„Nu este așa ușoară terapia, iar chestia asta nu e discutată și înspăimântă.” O poveste despre psihoterapie

Nu rareori o persoană ajunge în psihoterapie pentru o problemă „palpabilă”. Să spunem, insomnie. Sau o adicție. Sau atacuri de panică. Doar că, odată intrată în acest proces, descoperă că acea problemă era doar vârful aisbergului, iar că dedesubt erau o mulțime de alte lucruri. Și, tot la fel, nu rareori oamenii cred că mersul la psiholog te scapă în numai câteva ședințe de toate problemele. În realitate, nu e așa. Parcursul este unul de durată, iar ca să-ți fie bine mai târziu, de obicei, începe cu a-ți fi inconfortabil. Vera*, o femeie de 40 de ani din Timișoara, a învățat asta pe pielea ei.

*Din motive care țin de protejarea identității, numele și localitatea folosite în acest articol nu sunt cele reale.

„Am dezvoltat anxietate în urma unor palpitații de inimă care apăreau din senin, fără un efort anume sau motiv. Am făcut mai multe teste medicale și toate au ajuns la concluzia că, din punct de vedere fizic, sunt sănătoasă. Anxietatea mea creștea, iar eu refuzam să mai fac lucruri care până atunci erau banale.

După ce mi-am dat seama că dacă medical sunt okay înseamnă că alta trebuie să fie cauza, mi-am dat seama că am nevoie de ajutor și că trebuie să apelez la un psihoterapeut.

Sunt de cinci luni în terapie și primul lucru pe care terapeutul mi l-a spus a fost că acele palpitații la inimă au venit cu un scop: și anume, să-mi spună că ceva nu este în regulă înăuntrul meu la nivel de subconștient și la nivel psihologic. Am fost foarte deschisă și foarte bucuroasă că am luat această decizie și am fost hotărâtă să rezolv problema, să caut înăuntrul meu, să aflu cauza, s-o desfac în multe firicele și să o vindec.

Însă m-a surprins procesul de vindecare, care nu întotdeauna este unul foarte lin și presărat cu floricele, iar despre acest lucru, din păcate, nu se vorbește atât de mult. În procesul de vindecare în care mă aflu, am făcut progrese, însă tot în acest proces m-am lovit și de alte episoade de anxietate, alte atacuri de panică, despre care am înțeles mai târziu că vin cumva ca să elibereze din corpul meu tot stresul, toată tensiunea, toată trauma.

Aceste momente din procesul terapeutic nu sunt deloc plăcute, însă știu că ele vin cu un scop. Încerc să mă împrietenesc cu ele, îmi dau seama că vin să-mi spună în continuare lucruri sau vin să scoată din corpul meu acel stres și acele lucruri pe care le-am înmagazinat înăuntrul meu, strat peste strat. Aș dori să se vorbească mai mult despre acest proces de vindecare, care este unul anevoios, care te sperie la un moment dat și care poate fi confundat cu un pas înapoi în procesul terapeutic.”

Acesta este mesajul trimis de Vera prin formularul Spune-ți povestea, unde și tu ne poți scrie, dacă vrei să împărtășești experiența ta. 

Palpitații fără explicații medicale

Vera* are 40 de ani și e din Timișoara. E căsătorită de 10 ani și nu are copii, pentru că a ales să nu aibă. Lucrează într-un parteneriat cu soțul ei, care pleacă deseori în străinătate, unde ține niște cursuri.

În urmă cu doi ani, a început să aibă niște palpitații. Din senin: „Deci nu dacă făceam exerciții sau făceam o muncă fizică, ci pur și simplu puteam să stau la televizor, puteam să fiu la cină și începeau out of the blue, ceea ce ridica un semn de întrebare”.

La început le-a ignorat, pentru că apăreau destul de rar și, în primă fază, durau cam 5-10 minute, dar mai târziu începuseră să fie chiar mai lungi de-atât, chiar și de 20 de minute.

„Aveam puls de 125, 130, așa îmi arăta smartwatch-ul (n.r. – ceas cu brățară care monitorizează mai multe funcții, inclusiv pulsul). În condițiile în care eu eram, în mod obișnuit, la 76, 80. La început se întâmpla o dată la 2-3 luni, 4 luni, dar când am avut și de două ori în aceeași lună, m-am speriat”, spune Vera.

Prin urmare, a mers la cardiolog. A făcut teste cardiologice, teste de sânge și analize hormonale, dar rezultatele nu arătau c-ar fi ceva în neregulă cu sănătatea ei. Și, pentru că palpitațiile n-au trecut, a cerut încă o opinie medicală, de la un alt cardiolog. În continuare, nu avea nimic.

„Cred că dezvolt anxietate”

Nici măcar atunci când unul dintre medici a întrebat-o dacă e stresată, Vera nu și-a pus problema că manifestările ei fizice ar putea avea o cauză psihologică, așa că a răspuns scurt: nu.

Dar, după încă două-trei episoade de palpitații, situația s-a agravat. A început să-i fie atât de frică să nu aibă palpitații în afara casei, încât a început să evite orice lucru care o scotea din zona de confort.

„Soțul meu era plecat când s-a întâmplat asta, iar mie nu-mi mai venea să mă duc să fac piața, apoi am început să vreau să-mi anulez programările la coafor și să stau numai în safe zone, în cartier. Aveam în permanență gândul că dacă se întâmplă din nou? Nu mai puteam să scap de gândul ăsta. Mă trezeam de dimineață și știam că o să fie o zi nasoală.”

Vera

A început să evite să mai iasă cu prietenii la masă sau să meargă cu mașina pe distanțe mai lungi, de teamă că ar putea avea oricând palpitații, iar într-o perioadă a dezvoltat și o frică de avion: „Eu, care voiam să zbor, pentru că trebuia să zbor la soțul meu, toată noaptea mă gândeam ce fac dacă am palpitații în avion sau în aeroport?”.

Pentru că e o femeie înclinată către autodescoperire, a încercat de una singură să își analizeze viața. Nimic din ce i se întâmpla în acea perioadă nu părea să fie atât de diferit, încât să justifice palpitațiile sau fricile. Viața ei era la fel de câțiva ani: soțul pleca la fel de mult, iar ea făcea cam aceleași lucuri: se întâlnea cu aceiași oameni, nu se schimbase nimic în ultima vreme.

Și, pentru că nu putea să se agațe de ceva, a început să caute de una singură soluții. Citind, a descoperit câteva trucuri care o mai ajutau cu palpitațiile, pe moment: „De exemplu, am aflat că, atunci când încep palpitațiile, e bine să mă dau pe față cu apă rece sau să tușesc, fiindcă se activează nervul vag. Așa că, dacă reușeam să ies cu prietenii în oraș, mă duceam la baie, mă spălam pe față și reveneam în 5 minute. Dar tot era înconfortabil, fiindcă ei mă vedeau că mă schimb la față și oricum mintea mea se ducea mereu într-o zonă în care mă gândeam ce mă fac dacă nu am apă rece după mine. Adică întotdeauna trebuia să am un backup”.

Într-un final, Vera s-a apucat, oarecum intuitiv, să scrie. Să țină un jurnal. Iar undeva pe la sfârșitul anului trecut s-a trezit că scrie în jurnalul ei așa: „cred că dezvolt anxietate și că trebuie să găsesc un psihoterapeut”.

„I-am spus din start că eu vreau să încep de a doua zi.” Începutul psihoterapiei

Dintotdeauna a fost interesată și a citit cărți de dezvoltare persoanală, de psihologie, de autocunoaștere, așa că nu a fost complet străină de cum poate să arate anxietatea, așa că, atunci când a văzut că palpitațiile și frica de palpitații îi afectează profund viața de zi cu zi, Vera și-a spus că, dacă nu are probleme medicale, atunci trebuie să fie ceva psihic.

Și n-a mai stat pe gânduri. A făcut rost de trei contacte ale unor psihoterapeuți și, după ce s-a documentat despre fiecare, a dat telefon: „I-am spus din start că eu vreau să încep de a doua zi și că vreau să mă duc în profunzime în chestia asta. Pentru că primul lucru pe care mi l-a spus psihoterapeuta a fost că palpitațiile au venit să-mi spună ceva, să-mi transmită ceva, că ceva nu e bine și că trebuie să observ ce anume”.

„I-am spus psihoterapeutei mele că eu vreau să mă duc pe drumul cel mai greu, pe terapie, în trecut, să descoper ce traumă am. Că traume nu înseamnă neapărat ceva grav.”

Vera

Și i-a mai spus, tot de la început, că preferă să nu ia pastile pentru anxietate, cum ar fi benzodiazepinele, pentru că știa că în felul acesta ar trata mai degrabă simptomele, nu cauza problemelor ei.

Prin urmare, s-a pregătit pentru un lung proces psihoterapeutic.

„Am început cu trecutul”

După câteva ședințe introductive, în care a povestit în mare despre viața ei și care i s-au părut, în unele momente, o pierdere de timp și de bani, pentru că nu înțelegea de ce psiholoaga nu îi dă soluții concrete pentru palpitațiile ei, Vera a început să redescopere, în terapie, propriul trecut.

„Într-adevăr, terapeutul trebuie să te cunoască, ca să știe cum să facă niște legături, ca niște piese de puzzle, să aibă ce să pună cap la cap. Și, după primele 3-4 ședințe, am început cu trecutul și de acolo m-a luat. Adică nu ne-am axat foarte mult pe palpitații, fiindcă probabil ea știa că nu fizic îmi este rău, că vine ceva din trecut”, povestește Vera.

În primă fază, a povestit despre mama ei, care a suferit de depresie și de boala Crohn, și care a murit când Vera avea 27 de ani, după trei ani în care a îngrijit-o. „A fost extraordinar de greu, adică mi-am luat și rolul de protector al ei și niște emoții puternice au fost reprimate, fiindcă ea trebuia să mă vadă într-un fel, nu trebuia să vadă că îmi e greu”, își amintește Vera, care crede că tocmai depresia a dus, în cazul mamei ei, la boală.

Și, tocmai de aceea, era dispusă ca acum să lucreze profund în terapie, ca să-și rezolve problemele emoționale și să evite eventuale probleme de sănătate fizică.

„La o lună de la începerea terapiei am avut atac de panică”

Prin urmare, Vera a început terapia, n-a mai avut palpitații încă de la prima ședință, deci toate bune și frumoase. Numai că, la o lună de când a început să meargă la psiholog, a avut un atac de panică. Primul din viața ei.

Era noapte, ea era singură acasă și s-a dus în bucătărie să-și ia ceva de mâncare. A început să tremure brusc și necontrolat: „N-am știut că este un atac de panică, n-am știut ce mi se întâmplă. Efectiv a fost un iureș în creierul meu, de la 3.00 la 7.00 dimineața am încercat să dorm, dar gândurile mele erau ca un fel de ghem întortocheat, ca un fel de scurtcircuit în permanență și nu puteam să dorm”, își amintește ea.

Spre ziuă a telefonat unei prietene despre care știa că a trecut și ea prin așa ceva în urmă cu câțiva ani, iar până a venit prietena la ea, Vera s-a mai calmat și a reușit să adoarmă câteva ore. A doua zi a fost, însă, extrem de obosită.

„Toată lumea vorbește de terapie, iar oamenii probabil își imaginează că mergi la terapie și după aia ești flower-power și totul este numai curcubeie și chestii de-astea, dar nu prea se vorbește de ce poate să implice uneori procesul de vindecare. Eu, care nu făcusem niciun atac de panică până atunci, la o lună de la începerea terapiei am avut atac de panică.”

Vera

În primă fază nu doar că s-a speriat, dar a fost și indignată la gândul că – iată – merge în terapie ca să îi fie mai bine și, de fapt, îi e mai rău. Și-a dat seama apoi, în timp, că uneori așa se întâmplă. Corpul are nevoie să descarce unele stări pe care le-a ținut sub control prea mult timp, iar atunci când începi să descoperi strat peste strat trecutul tău, efectele pot fi de acest fel.

Tot atunci, la o lună de la începerea terapiei, imediat după atacul de panică, Vera i-a cerut psihoterapeutei ei să o învețe câteva tehnici pentru astfel de momente: „I-am spus să-mi dea niște pârghii care să mă ajute când mai am astfel de atacuri, cum să respir, ce să fac, la ce să mă gândesc, cum să mă conectez la mine, la prezent, că habar nu aveam”.  

Tehnici de lucru învățate în terapie și pe cont propriu

Verei i s-a întâmplat și mai târziu pe parcursul procesului psihoterapeutic să aibă, iar, momente de tremor, dar și episoade cu transpirații reci nocturne. A înțeles însă că ele vin ca urmare firească a trăirilor ei interioare și, între timp, a învățat și diferite tehnici prin care și le poate gestiona.

De exemplu, pentru momentele în care ruminează, adică atunci când gândurile ei devin de necontrolat, terapeuta ei i-a dat un exercițiu care se numește ICAR: „Adică Identifică, Contracarează, Argumentează, Reevaluează. Eu nu prea am rezonat cu acest exercițiu, pentru că se poate folosi numai dacă e ceva ce are legătură cu gândul. Dar, în momentul în care ai un atac de panică, nu mai stai să te gândești”, spune Vera, care a căutat – și a găsit – soluții și prin alte părți.

A citit, de exemplu, despre un alt exercițiu – RAIN: Recognize, Allow, Investigate și Nurture, adică să recunoști, să permiți, să cercetezi și să hrănești. „E ceva ce pe mine m-a ajutat în atacul de panică. În loc să încerc să-l opresc, am încercat să stau cu el. Adică să fiu pe valul respectiv, să nu încerc sub nicio formă să-l opresc. Fiindcă, într-adevăr, o dată pornit, nu-l mai oprești, nu poți decât ușor, ușor să te conectezi la tine și să realizezi ce ți se întâmplă”, împărtășește Vera.

Alt instrument care s-a dovedit util în cazul ei a fost un cont de YouTube, Self-Help Toons, unde există diferite clipuri animate care explică, pornind de la terapia cognitiv-comportamentală, ce poți să faci în diferite situații, cum ar fi atacul de panică sau anxietate. „Eu, de exemplu, am făcut capturi de ecran după un filmuleț despre atacul de panică și mi-am făcut în telefon un album special ca, în cazul în care mă apucă, să văd ce scrie: E doar un atac de panică, Nu este nimic periculos. Adică cumva o vizualizare care pe mine m-a ajutat foarte, foarte, foarte mult”, mai spune Vera.

A încercat, în timp, și exerciții de respirație, și să mediteze cu ajutorul unor aplicații de mobil, și să folosească ulei esențial de levănțică sau iasomie ca să se calmeze. Și-a înțeles, treptat, că nu există o soluție universală, că unele lucruri pot să funcționeze, iar altele nu, în funcție de fiecare persoană.

Ea, de exemplu, n-a mai avut palpitații de la prima discuție, de când psiholoaga i-a spus că ele vin cu un motiv, însă a mai avut o perioadă stări de neliniște, de anxietate, când încă îi era greu să iasă din casă. Și, când începeau episoadele de anxietate și se afla în spații publice – la mall, să zicem – se ducea în mașină ca să se calmeze.

„Eram deja în terapie și, când mă duceam la mall, mă apuca o stare de neliniște și voiam să mă întorc acasă. Dar atunci nu aveam toate informațiile necesare ca să știu cum să gestionez situația. Apoi mi-am dat seama că pot să mă duc în mașină 10 minute. Mă duceam și vorbeam cu anxietatea mea. Îi spuneam: Ok, ești aici, te văd, te simt, te las să fii, că după-aia pleci. Și în 10 minute nu mai aveam nimic. A fost foarte important.”

Vera

La fel, au mai fost de folos în cazul ei uleiurile esențiale, de levănțică și de iasomie. Avea mereu în portofel o dischetă demachiantă îmbibată în ulei sau un roll-on micuț cu care se dădea pe palme, după care îl mirosea și se mai liniștea: „Pe asta o știu de la prietena mea care e și ea psihoterapeut. Am rămas uimită, în 30 de secunde îmi trecea starea”.  

Însă, pe lângă toate aceste scurtături care pot fi utile pe moment, cel mai mult a ajutat-o să vorbească în terapie despre lucrurile prin care trece și prin care a trecut, chiar dacă nu de puține ori a fost și greu. „A fost foarte important pentru mine să învăț cum să stau cu stările pe care le aveam, fiindcă înainte îmi puneam muzică, încercam să dau telefoane, să vorbesc cu cineva, doar ca să le ignor. Dar ele veneau înapoi”, spune Vera.

Conștientizări din terapie

Terapia cere timp. Să cauți răspunsuri prin trecut ca să cauți soluții durabile pentru prezent și viitor nu e ușor și nici nu se întâmplă în trei-patru întâlniri cu psihologul. Chiar dacă știa și își asumase un proces terapeutic de profunzime și de durată, Vera a avut momente în care s-a frustrat și s-a grăbit. Nu regretă însă deloc, pentru că, în timp, a făcut foarte multe conexiuni între prezent și lucrurile prin care a trecut în copilărie.

„În primul rând, am avut un tată vitreg care nu m-a vrut. A fost abuz psihic, abuz fizic, mama care a încercat să facă tot ce a putut, ce a știut, dar care nu mi-a oferit o protecție în care să simt și conexiune. Când eram mică, nu puteam să mă comport cum voiam, pentru că n-aș fi fost acceptată de către tatăl vitreg”, spune ea.

Chiar cu câteva zile înainte de discuția pe care am avut-o, Vera își făcuse o listă pe care a scris diferite situații pe care le ignorase în copilărie, dar pe care acum le corelează cu diferite nevoi și emoții care au urmărit-o toată viața: „Și au ieșit la suprafață trei emoții pe care le aveam atunci: frică, furie și tristețe. Și toate astea au fost emoții pe care a trebuit să mi le suprim, ca eu să pot să locuiesc acolo, fiindcă, un copil la 5-6 ani nu are variante de fight or flight, știi? Că ești numai pe freeze. Iar eu, ca să fiu acceptată, a trebuit să mă detașez de mine”, spune ea.

EXTRA INFO

Răspunsul fight-flight-freeze (adică de luptă, de fugă sau de îngheț) este reacția naturală a organismului în fața unui pericol. Această reacție îți permite să acționezi rapid pentru a te putea proteja de un pericol perceput.

În funcție de context, aceste reacții sunt benefice sau nu. De exemplu, fuga (flight) e utilă atunci când vezi că o mașină se îndreaptă spre tine cu viteză, dar să rămâi înghețat, blocat (freeze) nu e util în aceeași situație.

Un copil nu are, de obicei, alternativa de a lupta sau de a fugi de abuzator, așa că folosește, inconștient, înghețul, ca să scape dintr-o situație periculoasă sau neplăcută.

Mai recent, psihologii specializați în traumă au început să vorbească și despre un al patrulea răspuns: fawn, adică supunerea sau servilismul. Chiar dacă aceste răspunsuri în fața pericolelor pot fi utile pe moment, dacă nu sunt gestionate eficient pot provoca alte daune pe termen lung.

„Tatăl meu vitreg m-a văzut totdeauna ca fiind bagajul mamei, pe care el a trebuit să-l accepte, dacă voia să o aibă pe ea. El avea și o fiică, o fată mai mică decât mine cu trei ani, cu care am avut o relație bună, dar existau diferențe între noi, se vedea clar că amândoi părinții făceau diferențe. Inclusiv mama mea, care făcea asta ca să nu vadă el că face diferențe între noi și, atunci, m-a lăsat pe mine la o parte în unele cazuri, ca să o țină pe sora mea mai aproape, ca ea să nu simtă lipsa unei mame adevărate”, mai povestește Vera.

În felul acesta, învățând că e acceptată numai dacă stă în zona de îngheț, în care nu se manifestă prea mult, Vera și-a pierdut încă din copilărie atașamentul față de sine. Iar ce face acum în terapie este, de fapt, să învețe să fie din nou atentă la ea, la corpul, la senzațiile, la emoțiile și la gândurile ei, fără să se mai ascundă de ele: „Mi-am dat seama de foarte multe chestii în terapie și multe chestii prin care trec acum, 80%, vin de acolo”.

„De ce mă deranjează chestia asta? Că s-a mai întâmplat și nu m-a deranjat”

După ce și-a dat seama, prin discuțiile din terapie, că multă vreme – ani buni la rând – nu a făcut decât să-și ascundă nevoile și emoțiile, dintr-o dată, Vera s-a trezit că reacționează diferit la lucruri cu care era obișnuită.

De exemplu, într-o perioadă când soțul ei urma să plece din țară mai repede decât era planificat, a început să aibă tot felul de simptome gastrointestinale. Somatiza o stare sufletească de neliniște, deși trecuse de zeci de ori prin aceste plecări ale soțului ei. Acum, ceva era diferit:

„Două săptămâni eu nu am putut să fac nimic, nimic, oricât încercam eu să număr, să mă gândesc, să citesc, am avut starea asta. Mi-am dat seama că are legătură cu emoția și atunci m-am pus efectiv pe jos și m-am întrebat: Ce mi-aduce starea asta? Frică. De ce? Că sunt singură. Că o să rămân iar singură. Și mi-am dat seama că totul se duce în trecut, că în trecutul meu nu am avut protecție”, spune ea.

Dar soțul Verei pleca de mulți ani pe durate mari de timp. În 2019, a fost plecat 10 luni și se întorcea numai în vizită la intervale de o lună, două luni. Anul trecut a fost plecat șase luni, fără pauze, deci fără vizite. „El nu a putut să vină, iar eu din cauza anxietății nu am putut să zbor. Iar mie îmi place să fie soțul meu acasă. Acum speram să stea acasă șase luni, dar a trebuit să plece după două luni și jumătate de stat acasă. Iar în momentul în care el pleacă, eu simt o mare greutate, că trebuie să iau toate responsabilitățile. Dar acum a fost ceva diferit, pentru că nu este prima oară când pleacă. Și, când m-am întrebat de ce simt asta, am conștientizat că are legătură cu trecutul, nu cu faptul că a plecat el, și atunci m-am liniștit”, explică Vera.

„Mi-am dat seama că ce resimt în stomac este o tensiune pe care eu o țin în mine. Și nu știu cum mi-a fugit gândul la: let it go (n.r. – las-o să se ducă). În momentul în care s-a dat reset pe gândul ăsta, stomacul meu și-a revenit. Dar două săptămâni, oricât m-am gândit, n-am putut să fac nimic, deja mă gândeam să caut gastroenterologi.”

Vera

De-asta și insistă Vera că terapia nu e ușoară, că nu te duci în cabinetul psihologului și pleci de-acolo pur și simplu mai bine, pentru că, mai ales în prima perioadă, când de-abia înveți să fii mai atent la tine, e foarte posibil să nu știi ce să faci cu emoțiile, nevoile și somatizările care încep să iasă la suprafață: „Niște experiențe care sunt banale și pe care le-ai mai trăit încep să te deranjeze. La mine, cel puțin, așa a fost. Și mă întreb câteodată: Măi, dar ce mă deranjează chestia asta? Că s-a mai întâmplat și nu m-a deranjat. Fiindcă acum am început terapia și se desfac niște supape”.

Nevoia de control

De când se știe, Vera a manifestat o nevoie de control mai mare decât, poate, alte persoane. Nu e deloc neobișnuit ca o persoană care a trăit într-un mediu instabil să își dorească să controleze lucrurile sau să exceleze în anumite domenii de activitate. Iar asta și-a pus amprenta asupra vieții ei tot timpul, inclusiv când și-a căutat un psiholog. A făcut o muncă de documentare și nu s-a hotărât până nu s-a asigurat ca psihoterapeuta ei are mai multe tipuri de formări, că are în spate ani de experiență și că participă în continuare la tot felul de cursuri, ca să se pună la curent cu noutățile din psihologie.

Această nevoie de a fi mereu în control are și beneficii, dar are și multe efecte nedorite, ajungând să fie și foarte obositoare. „Eu eram genul care trebuie să fie mereu în control. Adică eu și când am mers la medici mă uitam prin cărți, încercam să iau tot ce se putea ca informație. Și, când m-am apucat de terapie, m-am apucat să citesc foarte mult”, spune ea.

„Eram foarte mult în zona de control, fiindcă eu întotdeauna am trăit într-o incertitudine când eram mică, așa că am avut nevoie, ca adult, să am control absolut pe orice. De exemplu, eu mă ocup de toată casa, chiar dacă aș putea să-i spun soțului să facă una sau alta când e acasă. Dar nu, fiindcă la mine în cap era că, dacă nu le fac eu, nu vor fi la fel de bine făcute. Aveam nevoie de chestia asta.”

Vera

A citit mult și a citit de toate – de la Joseph Murphy la Gabor Maté și la Peter Levine –, a urmărit clipuri pe YouTube și a ascultat podcasturi. Nu a făcut terapie doar în timpul ședințelor, ci și-a prelungit terapia și în afara cabinetului, din dorința de a afla cât mai multe despre ce i se întâmplă ei și ce se întâmplă cu psihicul uman în general.

„Am spus că nu vreau să mă bazez numai pe terapie, că, la urma-urmei, terapia o faci o dată pe săptămână, iar eu eram la început în foamea aia de a înțelege ce se întâmplă cu mine. Și, citind foarte mult, mi-am dat seama că îmi place să învăț și că, în terapie, trebuie să fie mai întâi nasol ca apoi să fie bine”, spune ea.

„Sunt momente în care îți vine să nu te mai duci la terapie sau în care te întrebi: măi, ăsta-i progres sau regres?”

Motivul principal pentru care Vera a vrut să vorbim a fost dorința ei de a transmite altor oameni că terapia nu e ușoară, mai ales la început, dar că asta nu trebuie să îi sperie, pentru că, după o perioadă mai grea și mai confuză, vin și beneficiile.

A simțit-o pe pielea ei și spune că poate i-ar fi fost util să fi știut de la-nceput la ce să se aștepte.

„De chestia asta nu prea vorbește nimeni, că, în timpul terapiei, când începi să sapi și descoperi niște traume, când descoperi că ți-ai suprimat niște emoții, logic că tu le trăiești, dar le scoți afară și fizic. Vindecarea vine după ce începi să sapi în trecut, iar când începi să realizezi că ai avut niște emoții care erau suprimate acolo, se formează ca o oală sub presiune. Deci nu este așa ușoară terapia, sunt zile în care ești varză, sunt zile în care îți vine să plângi fără să știi de ce, iar ăsta nu e un lucru rău, fiindcă, la fel, le scoți afară.”

Vera

Desigur, procesul psihoterapeutic nu funcționează la fel pentru toți. În cazul ei, au existat manifestări somatice. De altfel, atunci i-a și fost cel mai greu în terapie. Când a avut atacuri de panică sau episoade de anxietate mai puternice, cu manifestări fizice.

„Am avut insomnii, tremurat, că la un moment dat stăteam și mă gândeam – și i-am spus și terapeutei – că eu vin să mă fac bine și mă fac mai rău. Scăpasem de anxietatea că mă iau palpitațile, dar acum mă lua anxietatea că dacă se mai întâmplă să am vreun atac noaptea, când mă duc la somn. Și terapeuta mi-a zis: Lasă-le să fie. Ele vin să-ți transmită ceva, așa că mulțumește-le că ies la suprafață și că eliberează corpul”, povestește Vera.

Așa că, deși nu a fost deloc plăcut să treacă prin aceste stări, când nu-și dorea decât să se simtă mai bine, a decis ca, atunci când vine câte o stare neplăcută, să treacă prin ea, nu peste ea, pentru că a înțeles că a doua zi totul o să fie bine.

„Dacă eu nu eram pregătită să fac față acestor simptome, nu veneau acum. Fiindcă altfel, de ce oare nu au venit acum 10 ani, acum 5 ani? Ele au venit exact în momentul în care eu pot să le fac față și pot să le procesez. Și cred că asta se întâmplă în general”, mai spune ea.

Totuși, Vera atrage atenția asupra faptului că, dacă nu ești pus în temă, apariția somatizărilor sau a altor efecte neplăcute odată cu intrarea în terapie te pot face să renunți și să abandonezi întregul proces, înainte de a ajunge la vreun beneficiu.  

„Pe internet se vorbește foarte mult ce să faci în timpul unui atac de panică, de exemplu, nu despre cum e parcursul terapiei. OK, sunt zone diferite, dar e bine să se știe și că pe parcursul terapiei sunt momente în care îți vine să nu te mai duci sau în care te întrebi, măi, ăsta-i progres sau regres? Și eu mi-am pus întrebarea asta. Chestia asta nu e discutată și înspăimântă, că te poate face să te oprești din terapie, din păcate, când dai de greu. Dar cu o floare nu se face primăvară. Nu m-a tentat niciodată să renunț”, insistă Vera, care a descoperit că îi place să afle lucruri despre ea însăși și că, chiar dacă în continuare îi mai e și greu, acum știe cum să își gestioneze stările.

„Unele ore mi s-au părut pierdere de timp pe banii mei”

Vera mai crede că degeaba îi spui cuva, unui apropiat despre care crezi că ar avea nevoie, hai la terapie, pentru că, dacă acel om nu vrea într-adevăr să fie acolo, să descopere lucruri despre sine și să schimbe ceva la sine, procesul nu va da rezultate. Cu atât mai mult cu cât este greu. E important, deci, să îți dorești să mergi la psiholog ca să poți să obții ceva bun și durabil din asta.

Într-adevăr, ajunge să îți dea și o mare satisfacție, mai crede Vera, dar asta se întâmplă numai după ce accepți și etapele în care e greu, și etapele în care crezi că nu progresezi, și treci de frustrarea că întrebările psihologului tău sunt – ai putea să crezi – pe lângă subiect. Pentru că, inițial, e multă confuzie și ți se poate părea că nimic nu se leagă cu nimic, când, de fapt, toate lucrurile sunt conectate între ele și depinde numai de tine să ai răbdarea, dedicarea și deschiderea de a urma un drum anevoios, dar util.

„Și mie în terapie unele ore mi s-au părut pierdere de timp pe banii mei. De exemplu, când ești întrebat despre lucruri care n-au nicio legătură cu problema ta principală cu care te-ai dus acolo, ți se pare că se cam profită. Eu chiar i-am spus și terapeutei: ora asta mi s-a părut o pierdere de timp. Adică am deschiderea și am libertatea să vorbesc foarte lejer cu ea. Și zice: da, am văzut pe fața ta, lasă, că știu eu.”

Vera

„Procesul în sine e greu, dar e și mai greu dacă nu ți se spune la ce să te aștepți. În momentul în care tu n-ai avut niciodată atacuri de panică sau atacuri de anxietate și te trezești la 3.00 dimineața cu atac de panică, asta te sperie cel mai mult, că zici, păi stai puțin, dacă acum fac terapia asta, n-ar trebui să nu am chestiile astea? Dar ele ies la suprafață”, mai spune ea.

„Dacă privesc tabloul general, este mai bine”

La nici un an de întâlniri săptămânale cu psihoterapeuta ei și deși încă mai are stări neplăcute uneori, Vera spune că, una peste alta, îi e mai bine. Din multe puncte de vedere. Nu doar că nu mai are palpitații – de care a scăpat chiar de la prima discuție – ci, mai ales, pentru că terapia a ajutat-o să aleagă să se dezvolte pe plan personal în viața ei de zi cu zi.  

„Dacă privesc tabloul general este mai bine, sunt foarte mulțumită și foarte recunoscătoare, pentru că acum văd lucrurile altfel. Fără terapie nu m-aș fi apucat eu niciodată să citesc Gabor Maté și Peter Levine și nu aș fi descoperit cum funcționează tot sistemul ăsta emoțional și care e impactul lui”, mai spune ea.

De exemplu, dacă înainte se speria de fiecare dată când simțea ceva nelalocul lui – cum erau palpitațiile – și se gândea la tot ce poate fi mai rău, acum a învățat să interogheze stările prin care trece și să se uite la ele cu mai multă curiozitate. A învățat asta atât din terapie, cât și din cărțile lui Gabor Maté, medic axat pe legătura dintre sănătatea fizică și cea mintală, creatorul abordării psihoterapeutice Compassionate Inquiry.   

„Acum am mai multă curiozitate, compasiune și blândețe față de stările mele. Când te întrebi pe tine: Dar de ce mi se întâmplă chestia asta?, când transformi văicăreala într-o întrebare, deja e curiozitate la bază. Și, odată ce am conștientizat de unde veneau unele comportamente, acum unele dintre ele s-au și schimbat”, mai spune Vera.

„Nu știam să stau eu cu mine, mă plictiseam foarte repede în casă, mereu trebuia să fac ceva, să mă duc prin mall, să mă plimb, să mă duc la coafor, încă de dimineață eram organizată pe zile, pe ore. În vacanțe, la fel. Și în momentul în care am realizat niște lucruri, mi s-a schimbat comportamentul ăsta. Și acum nu mai am nicio problemă să stau trei-patru zile în casă.”

Vera

Pe de altă parte, da, încă mai are zile grele, zile în care se trezește cu o stare proastă sau zile în care la început se simte bine, după care i se schimbă dispoziția radical. Dar ceea ce face diferența între cum era înainte sau la începutul terapiei și cum e acum este faptul că acum știe că toate astea fac parte din procesul ei de vindecare.

„Acum, terapia e un rollercoaster, pentru că ies de dedesubt lucruri. Înainte nu aveam nicio treabă, pentru că nu înțelegeam nimic despre emoții, eram prezentă fizic și atât, chiar dacă mai mergeam la evenimente. Iar acum știu, înțeleg multe lucruri. Chiar dacă am și zile în care sunt fucked up, câteodată aș fi vrut să merg la terapie în fiecare zi, sunt foarte happy că fac terapie.”

„De ce așteptăm până ne lovește, până nu mai putem?”

Și totuși, ce o motivează să continue terapia, dacă din când în când îi e atât de greu? Faptul că știe că o să ajungă într-un punct în care, când va întoarce privirea înapoi, va spune: I’ve been there, through hell, but I’ve made it. Adică va ști că a trecut prin lucruri grele, prin iad, dar că a reușit să iasă de acolo.

„Vreau să vindec ce am de vindecat. E sănătatea mea mintală, la urma-urmei. Mi se pare foarte tare că am ocazia să înțeleg și să învăț lucruri noi, să învăț cum să mă ascult pe mine și corpul meu, cum să reacționez. Acum nu mai este vorba de palpitații, că nu le mai am, puteam să mă opresc după a doua lună de terapie, dar acum am descoperit alte lucruri spre care vreau să mă duc”, spune ea.

Și mai contează ceva ce o face să își dorească să meargă mai departe: conexiunea pe care o are cu terapeuta ei, căreia simte că poate să-i spună de toate, și bune, dar și rele, cu sinceritate.

„În niciun moment nu regret că m-am apucat de terapie. Dacă când știam că e așa bine, mă apucam de 10 ani, dar nu m-a lovit nimic ca să mă facă să mă gândesc la asta. Și ăsta e un alt lucru la care mă tot gândesc, că așteptăm cu toții până ne lovește, până nu mai putem. De ce așteptăm?”

Vera

Și-apoi, tot singură-și răspunde: pentru că încă avem idei preconcepute legate de ce înseamnă terapia, încă o asociem cu pastilele și cu nebunia. „Uite, în engleză sună altfel, mental health, dar la noi, când vorbim despre asta, te duci cu gândul la ceva rău, la boală psihică. Nu ne regăsim în zona asta de sănătate mintală ca fiind un lucru de zi cu zi, ca ceva care trebuie avut în vedere și când vorbim de stresul cotidian sau de la toate lucrurile care se întâmplă în jurul nostru”, mai spune Vera.

„Fiecare om ar trebui să aibă posibilitatea să meargă la un terapeut”

Terapia aduce de multe ori schimbare, iar acest lucru nu se întâmplă numai în interiorul persoanei, ci și în relațiile pe care aceasta le are cu ceilalți. De aceea, dacă o persoană apropiată intră într-un proces psihoterapeutic, te poți aștepta ca unele lucruri pe care erai obișnuit să le facă într-un fel să fie, în curând, diferite.

Vera, de exemplu, spune că nu și-a schimbat atitudinea semnificativ față de prietenii apropiați, dar că, față de persoanele mai îndepărtate, nu mai e la fel.

„În momentul în care mi-am dat seama că eram un people pleaser pentru anumiți oameni, m-am deconectat de la ei, i-am scos din viața mea. Însă mi-am dat seama că, într-adevăr, atunci când pui noi limite, simți și foarte multă vinovăție și teamă că oamenii nu o să te mai placă. Iar asta, la mine, venea tot din trecut. Dar am învățat că, chiar dacă nu mă vor mai plăcea e ok, pot să las lucrul ăsta să treacă, să se ducă. Și gândul ăsta m-a eliberat”, explică ea.

„Prietenii mei au observat că poate vorbesc mai mult de zona asta emoțională, dar nu mi s-a schimbat comportamentul vizavi de ei. Cred că fiecare om ar trebui să aibă posibilitatea – fiindcă din păcate nu se întâmplă lucrul ăsta din considerente financiare – să meargă la un terapeut. Nu trebuie neapărat să ai o problemă ca să faci asta, e un safe place (n.r. – loc în care să te simți în siguranță).”

Vera

Una peste alta, Vera simte bucurie la gândul că merge o dată pe săptămână la ședințele ei de terapie, că lucrează mult de una singură și între ședințe și că, de fapt, are acest plan pe termen lung care implică pur și simplu bunăstarea ei de zi cu zi.

E în terapie de la finalul lui 2023 și e ambițioasă, nu se lasă. E conștientă că ani de zile de emoții reprimate nu se pot gestiona în câteva ședințe, așa că privește în continuare terapia cu multă răbdare, curiozitate și recunoștință.

„Eu m-am dus în terapie pentru palpitații, dar palpitațiile au dispărut și eu am început să sap. Și, chiar dacă mă așteptam eu la șase-șapte ședințe, crezând că terapia e floare la ureche, nu e așa. Iar acum, fiindcă am descoperit tot felul de lucruri din trecut, nu vreau să mă opresc numai pentru că mi-au trecut palpitațiile. Dacă tot am pornit la drumul ăsta, vreau să mă duc să rezolv tot ce e de rezolvat, toate scheletele, toate problemele. Mai bine le scot la suprafață acum, decât să mocnească în corpul meu o boală”, mai spune Vera.