Diana Onel are 28 de ani și, de la 3 ani și jumătate, suferă de hipoacuzie. Nu se ferește să spună că e surdă. Faptul că citește pe buze și vorbește, dar că nu știe limbajul semnelor, a făcut-o să se simtă mereu ca „între două lumi”, adică singură. Cu ajutorul psihoterapiei, a învățat să se deschidă către lume, iar asta i-a schimbat complet viața. I-a schimbat-o atât de mult, încât își face publică povestea.
10 mai 2023. Intru în barul unde urmează să mă întâlnesc cu Diana. Ca la fiecare interviu, primul gând care îmi trece prin cap e dacă nu cumva muzica o să fie dată prea tare și dacă o să afecteze calitatea înregistrării discuției. De fapt, dacă o să ne putem auzi. De fapt, dacă eu o s-o aud pe ea, pentru că, iată, Diana nu are probleme legate de zgomot. Nu mă poate auzi oricum. E surdă.
„Citesc pe buze și vorbesc”
Am găsit-o pe Diana pe un grup de Facebook cu o temă complet diferită de hipoacuzie, însă ea căuta pe cineva care să o învețe limbajul semnelor. Am abordat-o și, după ce a acceptat să vorbim despre situația ei, i-am propus să facem interviul în scris, urmând să revin cu întrebări suplimentare după ce ea mi-ar fi trimis o primă variantă de răspunsuri.
I-am propus asta pentru că nici eu, nici ea, nu știm limbajul mimico-gestual și nu găseam o alternativă mai bună. Diana mi-a scris imediat că ar prefera să ne întâlnim. „Citesc pe buze și vorbesc, cred că ar fi interesant și pentru tine să îți faci o imagine”, mi-a scris ea, după care m-a anunțat are un accent puțin diferit.
Am bătut în cuie întâlnirea, așa că iată-mă așteptând-o, într-un bar mic de pe strada General David Praporgescu din București. Diana vine din Pipera, unde lucrează. Pe fundal se-aude Astrud Gilberto, o cântăreață de bossa nova și samba. A felicidade. Tocmai mă gândeam ce frumos sună și ce păcat e că Diana n-o să audă vreodată asta, când ajunge.
O însoțesc la bar, să-și comande o limonadă. La primele replici îmi dau seama că, într-adevăr, vorbește diferit, într-un mod pe care l-aș descrie ca fiind sacadat și că o să-mi fie greu să o înțeleg. Tot atunci, realizez că e ciudat și să nu pot să comunic cu ea atunci când nu se uită la mine, la buzele mele.
În sfârșit, ne așezăm. Încerc să vorbesc rar și să frazez cât mai simplu, ca să-mi citească mai ușor pe buze. Când nu înțeleg ce-mi spune, o rog să repete. De-a lungul discuției, de trei-patru ori a trebuit să-mi scrie pe telefon ce nu am reușit să înțeleg nici după ce a repetat.
„M-am născut normală.” Copilăria
Diana e din Târgu Ocna, județul Bacău. „M-am născut normală și până la 3 ani jumate am fost așa. Am avut noroc că începusem să vorbesc”, începe să povestească. La 3 ani și jumătate, în urma unei meningite, și-a pierdut auzul. Starea ei s-a degradat foarte repede în timpul bolii, iar într-o săptămână deja nu mai auzea. Deloc.
Pentru că simptomele de meningită pot fi confundate cu cele ale unei răceli sau gripe, părinții ei n-au știut, inițial, cât de serioasă e situația. „Părinții mei azi aveau un copil normal și mâine s-au trezit că au un copil surd”, spune Diana, care adaugă că numai datorită părinților li se datorează faptul că ea, acum, vorbește și înțelege ce se vorbește.
EXTRA INFO – Ce este meningita
Meningita este o inflamație a meningelor, membranele care înconjoară creierul și măduva spinării. Poate să apară atât la adulți, cât și la copii. În unele cazuri, netratată, poate pune în pericol viața, însă în alte cazuri, se vindecă de la sine.
Totuși, e important ca în cazul unei suspiciuni să te adresezi medicului. Meningita poate fi de mai multe tipuri: bacteriană, virală, fungică și parazitară.
Simptomele precoce pot fi confundate cu cele ale gripei, iar printre acestea sunt: febră, dureri de cap, vărsături, diaree, dureri musculare, crampe stomacale, rigiditate la nivelul gâtului, somnolență. Pierderea auzului este una dintre complicațiile meningitei.
Când fiica lor și-a pierdut auzul, în 1998, părinții n-au primit vreo formă de consiliere sau îndrumare, așa că au fost nevoiți să se descurce singuri. Primul lor gând a fost să o trimită la o școală specială și, cum nu exista una în orașul lor, au dus-o la Focșani.
„Nu m-au lăsat să folosesc limbajul semnelor, ca să mă încurajeze să vorbesc”
Diana avea în jur de 5 ani când a început să meargă la școala specială în alt oraș. Părinții o duceau luni dimineața și o lăsau acolo, la școala specială cu regim de internat, până vineri după-amiaza, când o luau acasă. Și nu era ușor – nici pentru ea, nici pentru ei – să stea departe unii de alții cu zilele. Dar atmosfera la școală era plăcută, spune Diana, iar educatoarele de acolo, niște doamne deosebite.
„Educatoarele s-au preocupat să mă încurajeze să vorbesc. Nu m-au lăsat să folosesc limbajul semnelor, mă puneau să țin mâinile la spate, ca să mă încurajeze să vorbesc”, spune Diana, și imediat menționează că își caută un logoped care să o ajute să vorbească mai bine.
„Chiar, cum ți se pare că vorbesc?”, se întrerupe din povestit și mă întreabă. „Nu mi-e ușor să te înțeleg și o să te rog să repeți unde nu înțeleg”, îi mărturisesc, ușurată că mă întreabă și pentru că e atât de deschisă în comunicare. „De-aia am vrut să ne întâlnim, ca să-ți dai seama mai bine”, răspunde ea.
La Focșani, a terminat grădinița și a început clasa întâi. În acest timp, văzând că toți ceilalți copii vorbesc prin semne și ea e singura care vorbește efectiv, Diana a început și ea să folosească puțin limbajul mimico-gestual.
Atunci, de teamă să nu piardă această achiziție prețioasă – vorbirea – părinții au decis să o retragă de la școala specială și au luat-o înapoi în orașul natal, unde au dat-o, în semestrul al doilea din clasa întâi, la o școală normală.
„În primii ani, până în clasa a patra, mi-a fost foarte ușor, pentru că copiii sunt foarte curioși, foarte deschiși să te accepte. Mai mult cu părinții copiilor am avut probleme, ei nu mă acceptau, simțeau că sunt o influență proastă și, treptat, și copiii au început să se îndepărteze de mine”, spune Diana.
„Eu, la mine acasă, nu am prieteni. Decât foarte puțini”, adaugă ea și se vede că o spune cu regret.
„Când eram mică, mă jucam singură și îmi imaginam că am mulți prieteni. Nu aveam prieteni imaginari, doar îmi imaginam că am prieteni.”
Diana, femeie cu hipoacuzie
Pe măsură ce vorbesc cu ea, mi-e din ce în ce mai ușor să înțeleg ce spune. Probabil că totul ține de disponibilitate. Să vrei să înțelegi.
„Mă așteptam să am prieteni și nu s-a întâmplat așa”. Adolescența cu hipoacuzie
Școala generală și liceul, pe care l-a făcut în Bacău, au fost etape grele pentru Diana, pentru că era la vârsta adolescenței și nu-și dorea nimic mai mult decât să aibă prieteni, dar nu avea. Colegii o evitau din cauza faptului că nu vorbea normal, iar asta a făcut din ea o adolescentă solitară.
„A fost greu. Toți vrem să fim iubiți, acceptați. Când eram în generală, țin minte că a fost ziua unui coleg și a chemat toată clasa, printre care și prietenele mele, aveam două colege cu care mă înțelegeam bine. Pe mine nu m-a chemat. Am plâns o săptămână. Nu vreau să știu ce-a fost în sufletul mamei, că mă vedea că plângeam. Apoi am început să plâng și pentru că-mi părea rău pentru ea, mi-ar plăcea să-i iau înapoi toată durerea. A suferit mult mama. Cred că nicio mamă nu vrea să-și vadă copilul așa”, spune Diana.
După liceu, a mers la facultate în București și și-a pus toate speranțele în această mutare, pentru că își imagina că, în Capitală, lumea o să fie mult mai deschisă. Un mediu nou poate fi întotdeauna o sursă de noi prietenii, s-a gândit ea, firesc, dar nu a fost așa.
Diana a făcut facultatea de… Nu înțeleg ce spune, așa că o rog să repete. Facultatea de Tehnică Dentară, în cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila“. „Sunt mândră de tine”, îmi spune Diana după ce mă lămuresc, fără să fie nevoie să-mi scrie pe telefon cuvintele tehnică dentară.
În primii doi ani de București a locuit cu sora ei, mai mare cu opt ani, după care a stat în cămin, în Regie. Chiar dacă, spre deosebire de Bacău, unde nu avea deloc prieteni, aici s-a mai apropiat de câte cineva, tot nu poate să spună că nu s-a mai simțit singură.
„Când am venit la facultate, primii ani au fost ciudați. Mă așteptam să am prieteni și nu s-a întâmplat așa. Și din cauza asta am dezvoltat o depresie. Eu oricum eram mai depresivă, dar aveam și momente când mă simțeam bine. Însă de data asta, după ce am terminat facultatea, am fost rău.”
Diana, femeie cu hipoacuzie
A încercat în acea perioadă să meargă la un psiholog, dar după câteva discuții și-a dat seama că nu se potrivesc și-a renunțat. A moștenit de la părinți firea independentă și și-a văzut de viață, în continuare singură.
„Angajatorii m-au acceptat, mai multe probleme am avut cu colegii.” Viața profesională
După facultate, Diana s-a angajat în domeniul tehnicii dentare, în care a profesat vreo patru ani. Nu a avut probleme cu angajatorii, ci mai degrabă cu colegii. „Toți angajatorii m-au acceptat, ne-am înțeles și nu a fost o problemă faptul că nu aud, mai multe probleme am avut cu colegii, pentru că tehnica dentară e un domeniu în care e foarte multă concurență”, spune ea.
După ce s-a angajat, s-a înscris la școala de șoferi, și-a luat permisul și și-a cumpărat mașină. „Nu m-a oprit nimic. Ce am vrut aia am făcut”, spune Diana, mândră de ea. La examenul auto, a avut un interpret, dar n-a avut nevoie de el. S-a descurcat.
Scoate permisul auto și îmi arată că, pe verso, în colțul din sânga-jos e un cod mic, din cifre, care înseamnă că nu aude. „0101.02. Codul 0101 arată că port ochelari și 02 că nu aud”, explică ea. E un cod pe care nu l-am luat niciodată în seamă. De fapt, nici nu am observat vreodată că acel cod există pe carnetul de șofer. Adevărul e că nu observăm o mulțime de lucruri care există în jurul nostru, doar pentru că nu suntem nevoiți să o facem.
După patru ani de muncă în tehnică dentară, a venit pandemia de coronavirus și România a intrat în stare de urgență. Diana nu a mai lucrat, pentru că tehnica dentară presupune lucrul cu pacientul, așa că a stat acasă din februarie până în mai 2020.
A fost o perioadă grea pentru ea pe plan emoțional și a simțit că trebuie să facă o schimbare, așa că în iulie, de ziua ei, și-a dat demisia.
„Am vrut neapărat să-mi schimb domeniul, numai că nu știam ce altceva să fac. Mi-a fost foarte greu să găsesc un alt job. Inițial, mi-am făcut un CV pe care, dacă te uitai, părea foarte bun și mă căutau angajatorii, dar, când aflau că nu aud, renunțau. Așa că mi-am schimbat CV-ul și am scris în el, în partea de început, că nu aud.”
Diana, femeie cu hipoacuzie
Acum, lucrează pentru o agenție imobiliară. Are deja doi ani de când merge la birou, se ocupă de administrarea unor clădiri, face facturi și contracte. Și, pentru prima dată, se înțelege bine cu colegii: „E primul loc de muncă la care mi-am făcut prieteni”.
„În toate relațiile, până la ultima, eu am făcut primul pas.” Viața romantică
Ca orice adolescentă, Diana și-a dorit să aibă un iubit. Iar dorința a fost, poate, cu atât mai puternică cu cât nu avea prieteni care să o facă să se simtă acceptată. N-a dus lipsă de relații de cuplu, dar toate au început la inițiativa ei.
„Nu prea stăteau băieții la ușa mea. Ei vedeau pe Facebook că arăt bine, că sunt frumoasă, îmi scriau, dar când aflau că nu aud, se îndepărtau. Mi-a fost greu să am relații și mi-am dorit foarte mult să am o relație. În toate relațiile, până la ultima, eu am făcut primul pas, eu eram mereu cea cu inițiativă”, povestește Diana.
În încercările ei de-a avea relații, a testat și aplicațiile de dating online. A fost oribil, spune Diana: „Am ieșit la o întâlnire și a mers foarte prost. I-am spus dinainte de a ne vedea că nu aud, dar, când ne-am întâlnit, nu prea ne înțelegeam, iar eu mă simțeam prost. Pe-atunci, mi-era foarte rușine să spun că nu aud. Spuneam ceva de genul: Scuze, îmi pare rău, dar eu nu aud, îmi cer scuze. De ce să-mi cer scuze? Că nu aud? E o realitate”.
„La început, nici eu nu-l înțelegeam, nici el pe mine.” Logodna
Acum, Diana e într-o relație de cuplu și, de curând, s-a logodit. Anul viitor urmează să facă nunta cu un bărbat care aude. S-au cunoscut pe vremea când ea încă lucra în tehnică dentară, au ieșit la o întâlnire, dar nu prea s-au înțeles, așa că, o perioadă, au vorbit doar ocazional.
„M-a căutat atunci și mi-a scris pe WhatsApp, pentru că nu ne înțelegeam deloc. Îmi era foarte greu să îl înțeleg. Nici eu nu îl înțelegeam, nici el pe mine. M-a rugat să mergem în parc, s-a rugat foarte mult de mine, iar când am ajuns în parc, nu știam ce să vorbim. Nu s-a întâmplat nimic atunci, dar am vorbit în continuare. Mai târziu, după ce am demisionat de la locul de muncă, m-a invitat la o întâlnire. De la prima ieșire din parc până la întâlnire a durat un an și jumătate, timp în care am vorbit mai mult sau mai puțin. Apoi, când ne-am întâlnit, stăteam unul lângă altul și ne scriam mesaje. Și, ușor-ușor, am început să-l înțeleg”, povestește Diana începutul relației ei de cuplu.
S-au mutat împreună destul de repede după începutul relației și și-au luat și o pisică. Gina, îmi scrie Diana pe telefon, pentru că nu înțeleg din prima când îmi spune. „O cheamă așa pentru că noi, acasă, gătim după rețetele Ginei Bradea. Amândoi gătim, dar eu gătesc mai bine”, spune Diana și râde.
Cum au reacționat părinții iubitului tău când au aflat că nu auzi?
Spre surprinderea mea, au fost foarte deschiși. Mi-a fost teamă de reacția lor, n-am dormit o săptămână! Mama lui, cel puțin, a încercat mult să mă înțeleagă. La început, ne era greu, că nici eu nu prea vorbeam, nici ei nu prea mă înțelegeau, dar acum mă iubesc ca pe fata lor. Suntem foarte apropiați.
„M-am dus la psihoterapeut pentru că nu reușeam să mă mai ridic din pat.” Schimbarea de atitudine
Oricât de independent ai fi și oricât de bine te-ai descurca singur, când oamenii te evită pentru că nu te înțeleg, n-ai cum să te simți bine. N-ai cum să fii bine. Diana a dus singurătatea pe picioare, ca pe o boală, cât a putut. Și a putut mult. După starea de urgență cauzată de pandemie a ajuns, însă, într-un punct critic. Era în depresie. Din fericire, a știut ce să facă și a căutat ajutor specializat.
„M-am dus la psihoterapeut pentru că efectiv nu reușeam să mă ridic din pat. Eram foarte rău. Și m-a ajutat foarte mult”, mărturisește ea.
Acum poate nu pare, pentru că Diana zâmbește mult, vorbește și, dacă cineva nu o înțelege – cum s-a întâmplat la bar, când a cerut o limonadă – e relaxată și-i scrie celuilalt pe telefon ce vrea să-i transmită. Acum poate nu pare, dar, spune ea, în urmă cu trei-patru ani lucrurile erau complet diferite.
„La mine, problema a fost că îmi era foarte greu să vorbesc cu oameni. Dacă mă căutai acum patru ani, nu aș fi vorbit cu tine, eram foarte închisă în mine. Mie mi-era foarte rușine de cum vorbesc și mă simțeam vinovată când lumea nu mă înțelegea, mă simțeam foarte prost.”
Diana, femeie cu hipoacuzie
Dacă te uiți pe profilul ei de Facebook, Diana apare în fotografii alături de multă lume, ceea ce sugerează că are o viață socială foarte activă. „Așa ar trebui, doar că nu e așa. Urmează”, mă corectează ea, plină de optimism.
Lucrurile s-au schimbat considerabil de când a început să meargă la psihoterapeut, pentru că, în primul rând, a acceptat că nu aude. Odată cu această acceptare, a înțeles că nu e cazul să ia ca pe o respingere reacțiile celorlalți și că nu are motive să stea retrasă.
„Acum sunt foarte deschisă, adică nu mai stau retrasă. Sunt prezentă, întreb, mă bag în seamă cu lumea și asta a funcționat. Am învățat să fac asta mergând la psiholog. M-a ajutat foarte mult. Mi se pare că creierul nostru este cel mai mare dușman al nostru și trebuie să-l punem la punct”, spune Diana.
Acum, când cineva refuză să vorbească cu ea, acceptă cu mai mare ușurință, pentru că înțelege că problema nu e la ea. Nu mai ia respingerile personal și nu mai plânge câte-o săptămână, cum făcea înainte. Acum, cu ajutorul terapiei, a început să profite de orice ocazie de a cunoaște oameni noi și de a-și face prieteni și intră-n vorbă cu oameni peste tot – la nunți, petreceri și peste tot pe unde se mai duce.
„După ce am învățat să fiu mai deschisă, mi-am făcut foarte mulți prieteni, e surprinzător! La facultate, fetele mă adoră! Le place de mine că sunt foarte amuzantă și prietenoasă. După ce mă cunosc oamenii, își dau seama că sunt foarte deschisă și glumeață”, spune Diana.
„Vreau să lucrez cu persoane surde”
Facultatea despre care vorbește și la care și-a făcut prieteni nu e cea de tehnică dentară, ci e una nouă. Tot mergând la psihoterapie și-a făcut curaj să dea admitere la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, din cadrul Universității din București, secția de Psihopedagogie Specială. E o specializare care îi va permite să lucreze în educarea și terapia complexă ale persoanelor cu deficiențe. Iar Diana, deloc suprinzător, știe ce vrea să facă: „vreau să lucrez cu persoane surde, să le ajut”.
Cu greu a decis să se înscrie la facultate, pentru că se temea că nu o să se integreze, dar psiholoaga la care merge a încurajat-o și i-a spus că, dacă nu va găsi înțelegere acolo, atunci unde?
Cu toate astea, primul contact cu facultatea a fost descurajator. Diana povestește un moment care a fost de cumpănă, dar care, în cele din urmă, a fost unul vindecător:
„Prima dată când am mers acolo (n.r. – la facultate), am oprit o doamnă ca s-o întreb dacă e locul potrivit pentru psihopedagogie specială, iar doamna respectivă s-a speriat de mine și m-a evitat. Trebuie să recunosc că m-a marcat, voiam să renunț, mi-a picat foarte rău. Imediat m-am gândit că nici aici nu găsesc înțelegere.
Însă a doua zi, când am avut primul curs, a venit profesoara respectivă și m-a văzut. A zis: a, pe tine te căutam! M-am speriat la început. Cu tine am vorbit ieri, a mai zis, după care a început să-și ceară scuze.
Nu mi-a venit să cred, a fost primul om care și-a cerut scuze și mi-a explicat că nu s-a speriat din cauza mea, ci din cauza ei. Am început să plâng. A fost prima oară în viață când cineva și-a cerut scuze față de mine pe acest subiect! De atunci, nu m-am mai supărat pe reacțiile oamenilor”.
Acum, Diana e foarte încântată de facultatea la care merge, deja a trecut de prima sesiune, în care a luat note mari, și e în continuare uimită de prietenia cu care o tratează unele cadre didactice. „E o profesoară care își dorește foarte mult să mă implice și mereu mă pune lângă ea, ca să fiu atentă la toată lumea. Dacă nu înțeleg ceva, îmi spune ea. Mi se pare fantastic pentru un profesor!”.
Dianei i-ar plăcea să lucreze cu copii, adolescenți și chiar adulți cu probleme de auz, se gândește că ar fi bun un centru, o facultate pentru acești tineri, o formă de învățământ care să-i determine să-și facă un țel în viață, pentru că, din câte știe ea, foarte puțini surzi au șansa să ia bacalaureatul, din cauza problemelor din educație.
Tu vrei să faci copii?, o-ntreb și nu stă pe gânduri nici măcar o clipă: Normal! Mi-ar plăcea și fată, și băiat.
„Nu aud deloc-deloc, dar simt dacă e muzică”
Oricât de stupid ar părea, o mai întreb pe Diana și cum e să fie surdă. Cum să fie, dacă nu știe altfel? E normal. „Eu nu aud deloc-deloc. Dar, de exemplu, simt dacă e muzică în încăpere. Simt prin vibrații, cred. Simt prin masă. Nu știu cum să-ți explic, dar simt zgomotele, la fel cum simt dacă trece pe stradă o mașină cu viteză mare”, spune Diana.
Mai mult decât atât, îi place să danseze și are ritm. A făcut dansuri când era mică, pe vremea când mergea la școala specială, și e o bună dansatoare și acum. „Pentru că simt muzica. Simt ritmul, îmi dau seama ce fel de muzică e. Nu-mi dau seama că e melodia cutare, dar îmi dau seama dacă e muzică rock sau muzică populară. Toată lumea se uită mirată când mă vede că dansez”, spune ea și, din nou, râde.
Privești ca pe o lipsă în viața ta faptul că nu auzi muzica?
Nu știu cum e muzica, așa că… presupun că e interesantă. Știi cum e să nu auzi? Ca și cum ai sta pe un scaun într-o cameră ca o cutie, fără geamuri, fără uși și totul negru. Așa te simți. Nu știu ce e dincolo.
Iubitul tău ascultă muzică acasă?
Nu știu. Dacă nu știu, nu știu, mai spune ea și se amuză.
„Mi-ar plăcea ca oamenii care nu mă înțeleg să nu se sperie”
Să fii diferit poate fi ceva atrăgător, dar numai dacă faci parte dintr-o majoritate. Când ești cu adevărat diferit, orice particularitate ai avea, e mai greu de acceptat. Cum spunea și Diana, cu toții vrem să fim acceptați și iubiți și cam la asta se rezumă nevoile noastre emoționale.
De aceea, devine deranjant pentru o persoană ca ea să fie tratată diferit și cu mirare în mod constant. O deranjează, de exemplu, să fie întrebată cum conduci mașina? Ca toți oamenii, răspunde. „Sau când cineva îmi spune mi-ar plăcea să nu aud, sugerând că lumea vorbește multe prostii, pe care ar fi mai bine să nu le știi. Dar e ca și cum ai vedea un om care nu merge și i-ai spune că te dor picioarele și ți-ar plăcea să nu poți să mergi. Ce Dumnezeu? Mă enervează”, spune Diana.
I-ar plăcea ca oamenii – toți oamenii – să fie mai deschiși unii cu alții, în așa fel încât nu numai cei diferiți să fie nevoiți să facă eforturi.
„Mi-ar plăcea ca oamenii care nu mă înțeleg să nu se sperie. Unii dintre cei cu care încerc să interacționez spun: nu te-nțeleg, iartă-mă, iartă-mă! Nu e cazul. Dacă nu mă-nțelegi, avem telefoane. Eu am venit cu laptopul acum, pregătită să scriu în caz că nu ne înțelegem. Dar uite că nu e cazul.”
Diana, femeie cu hipoacuzie
Nu știe dacă există comunități pentru persoane cu hipoacuzie în România și, cel puțin acum, chiar dacă ar ști despre ele, nu ar putea să comunice cu alți surzi, pentru că nu știe limbajul. Din acest motiv, dar și pentru că are nevoie de acest limbaj ca să poată lucra cu alți oameni cu hipoacuzie, vrea să-l învețe.
„Mi-ar plăcea să cunosc surzi care sunt ca mine, mi-e greu să cred că sunt singură în lumea asta. Pentru că eu mă simt că sunt între două lumi, nu fac parte nici din lumea celor care aud, nici din lumea surzilor. Pentru că nu știu limbajul semnelor. Și e foarte greu”, spune Diana.
Între timp, nu duce lipsă de planuri: să se căsătorească, să termine facultatea, să-și schimbe jobul cu unul în care să ajute persoanele fără auz, să facă copii: „Și sunt convinsă că o să reușesc!”
