cuplu că energia alocată nevoilor noastre scade considerabil, iar interesul pentru activitățile plăcute pe care le făceam de unii singuri, de asemenea. Nu mă refer la lipsa de timp pentru noi, ci o lipsă de atenție, de resurse exclusiv pentru noi. Fără să existe solicitare exprimată din partea celuilalt, ne solicităm singuri să rămânem cu antenele întinse în direcția partenerului. Știm deja că mulți dintre noi nu ne descurcăm cu iubirea de sine, dar oare, în cuplu, se poate accentua problema? Putem iubi două persoane în același timp: propria persoană și pe celălalt?
„Ca să am o relație, trebuie să fiu atent la nevoile celuilalt”
Unde altundeva decât în perioada copilăriei să învățăm despre cum putem avea relații cu ceilalți? Până la vârsta de 6 ani, când limbajul nostru este predominant emoțional, învățăm despre noi, despre lume și despre relațiile cu ceilalți. Amprenta emoțională a acestor experiențe ne însoțește de-a lungul vieții, motiv pentru care, la vârsta adultă, adesea înțelegem foarte bine cum ar fi sănătos pentru noi să se întâmple lucrurile, dar nu înseamnă că le și putem pune în practică astfel. Ajungem să repetăm „tipare” de relaționare, respectiv să păstrăm anumite obișnuințe care, când eram copii, ne-au servit în relațiile cu părinții, chiar dacă la maturitate sunt problematice.
„Țin minte că, atunci când voiam ceva, urmăream să încerc să înțeleg în ce dispoziție este mama, dacă îi pot cere sau nu. De cele mai multe ori regretam îndrăzneala de a cere ceva chiar și atunci când părea bine dispusă – aparent, cererile mele îi stricau dispoziția, dar cu atât mai mult dacă nu avea o stare bună – lucru frecvent, de altfel. Așa am reușit să învăț să scanez mediul atunci când interacționez cu ceilalți și să fiu extrem de precaută în cerințe sau conversații, în general. Gândul din spate? Să nu deranjez! Când spun asta îmi vine în minte că nu e prea frumos să îi deranjezi pe alții, dar adevărul este că eu am învățat să nu îi deranjez cu existența mea. Mă pricep de minune la invizibilitate, lucru care încă mă urmărește și frustrează teribil”, povestește Mara, 39 de ani, din Brașov.
Dacă exprimarea nevoilor noastre în copilărie a fost urmată de pedeapsă, de invalidare, de critică și judecată, dacă emoțiile noastre erau inconfortabile pentru părinți, dacă nevoia noastră de conectare întâmpina răceală sau calificarea drept „copleșitoare” pentru ceilalți, învățăm că rolul nostru este să fim atenți la nevoile celorlalți, nicidecum la ale noastre. Cât despre a le cere celorlalți ajutor, atenție, grijă etc. nici nu încape discuție.
A cere pentru sine ajunge să reprezinte cel mai rău lucru pe care îl putem face într-o relație, iar astfel, relațiile vin cu renunțare la sine și autosacrificiu. Chiar dacă sunt supărătoare, chiar dacă înțelegem perfect de ce nu ar trebui să ne comportăm astfel, ajungem să ne înfuriem pe noi înșine, fără să reușim să ne explicăm de ce nu schimbăm ceva. Pe scurt, așa cum în copilărie primeam respingere din partea părinților când veneam cu solicitări, în prezent apare frica de a pierde relația în care suntem. Așa cum în copilărie am învățat că nevoile celeilalte persoane sunt mai importante, în prezent ne va fi teamă să le luăm în considerare pe ale noastre.
Dr. Alexandra Solomon, psiholog specializat în familie și relații, una dintre cele mai influente voci din domeniul educației emoționale în prezent, profesor la Universitatea Northwestern, a lansat conceptul de autocunoaștere relațională – dezvoltarea și îmbunătățirea unor abilități în relațiile de cuplu, fără a ignora sau a minimiza propriile nevoi și grija față de copilul interior. În volumul „Iubește în fiecare zi”, lansat și în România la Editura ZYX Books, dr. Alexandra Solomon spune că modelele de parteneriat intim la care am fost martori în copilărie ne influențează relația cu noi înșine și cu partenerii de cuplu. „Cei mai norocoși dintre noi au crescut înconjurați de modele sănătoase de parteneriat intim. Alții au fost martorii unor conflicte, unor separări sau chiar mai rău. Au fost lăsați să își dea seama singuri cum merg lucrurile, în timp ce bâjbâiau, punând cap la cap o imagine a iubirii întâlnite în basme, filme romantice, filme porno și versuri ale cântecelor. Dar, pentru a experimenta adevărata intimitate, trebuie să ardem aceste modele și să construim ceva nou din cenușă”.
Dr. Solomon propune și un exercițiu pe care-l putem face pentru a ne conecta cu nevoile proprii în cuplu: să completăm într-o agendă următoarele propoziții:
• Vreau să mă simt…
• Vreau ca partenerul meu să se simtă…
• Vreau să fiu văzut ca…
• Vreau să mi se acorde încredere să…
• Vreau să știu…
• Vreau ca partenerul meu să știe…
• Vreau ca partenerul meu să fie capabil să…
• Vreau să fiu capabilă să…
„Pot avea grijă de mine dacă sunt singură”
Psihoterapeuta Esther Perel spune că nu învățăm despre iubire atunci când suntem singuri, ci în relații. Teoriile din psihologie converg înspre reparații în relație, așa cum și rănile tot în relații s-au produs. Până la urmă, relația terapeutică se dorește a fi una vindecătoare.
Există însă persoane care după o serie de relații nefericite, după o introspecție asupra modului în care fac lucrurile și motivelor din spate, din dorința schimbării și vindecării, petrec o perioadă în afara oricărei relații. Lucru, de altfel, recomandat și de susținut, ca fiind un spațiu în care ne cunoaștem, ne (re)descoperim, ne alocăm timp și atenție nouă. În astfel de perioade putem învăța să acordăm atenție propriilor nevoi, să ne prioritizăm, să învățăm să facem lucruri pentru noi. Dar ce se întâmplă cu aceste învățăminte odată ce vom reintra într-o relație? Frecvent, puterea obișnuinței și a mecanismelor învățate în relații revine în forță.
„Am fost aproape 10 ani din viață singură și am învățat să am grijă de mine. Au fost ani în care, deși uneori am cunoscut bărbați, nu am mai acceptat o relație nepotrivită, pe tiparele vechi. Am preferat liniștea dobândită și nu o relație de cuplu cu orice preț. Acum sunt de 4 ani într-o relație, complet diferită de cele dinainte, în care, însă, observ adesea aceleași comportamente pe care le aveam eu în trecut. Parcă atenția și energia mea sunt numai spre el, lucrurile pe care le făceam de una singură au fost lăsate deoparte, am perioade de timp pe care le consider pierdute întrucât nu mă mobilizez să fac pentru mine ce aș putea face. E ca și cum mă pot iubi pe mine dacă sunt singură, dar dacă sunt cu el, nu pot iubi două persoane în același timp…”, spune Iulia, 43 de ani, din Iași.
Ce putem face pentru a avea grijă (și) de noi într-o relație
Nu există o rețetă valabilă pentru toată lumea, dar voi recomanda întotdeauna deschiderea de a cere sprijinul unui psihoterapeut când ne confruntăm cu probleme în relația cu noi sau în relațiile cu ceilalți.
Dacă întâmpinăm o astfel de problemă în relație, observând că avem mult mai multă energie și disponibilitate pentru cealaltă persoană decât avem pentru noi, cel mai important este să privim conștient când apar acele momente, ce se întâmplă pe fundal, care ne sunt gândurile. Putem dobândi puțin mai multă claritate atunci când ne adresăm întrebări precum „Ce mă împiedică acum să fac X lucru pentru mine?” sau „Ce aș avea nevoie pentru a proceda diferit?” – la care să răspundem cu sinceritate.
Odată ce avem răspunsurile, putem verifica dacă este ceva ce așteptăm din partea partenerei/partenerului și să adresăm acest lucru în cuplu. Oricât de „irațional” pare, singuri nu ne vom convinge de un răspuns alternativ, dar cu sprijinul celuilalt putem clarifica anumite presupuneri sau percepții greșite, așa cum putem avea curaj să ne destăinuim fricile ascunse.
Ne va fi sprijin un partener care ne încurajează să facem lucrurile care ne aduc bucurie și satisfacție, dar pentru a beneficia de acest ajutor, e nevoie să îi comunicăm ceea ce observăm la noi și ce identificăm drept nevoi. Frica de a nu ne pierde relația și de a nu fi respinși se va atenua doar când vom face lucrurile diferit, când vom ieși din zona de confort construită de vechile mecanisme pe care le folosim în toate relațiile noastre și vom cere ceea ce avem nevoie, ne vom oferi ceea ce depinde de noi și vom rescrie tiparul de a relaționa.
Cât timp nu îndrăznim să provocăm o schimbare, creierul va rămâne convins că modul prezent de a face lucrurile, chiar dacă este în detrimentul nostru, este singurul prin care ne putem asigura că vom păstra relația. Creierul are nevoie de exemple diferite, care contrazic astfel de credințe, precum „Nu pot iubi doi oameni în același timp: pe mine și pe celălalt”. Avem nevoie să învățăm că putem să ne iubim pe noi și pe celălalt, iar între cele două iubiri nu există o competiție, așa cum niciuna nu vine cu pierderea celeilalte cât timp suntem atenți la echilibru.
- Citește și această poveste trimisă pe adresa recației de Sabina, o cititoare SmartLiving.ro: „Mi-am asumat cu bucurie rolul acesta de utilă și bună la toate”
