REPORTAJ VIDEO Am pilotat un avion ca să-mi înving frica paralizantă de zbor. Ce am descoperit
Echipa SmartLiving.ro a testat în ce mod terapia prin expunere poate ajuta la gestionarea unora dintre cele mai comune frici. Am început cu frica de avion: am pilotat pentru o oră un avion de dimensiuni mici, sub îndrumarea unui instructor de zbor, în ciuda fricii aproape paralizante de avion. Și de înălțime.
„Recent, două prietene mi-au făcut o surpriză și mi-au organizat petrecerea burlăcițelor în Bologna, Italia. S-au ocupat ele de biletele de avion, de tot, iar eu nu am putut să refuz, deși am avut impresia că mă scot de tot din zona de confort. Așa că am zis ok, bine, deci trebuie să fac asta încă o dată. Au cumpărat biletele cu o lună înainte de plecare și toată luna, de fiecare dată când îmi aduceam aminte, îmi apărea ideea asta, că o să plec cu avionul. Când trebuie să zbor, somatizez fizic încă dinainte, simt că începe să-mi bată inima și sunt agitată chiar dacă mai am trei săptămâni până la zbor”, îi povesteam colegei mele Raluca Cristian, pentru un articol amplu SmartLiving.ro despre frica de avion – ce apare și cum poți să scapi de teama irațională de zbor.
De unde a început totul
De fapt, nu mi-a fost frică de zbor încă de la prima călătorie. Mă întorceam din Finlanda, era a treia oară când călătoream cu avionul și până atunci gestionasem cât de cât echilibrat experiența, cu dopuri de urechi și doar o stare de agitație ușoară la decolare și aterizare. Însă, în timpul acelui zbor Helsinki – București, fără niciun eveniment extraordinar care să mă panicheze, mi s-a declanșat o frică intensă. De atunci, fiecare zbor cu avionul a fost un chin: aveam senzația că îmi iese inima din piept, nu puteam să deschid ochii (de fiecare dată la aterizare și decolare aveam o discuție incomodă cu stewardesele pe care le rugam să lase închise parasolarele din dreptul meu, dar și din dreptul scaunelor din față și din spate). Nu puteam să văd sau să aud nimic, voiam doar să stau nemișcată și să ajung cât mai repede cu picioarele pe pământ. La cea mai mică mișcare a avionului credeam că ne vom prăbuși. De fapt, nu am mai putut să zbor de atunci fără medicație, care oricum nu și-a făcut niciodată efectul complet sau și-l făcea mult prea târziu. Un zbor cu avionul era pentru mine un atac de panică care dura atât cât dura întreaga călătorie plus cele câteva ore înainte de îmbarcare.
Într-una dintre călătoriile spre Atena a fost cel mai rău, pentru că am fost nevoită să merg singură cu avionul. Un zbor de o oră mi s-a părut enorm, am chemat însoțitoarea de zbor de vreo patru ori să-mi aducă apă (asta continunând să țin ochii închiși). Ea îmi tot repeta cât de scurt și sigur este acel zbor, că niciodată nu s-a prăbușit un avion pa acea rută, că ea e acolo lângă mine să mă ajute dacă îmi vine rău. Nu m-a ajutat deloc. „Dacă va fi acum prima oară când se întâmplă?!“, mă gândeam. Am luat mai multe calmante decât oricând deși mi-era frică să nu mă amorțească prea mult și să nu mai fiu aptă să gestionez drumul de la aeroport până la cazare. Am strâns de scaun până mi-au amorțit mâinile. Atunci, frica m-a paralizat complet.
Nu o să mint: a fost greu
După ce-am trecut prin toate stările ca pasager, nu m-aș fi gândit niciodată că, atunci când mi se va propune să pilotez un avion ușor, expunându-mă total, voi spune DA! aproape imediat, fără să stau prea mult pe gânduri. Abia după câteva zile, când am realizat că va deveni realitate, ba mai mult, că vom și filma întregul experiment, m-am panicat cumplit. În dimineața aceea, cu puțin timp înainte să urc în avion și în timpul zborului am crezut că inima mi-a urcat la propriu în gât.
Nu o să mint: a fost greu. Nu doar o dată am crezut că urmează să leșin. La un moment dat am crezut că o să iau instructorul de zbor de mână chiar în timp ce pilota avionul și au durat câteva minute până am reușit să deschid ochii. Cumva, totuși, la un moment dat, am reușit. Încă procesez ce s-a întâmplat, dar sigur azi sunt mult mai puternică decât eram înainte de această experiență: știu că voi supraviețui chiar și într-un avion, am înțeles ce se întâmplă mai exact în timpul zborului, ce face pilotul exersând chiar eu aceleași manevre ceea ce m-a făcut să am mai multă încredere în ceea ce face un pilot.
Cu puțin mai multă practică, poate chiar voi reuși să îmi depășesc frica de zbor. Pentru că, de acolo de sus, când am reușit să mă uit în jurul meu, am văzut cât de frumos și perfect simetric pare totul.
Urmărește întregul reportaj video
Frica nu e rea
Deși o emoție firească, care ne-a ajutat de-a lungul timpului să supraviețuim, frica poate să ne și paralizeze. Dacă rămânem prea mult timp în zona de frică, sigur nu putem evolua, așa cum nu putem evolua nici dacă facem tot posibilul să o evităm. Una dintre cele mai bune metode pentru a gestiona această emoție este chiar expunerea la stimulii care o provoacă.
Din confortul zilelor noastre am face orice să fugim de frică sau să o anihilăm. Nu mai avem exercițiul fricii naturale și de „frica fricii“ mulți dintre noi aleg să renunțe la o parte dintre dorințe sau oricum își îngreunează viața de zi cu zi.
Plecând de la această observație și raportat la propria experiență, am testat în ce mod terapia prin expunere poate fi o metodă eficientă de gestionare a fricii, inclusiv în cazul fobiilor specifice, cum e teama de avion. Timp de o oră, am pilotat, cu ajutorul instructorului de zbor Matei Stănescu, de la școala de piloți Jetav Flight Academy*, un avion de dimensiuni mici, pentru a răspunde la întrebarea: în ce măsură această metodă terapeutică poate ajuta la depășirea temerilor iraționale?
*În România poți experimenta pilotarea unui avion real, sau cu un simulator de zbor, și la Aviation Academy sau în cadrul Asociației Iubim Aviația, cu proiectul FricaDeZbor.ro.
Cu toții simțim frică și, într-un fel sau altul, cu toții ne dorim să o depășim. Tocmai de aceea, oamenii de știință au încercat dintotdeauna să descopere misterele acestei senzații. Biologul și exploratorul Alexandru Stermin, profesor la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș‑Bolyai, autor al cărților „Privirea urangutanului“, „Căzuți din junglă“ și „Călătorie în jurul omului“, a analizat natura umană mai ales în contexte excepționale și, implicit, nevoia de a depăși frica pentru a ajunge la starea de calm natural. În urma tuturor experiențelor pe care le-a trăit, a ajuns la concluzia: „Totul în viață este un fel de negociere despre frici.“
„În final, eu am înțeles că totul este despre frică, viața este despre frică“, a explicat Alexandru Stermin, într-un interviu pentru TVR Cultural.
Un prim pas în această negociere continuă, consideră biologul, este să realizăm că „am pervertit frica naturală într-un soi de panică și frică artificială, toxică. Am păstrat din frică doar părțile ei negative, malefice, și i-am uitat părțile bune.“
Ce este frica?
Dar ce este, de fapt, frica? Un mecanism evolutiv esențial pentru supraviețuire, frica este mediată de o rețea neuronală complexă care implică amigdala, cortexul prefrontal și sistemul limbic (responsabil pentru controlul impulsurilor emoționale). Ea generează răspunsurile „fugi, luptă sau îngheață“ în fața pericolelor. Frica are o componentă fiziologică (bătăi accelerate ale inimii, respirație îngreunată, palme reci), dar este în același timp și o stare (ai senzația că nu poți să înghiți, simțurile îți sunt exacerbate, ești atent la tot ce este în jur, pare că auzi mai bine, că vezi mai intens, că mirosul este mai ascuțit).
„Frica este o emoție firească ce ne ajută să ne îndepărtăm de pericol. Chimicalele din corpul nostru declanșează reacții. De exemplu, când ne e frică, circulația sângelui se intensifică în zonele musculare pentru a ne da energia necesară ca să fugim, să ne îndepărtăm“, explică psihoterapeuta Ștefania Voia, cu care am discutat despre efectele benefice ale terapiei prin expunere pentru depășirea fricilor.
Dacă ne uităm puțin la istoria evoluției noastre umane, ne dăm seama destul de repede că frica este o emoție firească, din natură, cu o mulțime de nuanțe. Totuși, nu este o emoție ușor de gestionat, mai ales în zilele noastre când încercăm, din confortul civilizației, să ne dezicem cât mai mult de ea. Când ne e frică – pentru că am pierdut exercițiul fricii –, ne blocăm și este foarte dificil să gândim rațional sau alunecăm într-o altă extremă a fricii, în panică.
„Teama este o parte esențială din natura noastră, este instinctul nostru de conservare și deci este esențial pentru noi. În lumea de astăzi, departe de Natură, ori l-am pierdut, ori l-am hiperbolizat, dar nu-l mai trăim natural“, mai spune Alexandru Stermin în cartea „Căzuți din junglă“, raportat la experiențele pe care le-a trăit în Siberia (pe care a traversat-o de la un capăt la altul), dar și în mijlocul junglei de pe Insula cea Mare a Braziliei, din Atlantic.
Când frica îți face rău
„Emoțiile noastre sunt adaptative, asta înseamnă că ne-au ajutat să supraviețuim ca specie. Există această întrebare: noi urmașii cărui strămoș suntem? Al celui care în momentul în care a văzut o mișcare în tufiș s-a speriat și a fugit sau a celui care a fost curajos și s-a expus? Pot fi ambii, dar în principiu, suntem urmașii celui care a fugit și a avut mai multe șanse de supraviețuire. Ce înseamnă asta, de fapt? Este necesar să simțim frica pentru a putea supraviețui și pentru a lua cele mai bune decizii de conservare. Dar nu putem evolua dacă rămânem în zona de frică. Și atunci e important să ne expunem“, detaliază psihoterapeuta Ștefania Voia.
Frica devine nocivă când este disproporționată sau irațională, când îți paralizează viața. Frica exagerată este panică, iar panica de fapt este frica de frică, mai spune ea.
„Când suntem în zona de amigdală a creierului, dacă emoția este foarte intensă, se întrerupe conexiunea cu cortexul prefrontal, sediul gândirii raționale, abstracte, al planificării, al deciziei. Dacă ar fi să reacționăm în baza a ceea ce simțim în acel moment de frică, ne-am dezorganiza. Avem nevoie să scădem teama ca să putem accesa și gândurile de tipul: în acest moment chiar sunt într-un pericol? Și dacă răspunsul este «nu», trebuie să aflu de unde mi se trage frica.“
Ștefania Voia, psihoterapeut
Tulburările de anxietate, fobiile specifice și alte condiții psihologice bazate pe frică afectează milioane de oameni din întreaga lume, conform datelor Organizației Mondiale a Sănătății. „Oricine poate simți anxietate din când în când, dar persoanele cu tulburări de anxietate experimentează adesea frică și îngrijorare intense și excesive. Aceste sentimente sunt, de obicei, însoțite de tensiune fizică și de alte simptome comportamentale și cognitive. Ele sunt greu de controlat, provoacă un disconfort semnificativ și pot persista mult timp dacă nu sunt tratate. Tulburările de anxietate interferează cu activitățile zilnice și pot afecta viața familială, socială, școlară sau profesională a unei persoane. Se estimează că 4% din populația globală suferă în prezent de o tulburare de anxietate, ceea ce face ca tulburările de anxietate să fie cele mai frecvente dintre toate tulburările mintale.“
Mai multe studii de neuroimagistică au demonstrat că persoanele cu fobii specifice prezintă o hiperactivitate a amigdalei atunci când sunt expuse la stimuli.
Dar tulburările de anxietate sunt provocate de fricile iraționale, nu de cele raționale. Nu vrem să depășim fricile adaptative, raționale, pentru că ne ajută să ne păstrăm în siguranță, mai spune Ștefania Voia.
„Vrem să depășim fricile care sunt iraționale, care sunt fobii, care sunt tulburări de anxietate sau de panică, obsesiv-compulsive, de stres posttraumatic. Vrem să le depășim pe cele care ne scad calitatea vieții, care ne invalidează, care ne păstrează într-o zonă de irațional.“
Frica de avion este o frică irațională
Când te confrunți cu frica de zbor, ai câteva opțiuni. Una dintre ele este, bineînțeles, să eviți să zbori cu avionul. Dar câte ai de pierdut? Chiar relația cu partenerul poate avea de suferit, dacă nu poți să-i fii alături în vacanțe pe distanțe mai lungi, care nu pot fi parcurse cu mașina. În astfel de situații, teama devine disfuncțională, generează conflict. „Frica, în acest caz, de fapt, împiedică explorarea sau autonomia“, explică psihologul Ștefania Voia.
Frica de avion poate apărea de la primul zbor, dar se poate manifesta și mai târziu. „Poate apărea pe un fond de vulnerabilitate sau pe fondul unor evenimente care marchează viața unei persoane, evenimente care pot implica, de exemplu, absolvirea, căsătoria. Există o miză, un risc care într-un plan secundar stresează foarte tare omul, și ideea de a zbura și de a renunța la control poate să îi genereze această teamă care îi afectează funcționalitatea. Un terapeut trebuie să stea de vorbă cu clientul ca să înțeleagă ce se întâmplă în interiorul lui, să afle la ce se gândește când îi este frică.“
În alte situații, teama de a zbura nu este propriu-zis cea de a suferi un accident, ci este legată de tot felul de convingeri iraționale, cum sunt cele de a nu te face de râs în momentul în care se poate declanșa un atac de panică. Alteori poate activa o senzație de claustrofobie: un spațiu îngust, cu mulți oameni lângă tine, poate genera o anxietate similar de consumatoare înainte de zbor ca în timpul zborului.
De ce nu e bine să eviți zborul cu avionul, „cel mai securizant mijloc de transport“
Fricile extreme, cum este cea de avion, sunt întreținute mai ales prin comportamentul de evitare: cu cât mai mult eviți stimulii care îți pot produce senzația de frică, cu atât mai dificil îți este să accepți că poți tolera, de fapt, teama (cel puțin în unele situații) sau că frica nu este una reală sau nu atât de puternică pe cât îți imaginezi. „Frica ne face să vrem să evităm contextul care ne generează acele emoții intens neplăcute. În structura noastră, în momentul în care percepem un pericol, există tendința de a apela în mod reflex la aceste mecanisme cu care noi suntem înzestrați «luptă, fugă sau îngheț» pentru a evita pericolul“, explică Ștefania Voia.
Doar că, mai spune specialista, „pericolul acesta poate să fie doar perceput, nu și real. De exemplu, dacă vorbim de teama de a zbura cu avionul, aceasta este o teamă percepută pentru că, în realitate, este cel mai securizant mijloc de transport. Așadar, în momentul în care noi evităm frica respectivă, nu facem altceva decât să o menținem și să menținem gândurile iraționale din spate asociate sau cele chiar declanșatoare ale acestor frici. Practic, confruntându-ne, urmărim să scădem intensitatea emoțiilor care deja devin disfuncționale.“
Pe de altă parte, e foarte probabil, oricât ai încerca să eviți stimulii declanșatori de frică, să ajungi într-un context în care ei apar poate întâmplător, cum ar fi să te întâlnești fără să vrei cu un câine când ți-e frică de câini. „Riscul în astfel de momente este să nu știi să gestionezi acel eveniment din punct de vedere emoțional“, spune psihoterapeutul. În acest sens, terapia prin expunere urmărește și să ajute clientul să își gestioneze astfel de emoții în contexte specifice.
Terapia fricii și anxietății prin expunere
Așadar, evitarea nu este o soluție. O modalitate prin care putem să ne trăim viețile normal și totodată să evoluăm, fără să lăsăm frica să ne paralizeze, este terapia prin expunere, o abordare științifică a managementului fricii și anxietății. În anul 1950, psihologul sud-african James Taylor a dezvoltat „terapia cu expunere graduală“ sau „desensibilizarea sistematică“. El încerca astfel să trateze fricile patologice printr-un mecanism de învățare (în etape) a sistemului limbic că obiectul fricii nu reprezenta o amenințare reală.
În ultimele decenii, terapia prin expunere s-a dovedit a fi una dintre cele mai eficiente metode psihoterapeutice pentru managementul tulburărilor provocate de frică. Această abordare, fundamentată pe principiile terapiei cognitiv-comportamentale, utilizează confruntarea sistematică și controlată cu stimuli anxiogeni (factori interni sau externi care declanșează sau amplifică stările de anxietate, aceștia pot fi obiecte, situații, gânduri, amintiri sau evenimente care activează sistemul nervos și generează o reacție de teamă sau stres) pentru a induce procese de învățare și adaptare la nivel cerebral. Sau, altfel spus, terapia prin expunere implică expunerea controlată și graduală a individului la stimulii care provoacă frică, facilitând astfel desensibilizarea și reducerea reacțiilor anxioase.
„Terapia prin expunere este un tip de terapie comportamentală care ajută persoanele care se confruntă cu diferite frici și anxietăți să le depășească într-un mod, așa cum sugerează și denumirea, prin expunere graduală la diferite acțiuni, la diferite situații sau lucruri care au condus către acele tulburări de anxietate sau fobii sau senzații intense de panică“, explică psihoterapeuta Ștefania Voia.
Tehnici inovatoare precum exposure response prevention (ERP) sunt folosite pentru a preveni comportamentele care mențin anxietatea. Protocolul Prolonged Exposure dezvoltat de psihologa Edna Foa aduce îmbunătățiri semnificative pentru 70% dintre veteranii cu stres post-traumatic. Pacienții vizualizează în mod repetat amintiri traumatice cu încărcătură emoțională puternică în timp ce învață să își gestioneze reacțiile.
Terapia prin expunere acționează prin mecanisme de diminuare a fricii, proces prin care creierul învață că stimulul condiționat (obiectul fricii) nu mai prezintă un pericol real. Acest proces implică formarea de amintiri de siguranță care le înlocuiesc pe cele generatoare de frică, într-un fenomen cunoscut drept reevaluare cognitivă.
Cercetările recente au arătat că expunerea repetată la stimuli anxiogeni induce modificări în cortexul prefrontal, regiune responsabilă cu reglarea emoțională. Un studiu publicat în Journal of Anxiety Disorders, tot în 2024, a monitorizat prin RMN modificările produse în rețeaua de neuroni după 12 sesiuni de terapie prin expunere, demonstrând creșteri semnificative în activitatea regiunilor asociate controlului. Aceste schimbări neuroplastice confirmă faptul că pe termen lung terapia prin expunere poate fi eficientă. Totuși, la un an de la tratament, a intervenit riscul de recidivă.
De câte feluri poate fi terapia prin expunere
Persoana care se expune realizează gradual activități specifice în funcție de intensitatea stimulilor care generează frică și anxietate. De exemplu, când ai teamă de înălțime (acrofobie), ideal ar fi să vizualizezi imagini cu clădiri înalte, să urci treptele unei scări, să te expui într-o clădire la un anumit etaj ca să poți privi în jos și să te familiarizezi cu acea imagine până începi să te simți confortabil etc.
„Nu urmărim să anulăm total senzația de anxietate, ci să dăm persoanei posibilitatea de a crea o experiență pozitivă care să o supra-scrie pe cea negativă. Dacă mi-e frică și evit, o să îmi mențin frica. Dacă eu, cu toate că mi-e frică, mă expun și văd că e mai OK decât mă așteptam, ceea ce înseamnă că încep să capăt încredere, că acea experiență va avea forța de a supra-scrie gândurile mele iraționale.“
Există, de asemenea, și expunere totală, tehnică numită flooding. „Practic, implică expunerea în sens invers, începem prin expunerea de la cel mai intens stimul și descreștem până la cel mai puțin activator. Depinde de fiecare persoană în parte, de stilul ei. Dacă este o persoană care nu a suferit până recent de teama de a zbura cu avionul și nu se regăsește pe sine, e mai curajoasă, putem să aplicăm și aceastăm tehnică. Tehnica se stabilește de comun acord cu clientul“, spune Ștefania Voia.
Cele 4 tipuri de expunere:
1 Expunerea în imaginar
Folosită cel mai des în tulburarea de stres posttraumatic, expunerea în imaginar funcționează în următorul fel: persoana care suferă de o tulburare post-traumatică este invitată să-și imagineze diferite aspecte ce țin de amintirile declanșatoare și să le descrie cât mai clar cu putință. Imaginația o ajută să se reconecteze la emoțiile pe care le-a simțit, inclusiv la disconfortul emoțional, cu scopul de a-l tolera într-un cadru de siguranță până când emoțiile nu îl mai influențează atât de tare.
2 Expunerea in vivo
Expunerea în realitate implică chiar activitatea care provoacă frică: de exemplu, dacă ți-e frică să zbori cu avionul, te urci într-un avion și zbori, dacă ți-e frică de înălțime privești de la etajul superior al unei clădiri ș.a.m.d, conform abordării și etapelor stabilite cu terapeutul. Unii terapeuții combină expunerea in vivo cu tehnici de ancorare cognitivă, precum înlocuirea gândurilor catastrofale („Voi cădea“) cu afirmații funcționale („Pot gestiona această situație“).
„În cazul fricii de avion, de zbor, există tehnici de scădere a intensității emoționale care aplicate înainte și în timpul zborului ajută persoana în cauză să se simtă puțin mai echilibrată. Pentru cei care au această posibilitate, a se expune unui zbor de scurtă durată, cu o persoană securizantă alături, în care au încredere, poate fi o primă etapă in vivo extrem de ajutătoare“, consideră Ștefania Voia.
3 Expunerea interoceptivă
Acest tip de expunere este eficientă mai ales atunci când îți este teamă de senzațiile fiziologice pe care le simți în timpul unui atac de panică. De exemplu, dacă simți pulsul crescut, un fel de pulsație în gât, un tremur interior, că te ia amețeala sau ai senzația că vei leșina, că mori chiar, că nu faci față altfel spus, expunerea la propriile senzații într-un cabinet terapeutic te poate ajuta. „Uneori acest disconfort este mai mare decât teama inițială care se activează într-un context specific și atunci expunerea la propriile senzații într-un cabinet psihologic, într-un cadru securizant, poate fi o modalitate de a aborda frica“, spune psihologa.
4 Expunerea în realitatea virtuală și augmentată
Terapia prin expunere a căpătat o nouă dimensiune odată cu revoluția digitală, prin introducerea realității virtuale (Virtual Reality Exposure Therapy). VRET este aproape la fel de eficient precum expunerea tradițională pentru fobii specifice, cu avantajul unor costuri reduse și al accesului mai facil. Pacienții cu fobie de zbor pot experimenta decolări și turbulențe într-un mediu controlat, în timp ce senzorii biometrici monitorizează parametrii fiziologici (ritm cardiac, conductivitate cutanată) pentru ajustarea protocolului în timp real. O meta-analiză a 9 studii, realizată în 2019, a demonstrat că expunerea în realitatea virtuală este la fel de eficientă ca expunerea in vivo pentru fobii specifice și agorafobie. Pentru fobia socială, expunerea in vivo s-a dovedit, însă, mai eficientă.
Mai mult, în cartea sa „Exposure Therapy with Children and Adolescents“, dr. Michael A. Southam-Gerow, expert în terapie pediatrică, explică cum expunerea virtuală poate să recreeze scenarii personalizate care să țină cont de particularitățile culturale și etapele de dezvoltare ale copiilor. „Un pacient cu fobie de câini poate interacționa cu un avatar canin cu dimensiuni și agresivitate progresiv crescute, într-un cadru care simulează curtea școlii sau propria casă“.
Cum te pregătești pentru terapia prin expunere
În alegerea unei astfel de metode terapeutice, relația dintre terapeut și client este foarte importantă. „Cei doi trebuie să facă echipă, să lucreze împreună pe acest obiectiv. Pentru asta este important ca persoana respectivă să se simtă în siguranță, să fie creat un cadru securizant, un loc unde clientul știe că poate vorbi deschis despre fricile sale, fără să fie judecat, fără să fie criticat. Pe fondul acestei siguranțe deja stabilite, crește încrederea clientului în terapeut, extrem de necesară în momentul expunerii. Ca să te poți expune, trebuie să ai încredere că omul în mâinile căruia te lași.“
Există discuții anterioare expunerii care sunt și ele foarte necesare în procesul de pregătire. Terapeutul află astfel care sunt gândurile din spate, cele generatoare de anxietate, gânduri iraționale care blochează persoana în a acționa în direcția dorită. Terapeutul află și dacă există evenimente asociate în trecut, cum se întâmplă în tulburarea de stres post-traumatic unde amintirile respective sunt amintiri asociate inclusiv cu trauma.
Există mai multe tipuri de abordare: se poate alcătui o listă de stimuli axiogeni, de la cei mai puțin activator la cel mai intens activator. Protocolul standard implică construirea unei ierarhii a fricilor în colaborare cu pacientul. Abordarea cea mai întâlnită este cea în care începem cu cel mai slab activator, ne expunem, stăm acolo până descrește disconfortul emoțional, ulterior trecem la următorul.
„Mai mult, învățăm în prealabil să ne controlăm respirația, ce să ne spunem în interiorul nostru ca să începem să ne relaxăm atunci când în timpul expunerii respirația se îngreunează, începem să avem palpitații sau tot felul de reacții fizice“, spune Ștefania Voia.
Riscurile terapiei prin expunere
Unul dintre riscurile acestui tip de terapie este cel de recidivă. Poți lucra o dată să îți iasă foarte bine, dar nu este suficient ca să schimbe un tipar. „Expunerea trebuie să fie făcută în mai multe etape, de mai multe ori, astfel încât să ajungi să te simți suficient de bine încât să nu mai eziți să o faci.“
Apoi, deși terapia prin expunere, în mod normal, este recomandată de la vârste foarte mici până la vârste înaintate, expunerea la disconfortul emoțional asociat cu acele situații, poate să implice și riscul retraumatizării. „De aceea este foarte important să stabilești un cadru de încredere și siguranță astfel încât terapeutul și cadrul terapeutic să fie resurse pentru persoana respectivă, în acel moment de intensitate emoțională. Terapeutul să poată să oprească un moment care este prea intens, să îl ajute să integreze ce a experimentat, ca să nu fie doar retraumatizat și să nu înțeleagă ce i s-a întâmplat, ci să proceseze. Să aibă un sens ceea ce s-a întâmplat. Dacă dăm un sens celor simțite putem să le integrăm, să vedem experiența dintr-o ipostază care să conțină partea suferindă“, explică Ștefania Voia.
Terapia prin expunere este eficientă dacă înainte și după expunerea propriu-zisă, înțelegi ce se întâmplă în interiorul tău, și mai ales de unde ți se activează fricile. Numai având mai multă claritate, poți gestiona mai bine o frică. „Este foarte dificil să gestionezi ceva când te simți confuz și nu înțelegi ce trăiești în momentul respectiv. Intensitatea emoțională are tendința să ne scoată din gândirea rațională, de aceea nu putem procesa strict în momentul în care o trăim. De aceea e important să ne expunem, dar într-un mod în care ne reglăm disconfortul emoțional.“
Dacă te confrunți ori te-ai confruntat cu frica de zbor sau cu alte frici, ne poți scrie pe adresa redacției contact@smartliving.ro sau completând formularul Spune-ți povestea.
