„Aveam părul blond și lung, puțin creț și aveam niște sâni foarte frumoși”. Când cancerul de sân schimbă lucrurile

„Aveam părul blond și lung, puțin creț și aveam niște sâni foarte frumoși.” Când cancerul de sân schimbă lucrurile

Dacă ar fi să ne concentrăm pe necazuri, Dorica Platon a trecut prin destule până la cei 71 de ani pe care i-a împlinit. Dar, dacă ne uităm la cele bune, e o învingătoare. Nu numai că a învins cancerul de sân de două ori, dar a și reușit, în ciuda greutăților, să-și păstreze vitalitatea, blândețea și zâmbetul pe buze.

„Trandafirul este floarea mea preferată și, când se usucă, nu mă îndur să-l arunc. Inclusiv când eram la Cluj, internată, câteodată îmi făceam un aranjament din flori și mi-l puneam în farfurie, iar asta îmi dădea și mie o notă de speranță, de bucurie, de viață.”

Dorica Platon are 71 de ani și încă e timidă. A acceptat să vorbim la telefon, dar doar audio, pentru că știe cât de importante sunt discuțiile despre cancer – acest cuvânt pe care nu vrem să-l rostim – pentru a normaliza atât boala, cât și prevenția bolii.

„E o boală ca orice boală, e bine să nu-i dai importanță în sens negativ, că se moare de cancer sau să te ascunzi să spui că ai boala. Nu. E o boală, nu e o rușine cancerul. Nu trebuie să te gândești numai la boală. E bine să te comporți normal, având grijă să nu faci niște eforturi deosebite sau să faci ceva ce este împotriva a ceea ce ți-a recomandat medicul. Eu m-am comportat normal și asta trebuie să facă toată lumea. Uitați-vă la mine, că sunt o supraviețuitoare”, spune ea, și se apucă să își depene povestea.

SmartLiving.ro vrea să mențină deschis subiectul celui mai frecvent tip de cancer diagnosticat la femeile din România și dincolo de luna roz. Vom prezenta poveștile de viață ale unor femei care, după diagnosticul de cancer la sân s-au redescoperit și au (re)învățat să se iubească, chiar dacă uneori s-au simțit mai puțin femei și chiar dacă au avut momente în care greul le-a copleșit. Am discutat cu mai multe asociații de pacienți, fundații și organizații non-guvernamentale care desfășoară în regim gratuit servicii medicale de îngrijire, consiliere psihologică și spirituală și programe individualizate de kinetoterapie și activităţi creativ-recreative, am participat, alături de paciente, la o parte dintre programe și le-am ascultat poveștile unora dintre femeile curajoase care luptă cu cancerul de sân.

Am tins spre perfecțiune.” Viața înainte de cancer

Dorica e văduvă, are doi fii, de 47 și, respectiv, 45 de ani, și o nepoțică de 16 ani, despre care spune cu mândrie că „aproape” că a crescut-o. De loc e din Câmpulung Moldovenesc, dar s-a mutat în Bacău, de unde era soțul ei, de tânără. Amândoi au fost ingineri, ea în construcții, el în agricultură. „Bacăul era zonă agricolă și am venit după el”, spune ea.

Întotdeauna i-a plăcut să fie bună – dacă se poate, cea mai bună! – indiferent de ce avea de făcut. De exemplu, a făcut sport de performanță, atletism și handbal, iar la atletism a fost campioană națională la săritura în înălțime, în lotul Sucevei. Iar perfecționismul ei s-a extins și după ce a devenit soție, mamă și s-a angajat, lăsând în urmă sportul. La instituția unde a lucrat, pe lângă atribuțiile de inginer constructor, și-a mai luat și responsabilități care țineau de treburi juridice, pentru că se pricepea și îi plăcea să facă asta.

În ciuda greutăților, și-a construit mereu mici momente care să-i aducă relaxare și plăcere. FOTO: Arhiva personală

„Eu am fost un om care a muncit, mi-a plăcut să muncesc, să am satisfații din ceea ce fac și la serviciu am fost un om care a tins spre perfecțiune, să fac totul bine, să nu aibă cineva motive să mă corecteze”, spune Dorica.

Dar în 1990, la 37 de ani, viața i-a adus primele dificultăți. O adenopatie în axilă, adică i s-au mărit în volum ganglionii de la subraț, cam cât o minge de tenis – destul cât să se alarmeze. S-a dus direct la oncologie, pentru că o cunoștea pe șefa secției de la spitalul din Bacău, iar aceasta i-a spus că n-ar trebui să fie motive de îngrijorare, dar că ar fi bine să o vadă un ginecolog și-un endocrinolog.

Ginecologic nu au fost probleme, în schimb, endocrinologul a descoperit o afecțiune a glandei tiroide și i-a dat indicație de operație, în urma căreia, spunea el, va dispărea și inflamația din axilă. Deși s-a operat de tiroidă, inflamația nu a dispărut.

Aspect de portocală.” Cancer la sânul drept

Aspectul „coajă de portocală” în cancerul la sân

Patru ani mai târziu, la 41 de ani, Dorica a observat încă ceva. Era martie 1994 când, palpându-se, a simțit în sânul drept ceva tare, de mărimea unei alune. S-a întrebat ce-o fi cu acel nodul și s-a îngrijorat, dar, pentru că în anul acela fiul ei cel mic urma să dea examen la liceu, n-a vrut să îl bulverseze, așa că a tăcut. N-a spus nimic despre îngrijorarea ei nimănui, nici măcar soțului. S-a sacrificat „pentru reușita copilului”.

În cele câteva luni care s-au mai scurs până la examenul de admitere la liceu, situația s-a agravat: „Sânul meu a început să se înroșească, să capete aspect de portocală, adică pori cum are portocala, și mi-am dat seama că nu este bine”.

Când în sfârșit copilul a trecut cu bine de examen, Dorica și-a permis să se ocupe și de ea. S-a dus din nou la oncologie în Bacău, la aceeași doctoriță la care fusese și cu patru ani în urmă, doar că de data asta discursul a fost altul. Să meargă de urgență la orice spital mai mare, din București, Cluj, Iași sau de oriunde vrea ea, pentru investigații.

Am cancer, doamna doctor?, a întrebat-o atunci Dorica și timp de o oră nu a putut să-și stăpânească lacrimile, pentru că bănuia că lipsa de răspuns a medicului oncolog nu poate fi decât semn rău. Apoi s-a scuturat, s-a adunat, după care a devenit o stâncă de piatră și nu s-a mai lăsat impresionată de boală, ci pur și simplu s-a concentrat pe soluții.

Chimioterapie și radioterapie în paralel

De-acum deja știa toată familia. Dorica s-a sfătuit cu un cumnat, chirurg plastician, și prin intermediul acestuia a ajuns la Cluj-Napoca, la Institutul Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuță”, la un medic chirurg. Acesta, la rândul său, i-a făcut legătura cu un oncolog. Au început apoi, în echipă, întreg parcursul: investigații, tratament, mastectomie.

Abia atunci Dorica a aflat că adenopatia din axilă nu avea legătură cu glanda tiroidă, de care se operase, ci, cel mai probabil, cu acest cancer, care atunci, în urmă cu patru ani, nu era observabil la nivelul sânului.

După ce a fost diagnosticată cu cancer de sân în stadiul 3, medicii au alcătuit o comisie multidisciplinară și au decis să intre direct pe chimioterapie și radioterapie. „N-au vrut să spună direct că este neoperabil, că sunt într-un stadiu foarte avansat, inițial mi-au spus că s-ar putea să nu mai fie nevoie de operație și că e posibil să rezolv problema doar prin tratament”, își amintește ea dorința medicilor să o protejeze.

Imediat a și fost internată pentru chimioterapie, pe care a făcut-o în paralel cu radioterapia.

„Medicul chirurg mi-a zis să vorbesc acasă să-mi trimită o perucă. Am rămas atunci internată și am stat o lună și ceva. Am făcut prima perfuzie de chimioterapie în ziua respectivă, după care iar la intervale de trei săptămâni. Între timp, zilnic, făceam și raze (n.r. – radioterapie)”, spune ea.

Dorica a făcut șase ședințe de chimioterapie. Patru înainte de operația la sân și încă două după. Pe durata primelor trei perfuzii cu citostatice a stat internată, pentru că a făcut în fiecare zi radioterapie, un proces care presupune administrarea unei doze mari de radiație unei tumori, cât mai țintit.

Tratamentul este unul agresiv și greu de suportat chiar și atunci când chimioterapia și radioterapia se derulează pe rând, însă cu atât mai dur atunci când au loc împreună, într-un timp scurt. Pentru Dorica însă efectul n-a fost chiar atât de rău, spune ea. Chiar dacă radioterapia i-a ars de tot pielea de pe sân și-a trebuit să aștepte să se refacă înainte de a se opera și a scoate sânul de tot.

La spital, ca în stațiune

Încă de când s-a internat, medicii chirurg și oncolog i-au spus Doricăi să nu stea numai în spital pe toată durata internării, să meargă și să se plimbe și să încerce să facă lucruri care-i plac, ca să nu fie acaparată de o gândire pesimistă. Iar ea așa a și făcut. Și-a impus, psihologic, să ia boala ca pe o normalitate și să scoată ce e mai bun din această experiență.

„Mi-a făcut foarte bine cât am fost la Cluj. Mi-am creat așa o stare, de câteodată spuneam că probabil că nu sunt conștientă de unde sunt și cum sunt”, mărturisește ea.

„Eu nu fusesem niciodată într-o stațiune să mă odihnesc. Era institut de oncologie, iar eu mă comportam ca și cum aș fi fost într-o stațiune în care să mă odihnesc. Citeam, mă duceam în Grădina Botanică, mai compuneam o poezie, mai descărcam sufletul, căutam să mă rup de tot ce era greu sau care îmi provoca stări mai negative.”

Dorica Platon, supraviețuitoare a cancerului de sân

Ieșea la plimbare chiar prin oraș, pentru că era vară și cald, iar ei îi făcea bine și îi aducea plăcere. La trei săptămâni de la prima perfuzie cu citostatice i-a căzut părul, dar până și ăsta a fost motiv de bucurie.

Auzise că, dacă nu-ți scade părul, atunci tratamentul nu-și face efectul, așa că, atunci când a ieșit de la duș cu părul în mână, s-a bucurat mult, pentru că asta însemna că boala începe să fie învinsă.

„Aveam părul blond și lung, puțin creț, și aveam niște sâni foarte frumoși!”, își amintește brusc Dorica de vremurile de acum 30 de ani.

„Deși am făcut o chimioterapie destul de dură, nu mi-a fost rău”, mai spune ea. Totul ține de cum te pregătești, atât fizic, cât și psihic, crede Dorica. Încerca să mănânce mai ușor atunci când știa că urmează chimioterapia și își propunea să nu se gândească așa mult la boală. „Căutam să nu mă gândesc, făceam altceva, citeam sau îmi ocupam timpul cu ceva frumos, mergeam la plimbare. Și nu îmi era rău!”, spune ea.

Îmi închipui că sufereau.” Familia

După a patra perfuzie cu citostatice, când pielea de pe sân s-a vindecat, în toamna lui 1994, Dorica s-a și operat. Mastectomie, adică i-a fost scos cu totul sânul drept. O operație cu o cicatrice mare, de la axilă, pe diagonală, până aproape de abdomen. Apoi o viroză luată din spital a slăbit-o foarte mult.

A fost momentul critic din tot parcursul, când soțul ei s-a temut că ar putea să o piardă. El a fost cel care a vizitat-o pe toată durata internării și cu care a mers, apoi, la toate perfuziile și controalele. Întotdeauna, și el, și ea, au fost preocupați să mențină și o stare psihică relaxată.

„Mergeam cu mașina și, ca să fiu odihnită dimineața, plecam din Bacău, făceam popas seara la Târgu Mureș, de obicei la hotelul central, și dimineață la 7.00 eram în Cluj. Ca să fiu odihnită, să fac un duș. Am vrut tot timpul când ajung la medic să nu fiu stresată, să nu fiu obosită, să fiu mai relaxată”, spune ea.

În rest, nu s-a vorbit prea mult despre suferință în familia Doricăi. Cu toții au încercat să o încurajeze și să fie lângă ea într-un mod care să nu fie apăsător: „Ce era în sufletul lor… îmi închipui că sufereau. În sufletul lor era o teamă, dar mie nu-mi arătau, ca să mă încurajeze.”

Am considerat totul ca normal.” Recuperarea după prima operație

„Sunt 30 de ani de când m-am operat prima dată de cancer stadiul 3”, spune Dorica, și îți dai seama de forța acestei afirmații nu doar pentru că auzi „30 de ani”, ci pentru că auzi și „prima dată”.

A luat viața, boala, recuperarea, greutățile – totul – ca pe ceva normal, că doar toate fac parte din firescul vieții. După operație s-a ținut de recuperare, și-a făcut gimnastica medicală, a mai făcut încă două ședințe de chimioterapie și a urmat un tratament cu Polidin, câte două fiole pe săptămână, timp de cinci ani.

„Am considerat totul ca normal. Am fost operată în 17 octombrie și înainte de Crăciun am făcut cârnați și chișcă. Deci am muncit normal, deși nu-i recomandat, dar atunci eram și mai tânără și curajoasă și îmi plăcea să fac. E important să faci din plăcere și să nu faci efort fizic cu mâna la care ești operat. Asta nu recomand. Probabil că pe mine m-a ajutat foarte mult sportul, că am o structură musculară foarte bună. Și acum am mușchi puternici pe care doamnele de vârsta mea nu prea îi au”, spune Dorica.

Nu a suferit nici din cauza faptului că nu mai avea un sân și spune că feminitatea nu i-a fost afectată. Soțul n-are decât să divorțeze dacă nu îi convine, și-a spus în sinea ei și a mers în continuare încrezătore prin viață. „Contează foarte mult să nu-ți faci probleme din punctul ăsta de vedere, adică să nu fie un stres în plus această lipsă a sânului”, mai spune ea.

„La început protezele erau cu pungi de orez, că nu prea erau proteze din astea de silicon pe atunci, în ‘94. Dar mi-am găsit la Cluj o proteză de silicon. Mai și glumeam, ziceam că unele femei dau bani grei să-și pună silicoane, eu am gratuit.”

Dorica Platon, supraviețuitoare a cancerului de sân

A mers la controale oncologice la intervale de trei luni, șase luni și un an, după care a continuat să meargă anual timp de încă patru ani.

6 ani mai târziu, face și soțul cancer

Dacă vreme de cinci ani cancerul nu a recidivat, se consideră că e în remisie, deci că ești vindecat. Iar urmărirea medicală se mai relaxează. Așa a fost în cazul Doricăi, numai că, în 2000, la doar un an după ce se liniștise la gândul că s-a vindecat de cancer, s-a îmbolnăvit soțul ei.

Cancer colorectal. A trecut și el prin chimioterapie și radioterapie în București, la Spitalul Colțea, iar în 2002 s-a operat la Spitalul Militar. Între timp, Dorica și-a dat seama că și ei îi revenise cancerul, la celălalt sân.

„Mergeam mereu cu el la spital. Eu vorbeam cu medicii, eu făceam tot, eu, eu, eu. După operație a avut anus contra naturii, deci colostomă, iar pentru el nu a fost ușor să suporte lucrul ăsta. În ultima perioadă, l-am îngrijit ca pe un copil, mergeam și la serviciu, veneam acasă, îi făceam de toate, căutam să-l încurajez, deși sânul meu stâng începuse să fie mai urât, era roșu”, povestește ea despre perioada în care s-a zbătut între nevoia de a-și îngriji propria sănătate și cea de a-i fi alături, cu totul, omului pe care îl iubea și pe care știa că-l va pierde.

Un an mai târziu, în aprilie 2003, soțul Doricăi a murit. El avea 53 de ani, iar ea – 50.

Acum am un V pe piept.” Cancer la sânul stâng

Începuse deja chimioterapia și făcuse trei ședințe înainte ca soțul ei să se stingă. „Cumnatul meu care e medic, când m-a văzut, a zis: te duci urgent să te salvezi, dacă te mai poți salva, că el nu se salvează. A fost o situație mai grea atunci”, spune Dorica, și, dacă ea spune „grea”, având în vedere capacitatea de adaptare pe care o avusese în trecut, poți să intuiești că a fost, în realitate, înfiorător de greu.

Așa că în martie, când s-a dus la Cluj, a aflat că are cancer și la celălalt sân, stadiul patru.

„M-am dus mai departe să mă salvez pe mine. Eram într-un stadiu foarte avansat, că nu știam cum să-l las în casă. Cum să mă duc să mă operez și el să moară? Că era muribund, ultima lună.”

Dorica Platon, supraviețuitoare a cancerului de sân

„L-am îngropat pe 1 mai 2003 și pe 9 mai am fost și am făcut a patra chimioterapie, iar pe 12 mai m-am operat de cancer, stadiul patru, la sânul stâng. Acum am un V pe piept, după ce am scos și celălalt sân, cele două operații se întâlnesc”, spune ea.

De data aceasta, a fost mai greu. Nu neapărat din cauza bolii mai avansate sau a tratamentului, ci din cauza faptului că, acum, a trebuit să facă față singură, fără ajutor, drumurilor, tratamentului și fricii că, dacă nici ea nu va mai fi, ce se va întâmpla cu copiii lor, studenți pe-atunci?

„De data asta, starea mea sufletească era afectată, nu-mi era ușor știind că-l voi pierde, gândindu-mă ce voi face eu cu doi copii încă în facultate, și cu situația mea și cu cheltuielile foarte mari care s-au făcut…”, povestește Dorica.

Dacă, în timpul primului tratament, era învățată să meargă mereu cu soțul ei cu mașina, beneficiind de un oarecare confort, de data aceasta nu mai era deloc la fel. Pleca singură de acasă la 5.00 dimineața, cu un tren până în Pașcani, de acolo lua alt tren până în Cluj, unde ajungea la 16.00, lua un taxi până la un hotel, unde se caza și încerca să uite de griji până a doua zi.

A încercat, tot timpul, să își creeze mici insule de detașare: „La hotel, căutam să mă relaxez, să nu mă gândesc la nimic, să nu mă gândesc la situația de acasă. Pur și simplu îmi spălam creierul și căutam să mă pregătesc pentru a doua zi, când trebuia să fac chimioterapia, ca să nu-mi fie rău, să pot să vin înapoi la Bacău. Îmi făceam eu un film în cap cu ceea ce trebuie să fac ca să pot să reușesc, că nu avea cine să-mi dea compătimire, n-avea cine să mă ajute, trebuia singură să le fac pe toate.”

Iar a doua zi, imediat după perfuzie, pleca acasă cu un autocar care mergea până în Piatra Neamț, de unde o prelua cineva și o ducea acasă, unde încă o aștepta soțul.

N-avea cine să vină la mine.” Operația singură

Pe cât de mult a încercat prima dată să se mențină într-o stare de relaxare, pe-atât de mult s-a chinuit cu toate când a avut cancer a doua oară. Când soțul ei s-a stins, s-a ocupat de toate ritualurile singură, deși era și ea sub efectele chimioterapiei, slăbită și fără păr pe cap. Mamei ei nu i-a spus nimic. Nici că a rămas văduvă, nici că are din nou cancer. A păstrat secretul ca să o protejeze de vreun șoc.

„Mama avea probleme cu inima și-mi era frică să nu aibă vreo problemă când mă vede pe mine cu perucă. Ea nu știa că-s cu cancer din nou. Prima dată a știut, dar atunci era soțul, era altceva, eram și mai tânără. A doua oară nu puteam să-i spun, știind-o cu inima, mai ales că eu eram ajutorul ei financiar, după ce tata murise în ‘95. Mi-era teamă să nu facă vreun infarct, așa că n-am anunțat-o”, spune Dorica.

Singură, cu fiii încă prea tineri, aflați în facultate, a stat internată o lună la Cluj în urma operației.

„Ce era mai greu e că n-avea cine să vină la mine. Sâmbăta și duminica erau cele mai grele zile”, spune ea. Din spital a organizat și parastasul de 40 de zile la Bacău, iar ea s-a externat fix cu o zi înainte ca acesta să aibă loc, comportându-se ca și cum totul ar fi bine, deși era „toată pansată pe dedesubt”. A făcut încă două perfuzii cu citostatice după operație și, ulterior, radioterapie, pentru care a mai stat internată încă o lună.

Iar în tot acest timp și de atunci încolo a fost nevoită să fie și mamă, și tată, și să se descurce și financiar cu toate responsabilitățile. Totuși, nu s-a simțit chiar singură. Întotdeauna i-au fost alături oameni care au ajutat-o.

O boală a stresului

Dorica e de părere că bolile oncologice sunt cauzate de stres. În cazul ei și-al soțului așa a fost. Prima dată, în 1994, muncea prea mult. Chiar dacă îi plăcea, a fost suprasolicitată și stresată. Primise, deși era inginer constructor, atribuțiile juridice ale instituției. „Era o activitate nouă și pe care eu nu o făcusem decât din mers, și am depus un efort atât fizic, cât și intelectual, probabil peste măsură. Și m-am stresat foarte mult, că trebuia să mă duc în instanță, să susțin dosare. Era un stres în plus și asta cred că mi-a declanșat cancerul”, spune ea.

„Stăteam și peste program, ajungeam acasă târziu, deși distanța între serviciu și casă nu era mare. Eram ca un robot care făcea ce i se comanda. Și asta a fost cauza care, cred eu, a declanșat neoplasmul din ‘94.”

Dorica Platon, supraviețuitoare a cancerului de sân

Iar recidiva din 2003 o pune pe seama stresului pe care l-a avut din cauza bolii soțului. Când el a fost diagnosticat cu cancer colorectal, s-a demoralizat complet, iar ea a fost cea care s-a dus cu el la toate programările la București, încercând să încurajeze întreaga familie. „Am făcut totul pentru el fără să țin cont că trebuia să mă protejez și eu. Am făcut totul ca să-l salvez, dar psihicul lui probabil că nu l-a ajutat. Contează foarte mult la boala asta psihicul, să ai un psihic bun și să fii pozitiv”, mai spune ea.

„Mi se pare că a ascunde boala și a nu vrea să se știe că o ai e un stres în plus, care nu-ți face bine. În loc să fii degajat, dimpotrivă, îți faci un stres în plus, te închizi în tine și atunci, cred eu, organismul tău nu preia tot ce este bun din energia cu care te hrănești.”

Dorica Platon, supraviețuitoare a cancerului de sân

Un sprijin pentru toți ceilalți

Ca și cum nu era de ajuns, în 2004, când trecuse cam un an de la a doua mastectomie, mama Doricăi a făcut un accident vascular cerebral. Nimeni nu-i dădea șase de recuperare după ce a căzut în balcon, cu capul de beton, și a stat acolo două zile până au găsit-o vecinii.

Dar Dorica, obișnuită să facă tot ce poate pentru ceilalți și să facă din suflet, nu din obligație, a adus-o de la Câmpulung la Bacău, și a salvat-o. Cu dragostea și cu devotamentul ei, a luat-o de la zero și a pus-o pe picioare, învățând-o, ca pe un copil, unde se află nasul și gura, iar apoi, după un an de stat la pat, mama ei a început să meargă cu bastonul. Și a mai trăit încă 17 ani, până la 92.

„Un an întreg a stat neclintită, dar m-am ocupat de ea. Probabil că neavând pe altcineva în jurul meu, toată dragostea și toată îngrijirea i le-am dat ei, ca unui copil. Mergeam la serviciu, după care veneam și o pupam și o drăgăleam ca pe un copil. Eu sunt și foarte afectuoasă și a văzut în mine că nu este o povară pentru mine, că o iubesc și că vreau să trăiască și, atunci, a luptat și ea pentru viață și a fost și ea o luptătoare. Nici nu se cunoștea că e o femeie de 92 de ani, era cochețică, ea a fost întotdeauna o femeie cochetă, iar mie îmi plăcea să am grijă de ea, o și pensam!”, povestește Dorica.

Tot ea a ajutat la creșterea nepoatei, fiica fiului ei, iar mai târziu s-a ocupat și de îngrijirea unei mătuși care îmbătrânise și nu mai era în putere, în timp ce mergea și la serviciu, de unde s-a pensionat la 60 de ani, în 2012.

Grădinița nepoatei era aproape de serviciu, așa că fetița stătea la ea de luni până vineri, când o luau părinții. Își făcuse o rutină care să o ajute: dimineața îi dădea mamei ei medicamentele, îi pregătea mâncarea și i-o lăsa pe masă, după care pleca împreună cu nepoțica, o lăsa la grădiniță și se ducea la locul de muncă, unde își făcea treaba ca și cum totul ar fi fost bine acasă. „Nu amestecam gândurile – dacă eram la serviciu, alea erau problemele mele; când plecam pe poartă de la serviciu, erau problemele mele de acasă, nu mă mai gândeam la serviciu. Căutam să le delimitez una de alta ca să pot să le rezolv toate și le făceam, că trebuia să le fac”, spune ea.

Pe unde a putut, Dorica a ajutat și a făcut asta întotdeauna cu plăcere și cu spirit jucăuș care, probabil, a ajutat-o să facă față tuturor provocărilor.

„Când o vedeam pe mama că-i bucuroasă, pentru mine nu mai era oboseală. Apoi, mie mi-au plăcut fetițele întotdeauna, iar când a venit nepoțica, am zis că e a mea. Îmi plăcea să mă joc cu ea, să fac lecții cu ea, intrăm în mintea copilului puțin. Fiecare, dacă nu își păstrează copilul în suflet puțin, acolo, într-un colț, înseamnă că nu poate să treacă peste niște probleme mai grele. Dar dacă ai acolo totdeauna și sufletul de copil, el te întinerește, îți dă mai multă energie”, crede ea.

Asociația Sofi Roz din Bacău

Sunt 30 de ani de la prima operație și 10 ani de când nici n-a mai fost la controale specifice monitorizării în cazul bolii oncologice. Unul dintre lucrurile care au ajutat-o după a doua operație, care a coincis și cu perioada de doliu, a fost să pună pe picioare, împreună cu alte femei supraviețuitoare ale cancerului de sân, o comunitate.

În 2003 a cunoscut-o, în spital, pe Mioara Spiridon, operată și ea de cancer la sân în aceeași perioadă. Doi ani mai târziu, aceasta a venit cu ideea de a înființa o asociație pentru femeile care, la fel ca ele, au trecut prin această boală, sau pentru cele care încă se confruntă cu ea, din dorința de a mai alina durerea, tristețea, frica. Din dorința ca femeile cu cancer de sân să se simtă normale și acceptate, din dorința de a fi împreună. Și astfel a apărut Asociația Sofi Roz din Bacău, care anul acesta împlinește 20 de ani de activitate.

„La început erau mai puține doamne, ca la orice început, dar am fost perseverente. Ne-a plăcut ceea ce am făcut, ne-am afiliat la Federația Asociațiilor Bolnavilor de Cancer și atunci am început tot felul de activități, iar acum avem și un sediu în care ne întâlnim săptămânal, marțea. Facem terapie ocupațională – brățări și diferite alte obiecte, ne întâlnim, socializăm, mai facem schimb de idei, vorbim despre tratamente, despre ce mai a apărut nou”, spune Dorica.

cancer la sân Asociația Sofi Roz Bacău
Obiecte realizate manual de femeile de la Asociația Sofi Roz în preajma Crăciunului. FOTO: Arhiva personală

Multe femei cu cancer la sân au găsit în Sofi Roz un loc în care să să se simtă bine. Unele sunt singure, iar altele, chiar dacă au familie, tot își găsesc aici un refugiu pentru sufletul lor: „Se încarcă întotdeauna pozitiv. Suntem ca o familie, familia Sofi Roz”.

Nepoata, când o să mai crească, să-și facă des controale.” Cât contează prevenția

Trecând prin toate aceste experiențe dificile, dacă e s-o întrebi cu ce i-a fost cel mai greu, Dorica nu răspunde „cu frica de moarte”, cum, poate, te-ai aștepta. Cel mai greu a fost să nu-i lase pe cei din jur, și mai ales pe fiii ei, să observe unele lipsuri sau supărări. „N-am vrut ca familia să fie afectată de boala mea, am căutat să-mi rezolv problema și să nu pun pe umerii lor problemele mele. Iar asta nu înseamnă că nu m-au ajutat, doar că nu am vrut să-i copleșesc”, mai spune ea.

Odată cu cancerul, a devenit mai puternică. Apreciază viața mai mult, luptă pentru o viață bună și nu mai dă importanță lucrurilor mărunte. Iar cu înțelepciunea ei de acum știe și cât de importantă e prevenția.

„Femeile ar trebui să își facă investigații mai des. E important să-și primească diagnosticul la timp și să nu ajungă într-o fază avansată, cum am fost eu, pentru că se pot salva mai ușor și pentru că inclusiv cheltuielile cu tratamentul sunt mai mici într-o fază incipientă. Eu am avut o situație deosebită, a fost un context care m-a determinat să aștept atât, dar nimănui nu-i recomand să ajungă atât de târziu la medic”, spune ea.

Și, pentru că riscul de cancer e mai mare la persoanele care au avut cancer în familie, i-a educat pe fiii ei să meargă la controale regulate și insistă ca și nepoata ei, când va avea vârsta potrivită, să meargă frecvent la medic: „Nepoata, când o să mai crească, să-și facă mai des controale, o să țin de lucrul ăsta cât pot, pentru că așa e bine. Prevenția e bună, ca să poți să iei boala din timp și să nu ajungi într-o fază avansată. Viața este unică și trebuie să lupți pentru ea, dar foarte multă lume nu conștientizează”.

Mă plimb, gătesc, scriu poezii, am casa plină de flori.” Viața, azi

„Viața mea într-o zi de pensionară?”, spune Dorica, aproape uimită că o întreb.

Îi place să citească, mai compune câte o poezie sau mai scrie din lucrurile la care se gândește, croșetează, împletește, face cumpărături și gătește pentru unul din fiii ei și pentru două prietene, pentru că ea are mai mult timp decât ele.

Și-a propus ca în fiecare zi să facă mișcare, așa că merge zilnic prin magazine, undeva mai departe de casă, chiar dacă nu are de cumpărat decât pâine. „În fiecare zi trebuie să ies din casă și să mă duc. Când e cald, e frumos, că e ca o plimbare, dar și când e mai rece tot nu stau în casă. Îmi caut motive să ies din casă măcar o oră, asta e obligatoriu. Iar după-amiază, chiar dacă nu dorm, măcar stau relaxată, stau întinsă”, spune ea.

În general, caută să-și înfrumusețeze cât mai mult viața. Dacă în spital, la prima internare, își făcea aranjamente cu ce flori și plante găsea în plimbările ei prin Cluj, acum are casa plină de plante și își pune flori în vaze în toate camerele: „La mine în casă, în fiecare cameră trebuie să fie flori. Floarea mă bucură, creează ceva frumos. Ghivece am vreo 80, cu tot felul de plante. Îmi plac florile și îmi găsesc o ocupație cu ele, câteodată îmi ia o jumătate de zi să am grijă de toate”, spune Dorica, iar în încheierea discuției citește una din poeziile ei, scrise chiar înainte de operația din 2003:

„Drumul lung spre o speranță
Încet încet mă scoate din ceață
O nebuloasă e viața mea
Și încerc acum să mă împac cu ea.

Drumu-i lung, dar am ajuns
O speranță-n inimă mi-a pătruns.
Urc scările spre necunoscut,
Lăsând grijile toate în trecut.

Ușa grea se închide în urma mea
Rămân singură, doar cu dorința de a mă salva,
De a putea lupta, de a fugi de o boală grea.

În jurul meu sunt chipuri triste,
Dar nu le văd,
Mă pierd în liniștea ce mi-o dă sufletul greu încercat
Și pe care de atâtea ori l-am supărat.

O, Doamne, mâine mă va opera
Iar tu ia-mi, te rog, boala grea
Fă-mă, Doamne, sănătoasă
Să am grijă de copii acasă.”

Ai și tu o poveste? Ne-o poți trimite aici

Îți recomandăm să te uiți și la acest video despre sănătatea mintală

Căutare