Jurnalistă cu ADHD: „M-am simțit defectă și neînțeleasă“. Cum a primit diagnosticul și cum conviețuiește cu el
Ca adult cu ADHD, te poți simți: „defect“, „întârziat“, „leneș“, „niciodată destul de bun“, „nedreptățit“, dar mai ales neînțeles. Ceea ce pentru alții pare o rutină pentru o persoană cu ADHD poate fi un chin. Pe toate le-a simțit jurnalista Cezara Palade, ba a trecut și printr-un episod depresiv, până când, la 29 de ani, a aflat în sfârșit explicația. „Am fost atât de bucuroasă când am fost diagnosticată cu ADHD, că mi-a venit să plâng. M-am bucurat fiindcă mi-au fost validate sentimentele, grijile, disperările din ultimii ani. Chiar exista o explicație și nu eram eu pur și simplu un om stricat.“
„Dacă vrei, poți“ – ceea ce pentru unii e un îndemn motivațional, iar pentru alții doar ceva ce părinții le spun copiilor, pentru o persoană cu ADHD poate fi o sursă de confuzie și de frustrare. Cezara Palade jurnalistă, redactor-șef adjunct al publicației online Lovedeco.ro, povestește cum pentru ea, aceste vorbe i-au rămas încă din copilărie blocate undeva în minte, fiindcă i s-au tot repetat.
„Totuși, nu reușeam să înțeleg de ce creierul meu nu se supune aceleiași reguli. Simțeam că sunt defectă. Nu înțelegeam de ce ceilalți pot și eu nu. O lungă perioadă de timp am crezut că tuturor le este la fel de greu cum îmi era și mie să fac anumite lucruri. La urma urmei, aveam rezultate bune, fiindcă reușeam cumva, de cele mai multe ori, să salvez situația pe ultima sută de metri și să «fentez» sistemul. Deci nu eram diferită de ei din punctul ăsta de vedere. Numai că nu funcționam la fel. Îi admiram pe colegii mei de la școală care își făceau temele de-acasă, care învățau cu săptămânile înainte de teste, teze și examene și mă certam singură pentru că eu nu reușeam. Când am aflat că majoritatea celor din jurul meu nu aveau același proces ca și mine, m-am simțit înșelată. Am simțit că e nedrept – de ce eu trebuie să mă chinui atât de mult, iar altora le vine atât de ușor? Nu știam că eu sunt neurodivergentă și că există persoane neurotipice, știam doar că ei pot și eu nu, iar din cauza asta ajunsesem să am impresia că m-am născut greșită“, povestește Cezara.
ADHD nu înseamnă doar lipsă de concentrare sau hiperactivitate. Este vorba despre un set complex de dificultăți care afectează modul în care o persoană își gestionează emoțiile, gândurile și comportamentul. Pentru mulți, „Dacă vrei, poți“ se traduce printr-o luptă constantă cu propria minte, o senzație de neputință în fața sarcinilor simple și o frustrare profundă atunci când eforturile depuse nu sunt suficiente pentru a atinge rezultatele dorite.
Imaginează-ți că ai un motor puternic, dar fără un sistem de direcție eficient. Poți avea toată motivația din lume, dar lipsa capacității de a-ți organiza gândurile, de a-ți menține atenția sau de a-ți controla impulsurile poate transforma orice sarcină într-o cursă haotică, cu un final incert.
Persoanele cu ADHD se pot simți copleșite de sarcini multiple, pot avea dificultăți în a prioritiza activitățile și pot procrastina chiar și atunci când își doresc cu adevărat să finalizeze un proiect. Nu din lipsă de voință sau de lene, ci ca o consecință directă a modului în care funcționează creierul lor. Însă Cezara a aflat târziu că și în cazul ei era vorba despre neurodivergență.
„Mi se întâmpla să eșuez din când în când“
Cu un an înainte de a primi diagnosticul de ADHD, Cezara se lupta cu procrastinarea, dificultatea de a se organiza și o lipsă constantă de motivație. „Nu știam de capul meu“, spune ea. „Mi-era foarte greu să mă mobilizez să fac orice, în special lucrurile pe care nu îmi făcea plăcere să le fac – munca, învățatul, curățenia – erau toate o corvoadă. Aveam o problemă mare cu procrastinarea și trebuia să depun eforturi foarte mari să mă mobilizez. Mai mari chiar și decât mine uneori, așa că mi se întâmpla să eșuez din când în când, să întârzii, să fac prea puțin sau mai puțin bine decât știam eu că pot, din cauza faptului că mă apucam prea târziu. Asta îmi afecta destul de mult imaginea de sine.“
Incapacitatea de a se mobiliza o deprima, iar teama de a nu împlini așteptările celor din jur o făcea să se simtă „leneșă și niciodată destul de bună, în ciuda faptului că exista deasupra capului meu presiunea unui potențial imaginar“, mărturisește Cezara.
Dr. Nicolae Bogdan Rusu, medic primar psihiatru, ne-a confirmat că situația Cezarei este, de fapt, comună în rândul adulților cu ADHD: „ADHD nu este doar despre lipsa de concentrare sau despre impulsivitate. Este despre dificultatea de a integra în viața de zi cu zi structuri care pentru alții sunt evidente. Acest lucru poate genera frustrări majore și afectează imaginea de sine“.
Ba chiar, de multe ori, se întâmplă ca oamenii din jur să manifeste mai multă încredere în abilitățile celor cu ADHD decât au ei înșiși, fiindcă nu cunosc procesul din spate, iar asta creează un dezechilibru. „Mi se spunea mereu că pot face orice îmi propun, dar în interior mă simțeam prinsă într-o ceață între așteptările lor, așteptările mele care tot creșteau o dată cu ale celor din jur, pe de o parte a balanței, și eforturile supraomenești pe care simțeam că trebuie să le fac pentru a mă ridica la nivelul lor, pe cealaltă“, detaliază Cezara.
Această situație a culminat cu un episod depresiv sever, care a condus-o la primul consult psihiatric.
Acest tipar este explicat de medicul Gabor Maté, la rândul său diagnosticat cu ADHD, în volumul „Minți împrăștiate“, în care oferă detalii atât din viața sa și a copiilor săi cu ADHD, cât și din viețile unora dintre pacienții săi. În carte, Maté descrie cum persoanele cu ADHD experimentează o „luptă interioară continuă“ între dorință și capacitatea efectivă de a acționa.
„Am avut episoade care m-au speriat“
Primul contact cu informații despre ADHD a venit dintr-o sursă neașteptată: TikTok. Algoritmul i-a oferit conținut care reflecta propriile sale experiențe, ceea ce încet-încet a ajutat-o să-și înțeleagă mai bine propria minte. „Zilnic îmi apăreau o mulțime de clipuri video cu oameni care treceau prin ce treceam și eu și vorbeau despre asta, iar încet-încet, piesele din puzzle au început să se așeze fiecare la locul ei și eu începeam să intuiesc imaginea de ansamblu.“
„Am avut multe rețineri la început“, continuă Cezara. „Rezonam foarte mult cu alte persoane care aveau diagnosticul de ADHD, dar mă feream să mă autodiagnostichez, pentru că nu îmi doream să fiu genul ăla de pacient care susține că știe mai bine decât doctorul. Nu am niciun fel de studii medicale și mi-era teamă că bănuielile mele ar putea fi ridicole pentru cineva cu o diplomă. Prima oară când am ajuns la psihiatru a fost din cauza depresiei. Ajunsesem într-un punct foarte avansat al ei, mai avansat decât starea constantă de depresie cu care eram obișnuită de ani buni. Am avut episoade care m-au speriat, simțeam că ajunsesem să fiu catatonică și cel mai tare mi-era teamă că voi ajunge ca într-o bună zi să nu mai pot să muncesc deloc și să fiu dată afară. Gândul de a ajunge să mă mut cu ai mei din lipsă de bani mă speria, ori chiar cel de a ajunge pe străzi dacă nu reușeam să cer ajutorul (un alt lucru care mi se părea imposibil). Prima oară când am vorbit cu un psihiatru nu am avut curaj să menționez măcar cuvântul ADHD – am preferat să detaliez prin ce treceam și să accept diagnosticul care mi se dă. Consider și acum că a fost o greșeală – doctorul meu de atunci credea că sufăr de bipolaritate – un diagnostic frecvent alocat greșit multor persoane cu ADHD, din ce am aflat ulterior. Tratamentele cu antidepresive nu mă ajutau prea mult și în continuare simțeam că lucrurile se înrăutățesc.“
„Nu mi se părea, chiar eram într-o situație precară și o explicație trebuia să existe“
După sugestiile din partea algoritmilor TikTok, un alt pas înainte pentru Cezara a fost diagnosticarea cu ADHD a fratelui ei mai mare: „Existau o mulțime de factori care mă făceau să mă gândesc că am ADHD, dar momentul-cheie cred că a fost cel în care fratele meu a primit un diagnostic oficial. Discuțiile cu el mă făceau să realizez că e posibil să am dreptate“, spune ea.
La câteva luni după el, a mers și ea la o evaluare și, începând de atunci, lucrurile s-au așezat într-o oarecare ordine. „Atunci am avut curajul să îmi spun oful unui medic competent care m-a ascultat și m-a înțeles. Mi-am dat seama că nu mă cunoștea nimeni mai bine decât mă cunoșteam eu însămi și că aveam dreptate să identific unele simptome chiar și dacă doar aflasem despre ele de pe internet. Nu mi se părea, chiar eram într-o situație precară și o explicație trebuia să existe. Iar cum bănuiala de bipolaritate nu se confirmase, ADHD era următoarea pe listă.“
Deși nu ne încurajează să ne luăm informațiile medicale de pe internet și cu atât mai puțin de pe rețelele sociale cum este TikTok, medicul psihiatru Nicolae Bogdan Rusu spune că informația online poate fi un prim pas util pentru conștientizare. „Totuși, diagnosticarea corectă necesită o evaluare medicală detaliată. Fiecare caz de ADHD este unic“, subliniază medicul.
Diagnosticul: „Nu eram eu pur și simplu un om stricat“
Momentul diagnosticului a fost copleșitor pentru Cezara. Pe de o parte, a simțit validarea sentimentelor și a experiențelor sale, dar pe de altă parte, a fost cuprinsă de tristețe.
„Am fost atât de bucuroasă că mi-a venit să plâng pe de o parte, dar și tristă. M-am bucurat fiindcă mi-au fost validate sentimentele, grijile, disperările din ultimii ani. Chiar exista o explicație și nu eram eu pur și simplu un om stricat. Dar m-am întristat pentru că știam că e ceva cu care mă voi confrunta toată viața și cumva, și mai mult decât atât, am intrat imediat într-o perioadă de doliu.
Jeleam toți anii în care mă pedepsisem singură pentru neajunsurile mele și eram furioasă față de cei din jur, cei care aveau responsabilitatea să aibă grijă de mine, pentru că nu m-au văzut, nu m-au înțeles și au cerut întotdeauna de la mine niște lucruri pe care, așa cum am înțeles odată cu diagnosticul, nu le-aș fi putut oferi în măsura în care mi-o cereau ei. Am înțeles că responsabilitatea mea ca om cu ADHD era să găsesc un mod al meu în care să fac lucrurile, unul care chiar funcționează, și eram supărată că oamenii nu au înțeles asta despre mine când am avut nevoie cel mai mult. Am fost supărată că nu mi-au spus, că m-au pedepsit și certat și că m-au făcut să mă desconsider. Simțeam că am fost nedreptățită. Încă mă mai confrunt cu sentimentele astea uneori, dar pe parcurs am înțeles că nu aveau nici ei de unde să știe, așa că am pus totul pe seama ghinionului de a te naște cu ADHD într-o societate construită pe principiile celor neurotipici. Iar asta într-o Românie care la vremea aceea nu lua în serios importanța sănătății mintale“, mărturisește ea.
Dr. Rusu ne oferă o explicație pentru această dualitate resimțită de Cezara: „Un diagnostic aduce adesea atât alinare, cât și regret. Pe de o parte, pacientul înțelege că nu este «defect», dar pe de altă parte, conștientizează pierderile și dificultățile din trecut care ar fi putut fi evitate“.
Situația este reflectată și de Gabor Maté, în „Minți împrăștiate”: „Cei care trăiesc cu ADHD nu trebuie să se privească prin lentila eșecului. Ei nu sunt lipsiți de valoare, ci au nevoie de sprijin pentru a-și valorifica potențialul ascuns“.
Medicația: „Zilele bune sunt mai frecvente acum“
Sprijinul despre care vorbește Gabor Maté e bine să vină, în primul rând, din partea familiei și a apropiaților, însă și tratamentul medicamentos oferă o limpezime a minții care îi ajută pe cei cu ADHD să-și găsească echilibrul.
Medicamentele au ajutat-o pe Cezara să-și gestioneze mai bine timpul și să-și concentreze energia: „Medicația nu e magică, dar uneori îmi face liniște într-un creier altfel haotic și pot să funcționez. Nu e perfect, dar zilele bune sunt mai frecvente acum. Când trag linie, o duc mult mai bine decât o duceam înainte, iar asta nu mi-a îmbunătățit doar calitatea vieții, ci și imaginea de sine. Tratamentul mă ajută cel mai mult să mă concentrez pe ce am de făcut, însă la capitolul relații încă lucrez“.
Nu doar rutina zilnică și munca au de suferit în cazul persoanelor cu ADHD, ci și relațiile, iar la acest capitol, medicamentele nu fac minuni. „Uneori mă copleșesc mesajele, amân să răspund la ele, uit, pierd legătura cu oameni la care țin și nu în mod intenționat – când ai ADHD, ochii care nu se văd chiar se uită. Și există mulți oameni care se plâng de faptul că acest sindrom vine la pachet cu o deficiență la capitolul conștientizării permanenței obiectelor și permanenței emoționale. Uneori uităm. Dar fac eforturi să fac mai bine și uneori tratamentul mă ajută cu asta, fiindcă mă mobilizez mai ușor să răspund la mesaje sau să dau telefoane“, recunoaște Cezara.
Cu toate acestea, provocările continuă, în special din cauza efectelor secundare sau a lipsei diversității în opțiunile de tratament disponibile: „Există provocări mari legate de medicație. La noi în țară, nu există foarte multă varietate la capitolul ăsta, ai doar câteva opțiuni și poți avea ghinionul ca niciuna dintre ele să nu funcționeze la tine. În plus, există o problemă mare cu stocurile – tratamentul se găsește greu în farmacii și uneori deloc. Tot ce pot să fac este să dau telefoane și să pun întrebări ca să aflu la ce farmacie am șanse să îmi găsesc pastilele. Chiar acum există o criză de stocuri și urmează să arunc întrebări să văd dacă pot găsi medicamentele în farmacie în concentrația de care am nevoie. Doctorul meu m-a rugat să revin când aflu, ca să știe ce să-mi scrie pe rețetă. E complicat și cu rețetele, din cauza legislației. În unele farmacii, când intru cu rețeta galbenă în mână sunt tratată ca un infractor. Legile pun multă presiune pe lucrătorii din farmacii și din cauza asta sunt reticenți la rețetele de genul ăsta. E o adevărată aventură uneori”, semnalează ea.
Dr. Rusu Nicolae Bogdan completează: „Medicația poate face o diferență semnificativă, dar nu este suficientă. Psihoterapia, sprijinul familial și strategii personalizate de organizare sunt esențiale pentru succesul pe termen lung”.
„Am învățat despre mine că sunt descurcăreață, că pot să ies din situații de criză”
Cezara spune că, deși tulburarea cu care a fost diagnosticată aduce multe dificultăți, i-a oferit și oportunitatea de a învăța mai multe despre sine. „Nu aș vrea să cad într-un discurs în care ADHD este ridicat la rang de superputere. Mi se pare toxică abordarea aceasta la rândul ei, ca un mecanism de coping nereușit. Simt că pune și mai multă presiune asupra persoanelor cu ADHD, din dorința de a romanța acest sindrom și de a încerca să-l punem într-o lumină pozitivă. Aș vrea să nu uităm totuși că, în contextul în care ne aflăm, este totuși o tulburare, o condiție care face lucrurile de zi cu zi dificile – cele care pentru alții sunt cu adevărat banale. Însă uneori îmi place cine sunt datorită ADHD-ului meu – am făcut pace cu el, cel puțin din anumite puncte de vedere – și dacă ar fi să privesc doar partea plină a paharului, aș spune că mă face să fiu o persoană interesantă și rezilientă. Mi se pare că mi-a construit o personalitate complexă – am trecut și trec prin multe hobby-uri, unele care par complet nepotrivite între ele. Am învățat despre mine că sunt descurcăreață, că pot să ies din situații de criză și să le gestionez mai bine decât alții (chiar dacă unele dintre ele sunt chiar consecința ADHD-ului). Și că orice ar merge prost, până la urmă o voi scoate eu la capăt și totul o să fie în regulă. Acum, bineînțeles, mi-aș dori să nu trebuiască să fi luptat atât de intens doar să supraviețuiesc timp de 28-29 de ani, but hey, silver linings (n.r. – lumința de la capătul tunelului)”, spune Cezara.
În „Minți împrăștiate”, Maté confirmă: „Cea mai mare provocare pentru persoanele cu ADHD este să înțeleagă că valoarea lor nu este definită de conformitatea cu așteptările societății, ci de autenticitatea și unicitatea lor”.
„Nu sunt defectă, sunt doar diferită. Versiunii mele din trecut i-aș spune că nu e nici leneșă, nici proastă și nici nu o să ajungă o ratată. I-aș spune să nu mai pună atât de multă presiune pe ea însăși și aș consola-o. I-aș mai spune că e o persoană bună și capabilă, doar că lumea din jur nu e construită pentru ea, și aș avertiza-o că va trebui să muncească mai mult din cauza asta. Dar aș asigura-o că merită să continue și că într-o zi se va uita în urmă și va realiza că are motive să fie mândră de ea însăși”, concluzionează Cezara, reflectând asupra felului în care tulburarea de deficit de atenție (ADHD) i-a modelat viața.
Psihiatru: „Le recomand pacienților să nu lase medicii să le facă gaslighting”
Medicul psihiatru Nicolae Bogdan Rusu spune că și el a constatat un nivel de creativitate și o adaptabilitate remarcabile la persoanele cu ADHD, calități care pot deveni puncte forte dacă sunt susținute corespunzător.
Celor care se regăsesc în povestea Cezarei, care se bănuiesc de acest diagnostic, medicul le recomandă să-și asculte instinctele, să își ia în serios simptomele și să nu le fie frică să meargă la evaluare. „Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este să nu primească diagnosticul – partea bună e că și atunci, dacă chiar s-au înșelat și nu au ADHD, totuși vor exista alte posibile explicații pentru problemele cu care se confruntă, așa încât ăla va fi doar punctul de plecare. Iar orice pas înainte te aduce mai aproape de răspuns. Și le mai recomand să nu lase medicii să le facă gaslighting – să aibă încredere în propria judecată și să nu renunțe. Uneori, soluția nu e la prima ședință, nici la a zecea, ci la următorul medic”, încheie dr. Rusu.
