„Am crezut că tata e inutil pentru că așa îmi spunea mama. Abia acum văd cât m-a iubit.” Rolul taților „invizibili”
De multe ori ascult povești despre tați absenți, tați rigizi, tați abuzivi, tați depășiți de rolul acesta, tați care abandonează. Ascult și povești liniștite sau chiar fericite despre tați prezenți, disponibili și implicați. Însă mulți tați sunt percepuți adesea drept invizibili, în special în familiile în care mamele sunt dominante, sunt factorii de decizie și cei de control. Să ne uităm, așadar, puțin către acești tați și rolul pe care l-au jucat sau încă îl joacă în viețile noastre, pentru că, adesea, conștientizarea lui ne schimbă poveștile așa cum le știm. Cine sunt tații invizibili?
Tradiție și noutate în rolul tatălui
Cu câteva secole în urmă, rolul tatălui era destul de frecvent limitat la asigurarea bunăstării materiale, stabilirea valorilor morale și conduitei religioase ale unei familii. Odată cu urbanizarea și industrializarea, cu numeroasele locuri de muncă generate de fabrici, tații au fost îndepărtați de familiile lor și, implicit, de aceste roluri. Au apărut atât abandonul, cât și venirea pe lume a copiilor nelegitimi, precum și programele de asistență socială pentru mamele singure. Tații invizibili erau, atunci, cei absenți, necunoscuți, neimplicați în viața copilului. Erau tații „umbră”.
Între anii 1948 și 2001, proporția femeilor angajate (sau în căutarea unui loc de muncă) s-a dublat de la 33% la peste 60%, acest lucru crescând puterea lor financiară și scăzând gradul de dependență față de veniturile unui bărbat. Odată cu creșterea autonomiei femeilor, declinul fertilității, creșterea ratei divorțurilor, copiii născuți în afara unei căsătorii au dus laolaltă la o tranziție de la rolul „tradițional” al unui tată, la multiple roluri mai puțin definite.
Dacă dezvoltarea copilului se baza în trecut pe sensibilitatea unei mame de a răspunde nevoilor lui, în ultimele decade, tații au început mai des și mai mult să contribuie la bunăstarea psiho-emoțională a copiilor.
Cum descriem un tată invizibil?
Îmi amintesc povestea unui client care s-a derulat cam așa: „De tata nu îmi amintesc foarte multe. Știu că era plecat la muncă, iar apoi stătea prin casă, dar nu era foarte implicat în relația cu mine. Nu povesteam prea multe. Mama era cea cu care mă certam des, care nu îmi dădea voie să fac anumite lucruri, care avea multe așteptări din partea mea, despre cum să fiu și în ce fel să mă comport. Pe tata… parcă nici nu îl văd.”
Când mama este o figură proeminentă, tatăl devine invizibil, în special în situațiile în care mama este frecvent sursa unor conflicte. Unele femei, soții și mame, au așteptări nerealiste de la un partener, comportamente dominante și certitudinea că știu mai bine cum „trebuie” făcute anumite lucruri. Parteneriatul se preschimbă într-o organigramă în care avem o poziție de conducere și poziții ce vor fi conduse.
„Și totuși, dacă ar fi să rememorezi o interacțiune cu tatăl tău, ce îți vine prima dată în minte?” După o scurtă pauză, treptat, au apărut câteva amintiri în povestea clientului meu: „Tata mă ducea cu sania când eram mic. Tot el mă ținea pe lângă el să îl ajut când repara mașina. Îmi amintesc că mă lăuda când îl ajutam, deși știu că eram prea mic și nu făceam mare lucru. Iar mai târziu, tata îmi dădea bani de buzunar. Uneori, îmi lua apărarea în fața mamei. Iar când aveam nevoie să plec pe undeva, mă ducea el.” Iar astfel, tatăl a devenit puțin mai vizibil. „Ce chestie, nu m-am gândit niciodată la tata așa…”
În cele din urmă, tatăl a reprezentat o prezență puțin vizibilă comparativ cu mama, însă cu multe interacțiuni pozitive cu copilul. Tatăl invizibil a devenit „tatăl pe care mă puteam baza, cu care nu aveam conflicte, care era de partea mea”. Chiar dacă nu exista comunicarea emoțională.
Îmi e milă de tata și frică de mama
„De când am crescut, am văzut altfel dinamica familiei mele. Mama mereu s-a plâns de tata și îi spunea – îmi spunea și mie – că nu e bun de nimic și că dacă nu era ea, nu se alegea nimic de familie. Eram mică și țin minte că îl evitam pe tata, ca să nu o supăr pe mama. Am crescut crezând că tata e un om pe care nu mă puteam baza. Târziu am înțeles că tata nu a fost niciodată ce descria mama. Da, ea e mai iute și mai energică, dar tata era liniștea, calmul. La tata mă duceam să plâng când nu mă vedea mama. Pentu că tata, spre deosebire de ea, nu îmi spunea niciodată că mă smiorcăi. Tata mă ajuta la teme și mă ducea la activități. Tata a învățat să facă negresă și prăjitură cu mere pentru că îmi plăceau mie. Tata mă legăna. Tata, despre care am crezut că este inutil pentru că așa îmi spunea mama. Tata mă iubea.”
Adesea mamele își asumă rolul de coordonator al familiei și responsabil pentru bunul mers al lucrurilor, într-o direcție extremă. Poate teama de eșec, de pierdere, stresul copleșitor acumulat din numeroase surse (creșterea copiilor, relația de cuplu, relațiile cu familia de origine și socrii, locul de muncă, resursele personale epuizabile), adaptările la diferite situații de viață prin modul „luptă”, perceperea lipsei de sprijin sau credința că modul lor de a acționa este singurul „bun” laolaltă determină un comportament dur, rigid, intransigent, controlator din partea acestor femei.
Frecvent, interacțiunea cu ele este percepută de copii cu multă frică: de critică, de judecată, de respingere, de pedeapsă. Frecvent copilul asimilează convingerea că nu este suficient de bun. La fel ca tatăl.
Tații invizibili sunt cei care nu se remarcă prin interacțiuni negative într-un mediu în care pare să predomine conflictul și nemulțumirile.
„Am încheiat recent o relație de cuplu, după numeroase certuri și reproșuri făcute partenerului meu care era… prea lent, prea inactiv, prea lipsit de inițiativă și curaj, „prea puțin bărbat”, după cum îmi imaginam eu. M-a părăsit. Apoi m-am uitat în oglindă și am văzut-o pe mama. Replicasem relația părinților mei, eu intrând în rolul mamei, al femeii care „știe ea mai bine”. Mi-am propus să observ acum, de la distanța maturității, relația lor. Și am văzut un tată supus, îmbătrânit, împovărat, mereu trist și retras. Am vrut să stau de vorbă cu el, însă încă mă tem de reacția mamei care vrea să știe tot și judecă tot. Într-o scurtă interacțiune cu el, departe de urechile ei, tata mi-a zis atât: «Ce vreau să știi este că te iubesc și te-am iubit mereu. Când ai nevoie de ceva, vino la tata.» Am plâns.”
„Între mine și mama era tata”
Într-una dintre povești, o prietenă își amintea că, atunci când era mică, dacă mama se supăra pe tata, ea mergea să îi spună tatălui să îi ceară iertare mamei și să nu o mai supere. Deși mama era cea critică, rigidă în așteptări și proiecțiile asupra copiilor, aceștia făceau echipă cu ea. Pentru că la ea era controlul. Când am întrebat-o pe prietena mea cum își amintește de tată, mi-a spus că nu își amintește prea multe. „Am un tată invizibil”.
Recent însă, la o reuniune de familie, când mama a început să îi reproșeze că nu are o familie, că nu are o funcție mai înaltă, că nu câștigă mai mulți bani, tatăl a intervenit spunându-i să o lase în pace și totodată că el este foarte mândru de ea. Atunci, prietena mea și-a amintit că tatăl mereu i-a luat apărarea, că spre el mergea când avea o problemă (știind că mama o va certa, critica, învinovăți pe ea), că el era persoana ei de siguranță în multe situații. Între ea și mamă, mereu intervenise tatăl să o apere.
Conștientizarea a venit cu un val de trăiri, cu apropiere emoțională de tată și mai multe apeluri telefonice și către el, nu doar către mamă. Cu o parte de copil care spune „Mulțumesc, tata!” și îi dă contur în povestea propriei copilării. Mi-a spus recent „Nu de la mama am învățat să mă lupt pentru mine, pentru că nu am avut niciodată șanse de câșig cu ea, ci de la tata, lângă care am învățat că sunt importantă și contez.”
Tații invizibili deveniți vizibili
Când m-am gândit la acest articol, m-am gândit și la mamele (și soțiile) care au făcut cum au știut ele mai bine, am empatie pentru părțile rănite din fiecare dintre noi, care conduc anumite comportamente poate neplăcute, și totodată iau în calcul dificultățile cu care fiecare dintre noi facem schimbări.
De regulă, acestea din urmă apar atunci când mediul nu ne mai tolerează și întreține acele comportamente, când avem de pierdut de pe urma lor. Dar dincolo de aceste considerații, pentru că nu este un articol despre oameni care nu greșesc (oameni inexistenți) ci doar despre cei invizibili, am scris pentru copiii acum adulți, care pot accesa și alte părți ale propriilor povești, pot readuce rolul tatălui în istoria de viață, se pot reconecta cu propriii tați și cu propriile părți deprivate și pot găsi resurse vindecătoare în lucrurile bune uitate.
Deseori în minte ne rămân evenimentele negative din copilărie, acele „experiențe adverse”, dar deopotrivă sunt importante și lucrurile bune care ni s-au întâmplat, iar pentru acestea e necesar să accesăm amintiri pe care le considerăm „irelevante”, să le observăm cu mintea maturității și să înțelegem cum am primit iubire, chiar dacă, uneori, aceasta este mai puțin vizibilă sau declarativă.