„Mi-am iertat părinții, în primul rând pentru mine.“ Povestea unui psiholog, de la copilăria într-o familie abuzivă la echilibru și vindecare

Un tată alcoolic, absent în mare parte din timp, o mamă care a încercat să se sinucidă de mai multe ori și bătăi la ordinea zilei, sentimente de vinovăție și neputință și un proces îndelungat de vindecare: aceasta este povestea Irinei în câteva cuvinte. Deși nu i-a fost ușor, a vrut neapărat să își facă povestea cunoscută pentru cei care au trăit sau trăiesc încă în medii familiale toxice, cu părinți abuzivi – în primul rând, ca să știe că nu sunt singuri și că există o cale de ieșire. Salvarea Irinei a fost psihologia, iar în prezent este ea însăși psiholog.

Vă invit să facem împreună un exercițiu: imaginați-vă o fetiță de câțiva ani care coboară în fața blocului în care locuiește și începe să deseneze pe un zid o familie perfectă. O mamă și un tată care nu țipă, doi părinți fericiți. Într-o parte, se desenează și pe ea. Scrijelită pe o bucată de beton, fetița aceasta devine invincibilă, nu îi mai e frică, nu se mai simte vinovată. Se simte doar iubită. 

Fetița pe care v-ați imaginat-o are acum 34 de ani și este psiholog clinician, psihopedagog, logoped, psihoterapeut adlerian, psiholog militar pe securitate națională (fără să profeseze), formator prin arte combinate, tehnician plastic, tehnician în egalitate de șanse, manager de proiect în domeniul incluziunii școlare, artist plastic, artist grafic de șevalet și, mai presus de toate, mama unei fetițe de aproape 4 ani.

„Primul desen pe care l-am făcut lângă bloc și pe care l-am tot redesenat ani la rând a fost familia ideală: cum să arate și cum să se poarte. Și trăiam în acea imagine. Apoi abia așteptam să vină seara, să dorm, să pot visa o familie bună care nu mă ceartă, nu mă bate, nu mă umilește. Să visez că am mâncare, și că ies afară unde am prieteni și colegi. Cam așa am trăit ani mulți, până am descoperit psihologia și a fost o mană cerească pentru mine”, ne-a povestit Irina* despre primul ei mecanism de apărare pe care l-a pus în practică fără să știe că așa se numește.

*Din motive care țin de protejarea identității, numele personajelor nu este cel real.

Cum probabil deja v-ați dat seama, alegerea Irinei de a deveni psiholog și formator prin arte combinate nu este întâmplătoare, inițial a făcut parte din procesul său de vindecare. Azi simte nevoia să ofere ceva înapoi. Să îi ajute la rândul ei pe cei care, la fel ca ea, se luptă cu urmele lăsate de traumele copilăriei, atunci când te proiectezi cu totul în ochii părinților tăi, iar vorbele lor, alteori palmele lor rămân în sufletul tău sentințe pentru totdeauna. 

„Sunt un om care a căutat răspunsuri, care a pendulat între vină și hiper-responsabilitatea de a le face pe plac părinților”, așa începe mesajul pe care Irina ni l-a trimis, completând formularul Spune-ți povestea. O descriere care atinge discret doar suprafața unei copilării ale cărei cicatrici, oricât de mult s-au estompat în timp, încă o dor.

În timpul discuției, au fost multe momente în care nu și-a mai putut stăpâni lacrimile și tot atâtea când am întrebat-o dacă și-ar dori să reluăm într-o altă zi. „Este în regulă”, ne-a zis de fiecare dată. „Azi mă doare, dar nu atât de tare încât să-mi pună în pericol viața sau starea psihică. A rămas doar durerea copilului mic din sufletul meu. Cicatricile vor rămâne mereu acolo.”

Copilăria: „Tata nu ne-a văzut ca pe o familie, ci ca pe un impediment”

Toată copilăria, Irina a tot auzit reproșuri legate de cum apariția în viața părinților ei a fost o povară. Apoi, pe măsură ce a crescut, mama a găsit-o mereu vinovată pentru nefericirea ei și chiar pentru relația defectuoasă pe care o avea cu soțul său, adică tatăl Irinei. Iar tatăl a găsit-o vinovată pentru neputința lui de a-și fi trăit viața așa cum și-a dorit.

„Tata nu ne-a văzut pe noi ca pe o familie, ci mai degrabă ca pe un impediment. Mi-a spus că nu a putut să-și trăiască viața din cauza noastră: a mea, a fratelui meu și a mamei. Dar și-a trăit-o din plin, pe toate părțile.” Se referă la abuzul de alcool și la numeroasele relații extraconjugale pe care tatăl ei le-a întreținut tot timpul.

Scandal și bătăi la ordinea zilei

„Dacă spuneam ceea ce credeam, eram supusă bătăilor fizice și torturii psihice.” 

Până la 6 ani, prin ochii copilului Irina viața părea frumoasă. Lucrurile urâte se întâmplau dincolo de ușa camerei în care o închideau părinții sau în care se izola singură. După o perioadă, însă, scandalul nu numai că a trecut de ușa dormitorului părinților, dar s-a îndreptat și întețit și împotriva Irinei și fratelui său. „Părinții mei, cum respirau aerul se certau. Mama devenise la un moment dat obsesiv-compulsivă, era atentă la tot: cât a cheltuit tata, câți kilometri are la mașină, cine a sunat, cine a bătut la ușă. Era obsedată pe tema asta. Era rănită.” 

Alcoolul și amantele (pentru care tatăl Irinei își cheltuia întregul salariu, ceea ce ducea la perioade lungi fără bani de mâncare chiar) erau și motivele pentru care acesta devenea agresiv cu întreaga familie. Pentru că nu aveau bani de jucării, Irina își făcea păpuși din frunzele de porumb.

„Am învățat să-mi fac jucării din frunzele de la porumb sau din tricouri și bluzițe mai mici, mi le coseam și mi le umpleam cu diferite lucruri și făceam păpuși din ele. Pe mine nu mă deranja asta, îmi plăcea că mă jucam, nu mă interesa cu ce, dar copiii mă marginalizau că nu aveam jucării ca ale lor.”

Apoi, Irina simțea că nu putea să-și expună părerile nici în fața mamei, nici a tatălui. Iar atunci când nu voia să mănânce, era imediat pedepsită.

„Când eram mică, dacă mă exprimam, dacă spuneam ceea ce credeam, eram supusă bătăilor fizice și torturii psihice: mama mă lovea cel mai mult peste față, dar amândoi mă făceau să mă simt vinovată de tot ce trăiau ei sau îmi spuneau că nu sunt în stare de nimic. Părinții mei au fost succesiv abuzivi. O perioadă a fost mama, o perioadă tata și o perioadă amândoi în același timp.” Când nu mâncam – vreo doi ani din copilăria mea am avut două tenii în corp, vomitam și nu îmi era foame –, îmi puneau mâncarea în cap. Am fost un copil umilit din plin. Îmi luau castronul și îmi turnau mâncarea pe cap. Apoi mergeam la baie și mă spălam singură.”

MAMA

Mama Irinei nu mai trăiește, a murit în urmă cu patru ani pierzând lupta împotriva unei boli autoimune. „Exact când începusem să comunicăm, să ne înțelegem, să ne vindecăm amândouă, a murit fără să… Nu am apucat să îi spun tot ce aveam să îi zic”, ne povestește Irina emoționată.

Pentru că, așa cum menționam deja, relația cu mama ei, până cu puțin timp înainte să moară, a fost una extrem de complicată. Mereu la dispoziția soțului ei, mama Irinei „nu mișca” în fața lui. „Când venea acasă, mai aveam puțin și trebuia să facem plecăciune: «Vine tata acasă, pune totul la linie, fă aia, fă aia.» Se comporta de parcă venea Dumnezeu. O teroare. Să nu fie ceva care să-l supere, ca să nu înceapă din nou scandalul.” 

Cei doi soți au fost o perioadă pasiv-agresivi, apoi o perioadă lungă de timp au transformat totul în certuri care nu se mai terminau cu lunile, reproșuri directe și repetate în jurul relațiilor extraconjugale ale tatălui. Toate s-au răsfrânt asupra Irinei și fratelui său. Pe de altă parte, mama Irinei a rămas până la final cu o afinitate și empatie discriminatorie față de fratele acesteia și cu ideea că, la polul opus, Irina nu va reuși niciodată nimic în viață.

„La un moment dat, mama nu a mai fost mama”

Însă, mama Irinei nu a fost mereu atât de abuzivă. Până la vârsta de 8-9 ani, și-o amintește ca pe o mamă grijulie, care se juca cu ea, o învăța să deseneze și să coasă „Îmi croia haine frumoase din diverse materiale sau decora casa, totul făcut manual, de mâinile ei! Se bucura de tot ce o înconjura.”

Până într-o zi, când Irina nu și-a mai recunoscut mama: a devenit distantă, tristă, agresivă. „La un moment dat, parcă i s-a pus un voal pe ochi. A devenit tristă, obsesivă, egoistă, manipulatoare și rece. Cel puțin cu mine.” 

Abuzurile fizice

Irina a fost abuzată fizic de către mama ei o lungă perioadă de timp și episoadele de agresivitate se repetau mai ales după ce aceasta se certa cu soțul ei. Își revărsa toți nervii și toată neputința pe Irina. De la palme peste față la bătăi cu furtunul de la mașina de spălat, cu mopul sau cu pliciul, Irina era supusă constant agresivității fizice.

„Orice spuneam, știam că îmi iau o palmă peste față. Cel mai des îmi dădea peste față. Apoi, când am ajuns să mă satur să îmi tot dea peste față și am început să îi prind mâna, îmi zicea: «Ce faci, ai curaj? Vrei să dai în mine?». Deși nu aveam decât intenția să mă apăr. Așa a trecut la diverse instrumente, gen: furtunul de la mașina de spălat, un papuc, a găsit și un mop. A upgradat stilurile. Ultima bătaie a fost chiar înainte de Bac. Afară erau vreo 30 de grade. M-a bătut cu pliciul. Pentru că aveam urme lăsate de plici, purtam bluză cu mânecă lungă. Încercam să mă concentrez la examen și rănile mă usturau. De fapt, mai mult mă durea că m-a bătut chiar înainte de Bac. Apoi, când am mers să văd ce note am luat, eram singură în fața panoului și plângeam în tihnă. Nu am avut cu cine să împărtășesc nota, să mă bucur alături de cineva.”

„Nu o să reușești!“

I se repeta încontinuu, ca un ecou: „Nu o să reușești. Tu nu ești făcută pentru asta. Nu o să poți”. Astfel, Irinei i s-a inoculat și hrănit de mică sentimentul că nu este suficient de bună și că nu merită nimic bun.

„Mama îmi spunea uneori că o să ajung o panaramă. Uite că totuși am reușit ce mi-am propus și m-am dus într-o zonă utilă a vieții, dar cu combustibil negativ și m-a costat enorm.” 

Iar costul de care ne-a vorbit Irina are legătura în primul rând cu incapacitatea de a se simți iubită de oamenii din jur, de soțul ei, incapacitatea de a simți apreciere, respect, încredere în ceilalți. „Foarte greu mi-am făcut prieteni, foarte greu am avut un iubit și apoi un soț.”

Cea mai urâtă amintire

Într-una dintre perioadele când mama și tatăl Irinei se certau foarte urât, mama ei a încercat să se sinucidă de patru ori. După o astfel de tentativă, i-a reproșat Irinei că ea este cauza pentru care a încercat să își ia viața.

„Fugea destul de des de acasă. Odată am auzit-o că a deschis ușa și a plecat. I-am trezit pe tata și pe fratele meu. Am fugit cu toții după ea, fratele meu a ajuns primul la ea. Atunci mama mi-a zis: «Am venit înapoi pentru fratele tău, nu pentru tine. Și m-am sinucis din cauza ta pentru că îi atragi atenția lui tata. Numai cu tine ține, numai pe tine te vede, numai ție îți aduce și mie nu îmi face nimic.» De atunci mi s-a rupt sufletul. Am tot căutat să acopăr golul produs atunci. Mama mi-a spus că a încercat să se sinucidă din cauza mea pentru că îi atrăgeam atenția tatălui meu. Asta e cea mai urâtă amintire pe care o am. A răsunat ani de zile în capul meu.” 

Și tot așa abuzurile emoționale s-au multiplicat ca frecvență și intensitate. Irina a devenit un copil exagerat de supus și cu o frică de eșec ieșită din comun. „La 23 de ani deja aveam jobul meu în cadrul unei școli speciale, și totuși încă nu aveam voie afară decât până la 10.00 seara.”

Apropierea mamă-fiică, după terapie

Într-un final, după ce mama Irinei s-a îmbolnăvit fizic, a decis să meargă la psihoterapeut cel puțin pentru o vreme. „După ce a opus rezistență timp de câțiva ani, mama a început să se liniștească și a acceptat să meargă și ea la terapie. Am început să mă apropii puțin de ea. A ales să meargă la terapie ca să mă înțeleagă, să se înțeleagă pe ea. Și mama a fost agresată și abuzată de tatăl meu. Așa am început să ne apropiem ușor, ușor. Nu foarte mult.”

Înainte să moară, mama Irinei nu a mai numit-o «fiica mea», ci «mamă». „Mă întreba: «Ce faci, mamă?» Și tatălui meu îi spunea «tată».” Începuse să se comporte de parcă ea era copilul și Irina mama ei. „Acum realizez că mama a făcut un transfer emoțional, un fel de complex al lui Oedip nici pe minus, nici pe plus, nici nu știu cum să îl numesc.” 

TATA. Iubire și frică în același timp

Tatăl Irinei a fost un cadru militar alcoolic, risipitor și abuziv emoțional, îl definește fiica în trei cuvinte. Cu toate astea, relația pe care Irina a avut-o cu el a fost una bipolară, cu multe momente în care erau cumva complici, aveau secretele lor față de mama Irinei, iar uneori tatăl ei era blând și o proteja pe Irina în fața mamei sale. Irina avea o putere pe care nici mama, nici fratele ei nu o puteau exercita în fața lui.

„Cu mine nu se purta neapărat urât, cel puțin așa vedeau ochii și inima mea de copil. Aveam o relație specială cu el în sensul că, de cele mai multe ori, eu îi apăram pe mama și pe fratele meu în fața ieșirilor lui violente. Când se pornea uraganul de tata săream în fața lor și el se calma instant, de parcă nimic anormal nu se întâmplase”, își amintește Irina. 

De fapt, relația cu el a bulversat-o foarte mult pentru că pendula între iubire, admirație și frică, teroare. Pe de altă parte, era mereu plecat de acasă fie ca să studieze, fie în misiuni militare, fie ca să se întâlnească cu amantele sale. „De la liceu la facultate, la academie, tata a trebuit mereu să își îmbunătățească cunoștințele. Apoi pleca des în misiuni. Dar și când putea să rămână mai mult pe acasă, după ce a fost numit colonel, profita în continuare ca să plece pentru a-și face numărul cu iubitele lui”, spune Irina.

Un expert în arta manipulării, îl mai definește Irina pe tatăl ei. „Multă lume, dacă le-aș povesti despre cum era în realitate, nu m-ar crede. Mai degrabă ar spune că am înnebunit eu de la psihologie.” 

„În timp ce în exterior a știut mereu să păstreze imaginea unei familii perfecte, interiorul era putred. Târziu am înțeles că el era păpușarul casei și noi toți ceilalți jucam după cum ne controla. Mie îmi spunea un lucru, fratelui meu alt lucru, mamei altă versiune și tot așa ajungeam să ne batem toți cap în cap. Toți credeam că aveam dreptate și că suntem susținuți, dar, de fapt, ani de zile nu a făcut decât să ne alimenteze o ranchiună profundă unul față de altul.” 

Când îl numește narcisist și manipulator, îmi explică Irina, nu vorbește de el, ci de boala lui. „Să fii narcisist de la un punct încolo e o boală, nu vorbesc despre tata, ci despre boala lui. Infidel soției și familiei, tata a manipulat totul în jurul lui, din păcate.”

„Te iubesc dacă…”

Admirația de care povestește Irina era imediat dublată de frica de a nu-l dezamăgi. „Relația noastră era cam așa: «Ca să te iubesc, tu trebuie să faci asta și asta».” 

Irina e convinsă că plătește încă un preț și pentru această căutare: „De exemplu, în relația cu soțul meu mi-a fost foarte greu să accept un compliment din partea lui, un «Ce bine faci lucrurile!» sau «Ce treabă bună ai făcut azi!». Mulți ani mi-a fost foarte greu să accept un compliment, să pot să cred că este adevărat, că nu mă ia în derâdere, că nu zice doar ca să atragă atenția în vreun fel.”

„Am trăit cu teroarea să nu cumva să fac ceva care să nu fie pe placul lui: să nu mă duc nu știu unde ca să nu îl supăr, să iau numai zece pentru că tata mă iubește doar dacă iau zece, să mănânc într-un fel. Am avut un program atât de autolimitat de nu puteam să mișc deloc.” 

Căutând tot timpul validarea tatălui, Irina făcea tot ce era posibil ca să îi demonstreze că e capabilă, că merită să fie iubită. „Inițial i-am urmat directivele și am absolvit studii în domeniul militar, așa cum a făcut și el. Doar că nu am reușit să mă adaptez la colectivul acela. Trebuie să fii plămădit dintr-un anumit aluat ca să faci față unei meserii în domeniul militar. Nu sunt atât de dură cum erau oamenii din sistem, mă forțam să stau acolo doar pentru el și ușor-ușor mă depersonalizam!” 

Visul tatălui ei era ca fata lui să aibă mulți bani pentru că „Banii aduc fericirea!”, îi repeta el. Iar dacă nu ai bani, ești un nimeni, îi mai spunea deseori. Doar că, în ciuda obsesiei tatălui pentru bani, familia Irinei nu a avut decât scurte perioade un confort financiar, tocmai din cauza risipei tatălui.

Tatăl a încercat să o căsătorească pentru bani

Tot pentru bani, tatăl Irinei a încercat să o căsătorească cu un „navigator cu bani”, olandez, cadru militar și el. Doar că, asemenea tatălui său, și acest băiat era alcoolic. „Era mai mare cu 10 ani decât mine, când ne-a făcut cunoștință, eu aveam fix 18 ani. Nu îmi mai trebuia încă un tată, mi-a ajuns unul.”

De fapt, acela a fost momentul când din relația lor a dispărut de tot partea pozitivă: „Faptul că nu am vrut să mă căsătoresc cu cine voia l-a dezamăgit și de atunci a început să se comporte și mai rău cu mine”.

O meserie care l-a dezumanizat

O influență majoră asupra comportamentului tatălui său, consideră Irina, a avut-o meseria sa. „Nu mai făcea diferența dintre viața profesională și viața personală. A ajuns un om respectat în oraș, chiar în țară. Calitatea muncii lui era excepțională, supradecorat și promovat. Doar că am impresia că militarii repetă același pattern: au un statut ridicat, cel puțin în Constanța, dar beau, umblă cu multe femei și acasă vin cu tot felul de idei toxice. Sau cel puțin așa era în trecut.”

Cert este că natura personalității tatălui său a fost potrivită pentru a face față unui astfel de job și sistem: „Cred că asta l-a dezumanizat foarte mult. A devenit violent, i-a bătut mult pe fratele meu și pe mama mea. Mie mi-a dat doar o palmă, dar mi-a fost de ajuns să nu mai ies vreodată din cuvântul lui.”

Poate tot ca un apanaj al meseriei de cadru militar a fost și neputința de a recunoaște măcar o clipă că avea probleme mari de comportament. Chiar și în prezent, își prezintă defectele sau problemele cu mândrie, revine Irina: „«Cât am băut eu la viața mea, câte am făcut eu…» Se laudă de față cu noi, copiii lui. Ce treabă bună a făcut el. Se laudă și cu noi chiar: «Ce copii mari și de succes v-am făcut. Este adevărat, nu neg, pe fratele meu l-a ajutat să ajungă navigator. Însă pe mine nu m-a ajutat cu nimic.”

„Vrea să mă sacrific în continuare pentru el”

Cu o mentalitate tradițională de tipul „faci copii ca să te îngrijească la bătrânețe”, tatăl Irinei consideră că merită să primească încontinuu atenția și timpul copiilor, mai ales în prezent, când suferă de o boală incurabilă.

„Ajutorul pentru el înseamnă sacrificiu din partea copiilor, mai ales din partea fiicei. Are pretenția să îmi abandonez viața mea de acum, să îmi las soțul, copilul, cariera, să mă mut cu el ca să îl îngrijesc, să-l hrănesc, să mă ocup de igiena lui și de toate nevoile pe care le are. Pentru că trebuie să mă sacrific pentru el în continuare doar pentru că a ales să îmi dea viață. Odată mi-a cerut să îi transfer bani pe card și el i-a trimis iubitei sale.”

În ultima vreme, tatăl Irinei a început și să o jignească, devenind din ce în ce mai agresiv. „M-a umilit de față cu una dintre partenerele lui, m-am simțit ca ultimul om. La noi în casă a fost hotel după ce a murit mama. Sunt vreo patru femei care au cheia de la casă.”

În același timp, Irina înțelege că și părinții ei au avut la rândul lor o moștenire transgenerațională greu de dus: mama ei a crescut la rândul său într-o familie disfuncțională, a fugit de acasă, s-a căsătorit cu tatăl Irinei, a rămas însărcinată și nu a mai avut niciodată curajul să schimbe ce o făcea nefericită. „Chiar dacă i-a fost rău în căsnicie, nu avea voie să divorțeze. Nu a avut puterea, pentru că era atât de puternică stigmatizarea «Ce zice lumea?!». Câte vise a omorât «Ce zice lumea»?! Câți oameni a distrus. Ce zic vecinii, ce zic rudele, o gândire tradițională, limitată.” 

Momentele frumoase

Deși până la vârsta de 24 de ani, Irina a adunat numeroase amintiri dureroase, poartă în sufletul ei și câteva momente când a simțit iubire și grijă din partea părinților.

„La 6 ani am fost diagnosticată cu meningită uriană cu reacții pancreatice. Practic, am devenit o legumă. Cu infecție în creierul mic, mi-au făcut puncție, după care am rămas într-o stare aproape vegetativă. Aproape un an nu prea am mai fost conștientă de mine, nu credeau că pot să mai merg bine, nu mai puteam să aplec capul. Am avut foarte multe reacții negative. Cu un bagaj cogntiv deja la vârsta aceea, am regresat puțin din acest punct de vedere. Atunci mama m-a ajutat. M-a ajutat să învăț din nou să citesc, să scriu, să merg, să am o postură corectă, să revin la normal. A folosit metoda tatuajului pe mână. Mi-a cumpărat carioci, pe vremea aceea să ai carioci era ceva ieșit din comun. Simțeam că l-am prins pe Dumnezeu de picior. Inițial îmi desena ea pe mână, apoi m-a pus să desenez pe ea, făceam un joc senzorial. Pe spate îmi dădea cu degetul sau cu carioca. Și mă punea să ghicesc: ce literă, ce cifră, ce simbol. Prin jocul ăsta m-a pus pe picioare, la 7 ani am reluat clasa I fără niciun impediment, fără nicio problemă, fără afecțiuni colaterale. Și azi folosesc și eu metode senzoriale în procesul terapeutic.”

A doua amintire frumoasă are legătura tot cu afecțiunea fizică a Irinei de la 6 ani, dar de data asta este un moment care a emoționat-o și încă o emoționează și e legat de tatăl ei. „Pentru că era foarte mult timp plecat de acasă, atât eu, cât și fratele meu i-am zis ani de zile «nenea». Nu înțelegeam ce înseamnă «tată». Ba era plecat cu armata, ba cu școala de poliție și tot așa, facultăți, mastere. Când am ieșit din spital, a venit cu o geantă roșie plină cu bomboane de brad, cu jeleu. Nu mâncasem niciodată până atunci. Nu avusesem niciodată ceva al meu, doar al meu. Nu am știut cum să reacționez inițial. Să mă bucur, să nu mă bucur? Nu știam ce reacție să am. Era și oarecum străin, îmi era și frică de el, dar îl și iubeam. Aveam atunci o mulțime de sentimente mixte. A fost momentul când am început să îl iubesc foarte mult pe tata.”

5 ani de terapie

Ceea ce a salvat-o într-un final pe Irina a fost psihologia. Iar ca să poată ajunge psihoterapeut la rândul ei, a trebuit să meargă zeci de ore la terapie. Cinci ani cu doi terapeuți, dintre care cel de-al doilea a ajutat-o cel mai mult să își deschidă sufletul, iar ea rezonând cu el, l-a lăsat să o ghideze.

„Am făcut foarte multă terapie ca să iert, să integrez în mine și să nu mă influențeze mai ales când am un client cu același pattern de poveste.”

„Prin toate căutările mele, am vrut să îmi validez că nu este normal să fiu abuzată psihic și fizic, că scopul unui copil este acela de a onora darul vieții și singura datorie față de părinți este creșterea, nu viața.”

Confruntarea ca parte din procesul de vindecare

Când și-a dat seama că nu a fost vinovată pentru modul în care părinții ei s-au purtat între ei și cu ea, că un părinte trebuie să îți ofere iubire și empatie, Irina a început să se vindece. „Atunci m-am dus la părinții mei și i-am confruntat, le-am spus: «Uite mamă, tată, acestea sunt lucrurile care mă deranjează foarte mult, când tu faci așa, când tu faci așa.» Prima întrebare din partea lor a fost: «Ce vrei să spui cu asta?». Deși am încercat să port discuții normale cu ei pentru a mă elibera, toate discuțiile oneste au degenerat. Concluzia lor a fost: «Ai terminat tu psihologia și acum faci pe psihologul cu noi.»

Simțindu-se singură încă de când era copil, bună de nimic, tristă, speriată, Irina a crezut mulți ani că-și merită soarta, că merită doar jumătăți de măsură, că niciodată nu o să-și depășească condiția. Dar faptul că a desenat și pictat ore în șir ca să facă față situațiilor dificile, să se exprime așa cum realmente simțea a ajutat-o enorm la nivel psihic și emoțional.

Apoi, tot ca parte din procesul de vindecare, a fost psihoterapia în general și terapia prin arte combinate în particular. Terapia prin artă combinată se referă la toate formele de artă existente: pictura, modelajul, desenul, terapia prin joc, meloterapia prin instrumentele de percuție sau simplă prin voce.

Ușor-ușor, Irina și-a putut accesa diverse sentimente ascunse pe care nu reușise să le exprime niciodată, pe care nu avea voie să le exprime. Iar acum, în calitate de specialist, Irina își dă seama că părinții ei au avut multe probleme pe care le-au proiectat pe copii, pe cei mai slabi. Și chiar dacă știe că asta nu este o scuză, azi poate spune că și-a iertat părinții:

„I-am iertat! În primul rând pentru mine. Încerc ca toată suferința pe care o simt eu să o redirecționez spre alți oameni care au nevoie de ajutor. Să îi înțeleg, să empatizez cu ei, mai ales că știu prin ce trec și știu cum să-i ajut să-și găsească calea. Nu știu cum să vă explic, de mică am simțit că asta e chemarea mea.”

Relația cu fiica ei

După ce a devenit ea însăși mamă, Irina a simțit că o parte din durerea emoțională acumulată a revenit. „Când am finalizat terapia, eram detașată de toate poveștile pe care le-am trăit. Dar în momentul în care am devenit mamă, acum patru ani, a început să mă doară foarte tare din nou”, ne-a mărturisit Irina.

Mai ales pentru că azi, simțind cum e să fii mamă, îi e și mai dificil să își închipuie că ar putea să îi aplice copilului ei același tratament la care a fost ea supusă. „Mă întreb acum: «De ce părinții mei nu au putut să simtă cum simt eu acum ca mamă? Cum poți să îi faci rău propriului copil?»”

„Mi-am promis că nu o să țip la ea, că nu o să o lovesc vreodată. Asta nu înseamnă că nu sunt fermă cu ea uneori, are nevoie de reguli cât să înțeleagă consecințele. Dar niciodată cum am pățit eu.”

Fetița Irinei are 3 ani și 9 luni, o etapă pe care o consideră extrordinar de frumoasă și cel mai mult își dorește pentru ea să nu repete același tipar ca acela al părinților ei. „Nu vreau ca fetița mea să fie un copil docil, cum am fost eu, genul ‘unde îl pui acolo stă’. Adică bine dresată. Să nu ai propria părere este dresaj, nu educație. Nici unui câine cred că nu îi mai poți face așa azi”, glumește amar Irina.