Alcoolic, cu sinceritate: „Eram copilul cel mai rău bătut din cartier!”. De la o copilărie cu reproșuri și „faci numai ce spunem noi”, la un adult alcoolic și fără speranță
Răzvan* s-a apucat să bea la 22 de ani și tot de-atunci a început să folosească alcoolul ca „soluție” pentru toate problemele lui. Mai târziu, chiar dacă ar fi vrut să se lase, a realizat că, din cauza dependenței de alcool, nu mai are voință, încredere de sine și nici plăcerea de a trăi. Și-atunci, cum să se lase? Ce și-ar spune acum, la 48 de ani, dacă s-ar întâlni cu el cel din adolescență?
*Din motive care țin de protejarea identității, numele folosit în acest articol nu e cel real.
Scriem poveștile de viață ale unor oameni. În spatele acestei decizii editoriale stă utilitatea lor. A poveștilor, a experiențelor împărtășite. Iar utilitatea aceasta acționează pe două paliere. Ni se întâmplă să ne scrie oameni care, citind o poveste, au găsit o informație utilă pentru viața lor prezentă. Ni se întâmplă să ne scrie și oameni pentru care nu informațiile, ci alinarea că mai e cineva undeva în lumea asta care a trăit ce trăiesc ei acum e cel mai valoros lucru pe care și l-au luat dintr-o poveste.
Dintre cei care ne citesc și se regăsesc în poveștile altora, unii vor și ei să-și povestească viața. Iar dintre cei care aleg să facă asta, unii nu mai au pe nimeni care să îi asculte. Devenim astfel, fie și doar pentru câteva ore, martorii unei istorii de viață care poate, altfel, ar rămâne complet neauzită.
Așa ne-a scris și Răzvan, după ce a citit articolul despre Bianca*, o femeie de 49 de ani care a renunțat să mai lupte cu dependența de alcool. „Am și eu o situație similară în ceea ce privește alcoolul. Aș vrea să mă confesez cuiva”, scria el în mesajul pe care ni l-a trimis prin formularul Spune-ți povestea.
„Dacă aș avea mai mulți bani, probabil că aș bea mai mult.” Viața, azi
„Sper să trec de dependența asta sau măcar să o țin limitată. Acum sunt la un nivel de plutire. Măcar nu m-am scufundat. Lipsa banilor mă duce în situația în care mai consum cine știe când. Dacă aș avea mai mulți, probabil că aș bea mai mult. Acum beau poate o sticlă de vin pe zi, poate 200 de mililitri de tărie. Când am. Sunt zile când nu-mi permit, că trag de bani. Uneori mă lupt pentru banii de pâine”, spune Răzvan, un bărbat de 48 de ani care s-a îmbătat prima dată la 22 de ani și care, de-atunci încoace, a folosit alcoolul ca soluție pentru toate problemele lui.
De cele mai multe ori, articolele tip poveste urmează un fir cronologic, de la debutul problemelor până în ziua de azi. De data aceasta, am decis altfel. De data aceasta, poate e de preferat să vedem – atât cât ne permite Răzvan – imaginea actuală a vieții lui: un bărbat de 48 de ani care, odată cu moartea părinților, a rămas singur. Singur cu adicția, cu toate problemele care au dus la ea și cu toate problemele care au fost cauzate de ea.
„Am tot felul de probleme de sănătate, la un consult la ochi nu am fost nici acum, deși am probleme de multă vreme, am probleme și cu un picior care mă doare, că am și frig acasă. Pornesc plita o oră-două, mi-am făcut un pic de cald în casă, să fie peste 15 grade, mai încălzesc o mâncare, ce pot eu să-mi fac, mai fac un ceai, iar după două ore o opresc că, după-aia, mă întreabă contorul de sănătate”, spune el.
Dincolo de lipsa banilor, pe care, culmea, o vede ca pe un avantaj în fața dependenței de alcool, Răzvan numește, tot la avantaje, și problemele de sănătate. „Mă avantajează și faptul că fizic nu mai rezist. Am trecut prin dureri mari de ficat, uneori am consumat medicamente care să mă facă să-mi revin, că altfel poate cădeam prin casă și mă găseau vecinii peste câteva zile”, spune el.
Dacă, în tinerețe, când avea bani, ar fi ales să prioritizeze alcoolul în locul mâncării, acum e invers. „Nu mai rezist să o țin (n.r. – pe băutură) o zi, două, încontinuu. Că nu mai duce corpul. Și asta e o parte bună, într-un fel. Că și rezistența te păcălește, te face să ai încredere că mai poți (n.r. – să bei). Mai duc? Mai duc. Hai că mai mergem așa”, explică el unul dintre tiparele de gândire care l-au sabotat de-a lungul timpului și l-au făcut să creadă că e în regulă să bea, atât timp cât alcoolul îl făcea să uite de supărările de zi cu zi.
Ce supărări?
Cele din relația cu părinții. Niște părinți critici și agresivi, care i-au impus întotdeauna dorințele și voințele lor.
„Ei erau cei care îmi reproșau. Fiind cei cu care stăteam în casă, cei mai apropiați, din partea lor aveam cele mai multe reproșuri și certuri. Și, după ce îmi făceau ai mei reproșuri, îmi făceam și eu. Știu că e ca ei, știu că este așa, dar am forța să mă ridic sau nu? Și e greu să ai voință, la un moment dat. Voința e ca o baterie, începe să fie din ce în ce mai puțină. Ți se duce.”
„Când am mai avut diverse probleme, am început să-mi caut singur otrava”
„De fumat am fumat o țigară la 11 ani. Nu mai știu pe unde am găsit-o prin casă, că mama mai primea țigări și le ținea să i le dea surorii ei. M-au văzut niște copii fumând și, pentru că le plăcea să vadă că sunt torturat, bătut, le-au spus alor mei. Eram dintre cei mai rău bătuți din cartier”, răspunde Răzvan.
Apoi povestește când a băut prima dată cât să se-mbete. Avea 22 de ani și plănuia să se angajeze ca agent de pază. Stătea într-o noapte de pază cu un cunoscut care lucra deja acolo, iar respectivul a scos o sticlă de doi litri de țuică și a insistat să bea și Răzvan. Mai băuse o singură dată înainte, dar împărțise o sticlă de vin cu un băiat și două fete, așa că nu s-a pus. Acum, însă, s-a îmbătat.
„La 22 de ani a fost prima beție din viața mea și, ulterior, când am mai avut diverse probleme, am început să-mi caut singur otrava. N-am început cu tăria, că aveam amintirea aia de atunci, când mi-a fost rău. Am luat-o cu vin sau cu bere și a durat ani buni până când am ajuns la tărie. Știam că, cu cât mărești volumul de alcool, cu atât e mai grav.”
Zi după zi, din ce în ce mai des, a început să își acopere toate greutățile cu băutură. Și problemele legate de relația cu părinții, și insuccesul legat de faptul că n-a intrat la facultate, și problemele sentimentale, și nereușitele de a se angaja. Pe toate.
„La un moment dat, omul simte nevoia să uite. Și nu ai înlocuitor”, spune Răzvan, care n-avea nici 30 de ani când a realizat pentru prima dată că are probleme serioase legate de consumul de alcool.
„Copilăria mea a fost cumplită, pot să spun”
Înainte să fie alcoolic, Răzvan a fost copil. Știm cu toții asta, dar poate câteodată o uităm atunci când avem în față pe cineva cu o adicție.
Părinții lui s-au mutat în București de la sat înainte să se nască. Mama a lucrat în croitorie, la Apaca, iar tatăl a avut mai multe locuri de muncă, ultimul – în proiectare militară.
„Ei au trăit într-un mediu în care violența era normalitate”, spune Răzvan, încercând să explice violențele la care el însuși a fost supus în copilărie: „Așa erau învățați. Că maică-mea mai povestea cum fusese și în copilăria ei. Lua joarda, din aia groasă de cireș, care ține, și, când îți ardea una, te durea două săptămâni”.
Părinții lui aveau un set de valori pe care nici ei, nici el nu aveau voie să-l încalce, iar încălcarea acestor valori însemna nu numai critici, certuri și mustrări, ci și bătăi.
„Taică-meu mergea uneori cu corectitudinea până într-acolo încât era dispus să piardă orice, numai să nu-l vorbească lumea că este el om incorect. Aveau niște concepții foarte stricte. Când am mai crescut, îmi spunea maică-mea: Ți-a intrat democrația în cap? Cât trăim noi, faci ce zicem noi și ce vrem noi. Când oi fi tu singur, decizi tu”, povestește Răzvan. A crescut în strictețe și în violență.
„Copilăria mea a fost cumplită, pot să spun. Taică-meu mă pedepsea mai aspru decât era nevoie. A fost această educare a lor, și din partea lui, și din partea mamei, de cele mai multe ori cu forța. Îmi aduc aminte, de exemplu, două locuri din Predeal unde am mâncat o bătaie soră cu moartea, o dată am făcut pe mine. Aveam 7-8 ani.”
Pe-atunci, miliția – cum se numea poliția înainte de 1989 – nu intervenea în cazuri de violență în familie, spune Răzvan. „Oricât era bătut copilul (n.r. – nu interveneau), numai să nu moară. Soția, că și ea o pățea de obicei, la fel, nu interveneau. M-au bătut până spre 15 ani, după care nu mai…”, își amintește el, după care menționează că tatăl lui a fost toată viața un „băiat cuminte”. Aducea bani acasă, n-avea amante, nu era cu jocuri de noroc, cu băutură și n-a fumat în viața lui, motiv pentru care, crede Răzvan, nu-l suporta pe el. Un om cu vicii.
„Aveam crize de astm și de cinci-șase ori pe zi”
Răzvan are astm bronșic de la 5 ani, o formă severă. N-ar fi trebuit niciodată să bea sau să fumeze, dacă-ar fi să se fi luat după ce le spuneau medicii părinților lui când era mic.
Astmul i s-a declanșat, crede el, în urma cutremurului din 1977 – n-avea nici o jumătate de an, era un bebeluș – când peretele din spatele canapelei pe care dormea s-a crăpat, a făcut mucegai de la umezeală și a stat așa multă vreme, până spre doi ani.
„Nu eram proprietarii casei atunci”, a fost explicația pe care a primit-o Răzvan ani mai târziu, când a întrebat-o pe mama lui de ce nu s-au ocupat de reparația peretelui și prevenirea igrasiei. Dacă ar fi trecut de 10 ani înainte să fie expus timp îndelungat la mucegai, nu ar fi dezvoltat o formă atât de gravă de astm.
Acum are aproape 40 de ani de când folosește zilnic tratament pentru astm. Dar între 5 și 15 ani a fost cel mai rău: „M-am chinuit, era să mor, aveam crize de astm și de cinci-șase ori pe zi. Auzeam pe la alți astmatici, de obicei adulți, că au crize și la 3 luni, iar mie nu îmi venea să cred”.
Continuă să vorbească mult despre astm, care cu siguranță i-a marcat viața. Despre dependența de cortizon, substanța din singurul tratament care îl ajuta și pe care, din disperarea de a putea respira, l-a luat uneori în exces, despre cum i-a venit rău în spital de la puf-urile pe care și le dădea cu spray-ul pentru astm. „Când omul nu mai poate să respire, înnebunește. Nimic nu mai e rațional”, spune Răzvan.
„Dar asta era o dependență acceptată social. Nu se vorbea atunci nici de dependența de jocuri de noroc sau de altele”, mai spune el.
Plecat de-acasă la 19 ani. Adolescența
În liceu, s-a descurcat bine la materiile umaniste, la care trecea lejer, însă cu cele care țin de domeniul real, mai greu. Cu meditații la română și cu ajutor din partea tatălui la matematică, a intrat la un liceu cotat ca fiind printre cele mai bune din București. „Nu m-a angajat nici naiba până acum că am făcut un liceu serios”, spune Răzvan, nemulțumit de presiunea care se pune pe admiterea la un liceu de top.
Apoi, i-a fost din ce în ce mai greu să învețe și să facă față la școală. „Nu știu dacă am avut probleme cu memoria din copilărie, dar dată fiind violența pe care am suportat-o, fizică, verbală, nu puteam să mă concentrez mult timp. Când eram mic, nu a fost o problemă, dar mai târziu a fost mai complicat”, explică el.
La 19 ani, a vrut să plece de acasă. „Nu mai fusesem în viața mea singur, și pe stradă direct! A fost cumplit să stau aproape o săptămână, am dormit sub Podul Grant, unde sunt șinele de cale ferată, am venit din gară și am dormit acolo”, povestește el începutul unei perioade în care a încercat să se opună cerințelor părinților, dar în care nu a reușit să se rupă de ei.
A terminat liceul la 20 de ani, în 1996, din motive medicale, și tot atunci a dat și a picat prima dată admiterea la facultate. În anul următor, în ‘97, a încercat la Științe Politice, dar a picat din nou.
„La început, tata m-a înțeles, dar pe urmă au început să vină reproșurile, îmi spunea că el a intrat la facultate de trei ori, la Aeronave. Și punându-mi ștacheta așa sus și criticându-mă mereu, m-a afectat. Era tot timpul starea asta de nervozitate între noi”, spune Răzvan.
Visul american destrămat
Răzvan a încasat din greu nu numai criticile părinților, ci și îngrijorările lor și situațiile în care aceștia au intrat din cauza unor decizii neinspirate. De exemplu, când avea 18 ani, părinții lui au făcut un credit ipotecar, riscând să piardă casa.
„Am trecut cu casa printr-un mare necaz. Cineva le-a promis părinților mei că îi ajută să lucreze în afară, că le face chemare în Italia, dacă îi dau 2.500 de dolari împrumut. Ne făcuse un act de mână, dar a fost o înșelăciune, nu ne-a mai dat banii înapoi. Ăsta a fost unul din primele șocuri din viața mea”, spune Răzvan.
Totuși, trei ani mai târziu, ai lui au reușit să plece din țară, în Statele Unite ale Americii, unde au stat 12 ani. Ar fi vrut și Răzvan să plece, însă nu a putut: „Ei au primit viză ca soț și soție, dar eu nu am reușit să plec, pentru că deja aveam peste 21 de ani”. O perioadă, câțiva ani, a tot sperat că părinții or să-i faciliteze și lui plecarea în America, însă, treptat, i-a încolțit în minte gândul că ei, de fapt, nu l-au vrut acolo.
„Pentru mine, care îmi dorisem tare mult să ajung acolo, să trăiesc acolo, la început mi s-a părut că durează 2-3 ani până reușesc să plec și eu și nu m-a deranjat, mi se părea că sunt la începutul vieții. Ca dup-aia să-mi dau seama că părinții mei m-au vrut aici, ca să se întoarcă și eu să-i îngrijesc până la sfârșitul vieții, să se îngroape aici.”
În cei 12 ani cât au fost plecați, părinții îi mai trimiteau bani din State, dar a mai făcut și el una-alta, mici joburi ocazionale, cât să facă bani de buzunar și să se întrețină cât de cât.
„Nu voiam să stau numai pe spinarea lor. Am fost vânzător de ziare, de carte veche, am început și în construcții, că se plătea mai bine când se plătea, pentru că au fost și dăți când nu am primit plata”, spune el.
În continuare visează să plece în America – tărâmul tuturor posibilităților – chiar dacă e conștient că șansele să facă asta acum, la vârsta lui și cu problemele pe care le are, n-ar fi ușor. Se leagă însă de orice detaliu ca să poată să spere. „La un moment dat, am fost la o citire în cărți, erau ai mei plecați de un an-doi, și cel care mi-a citit mi-a zis că o să plec din țară, dar nu în curând, ci mai spre bătrânețe. Acum, nu știu unde aș putea pleca, în condițiile în care uneori mă lupt pentru banii de pâine”, spune Răzvan.
Studii ca să le îndeplinească dorințele părinților
Răzvan a terminat liceul la 20 de ani. Tatăl lui, care a încercat mulți ani la rând să termine Facultatea de Aeronave în București și nu a reușit, a insistat ca fiul să-i urmeze visul. „Dacă nu l-a urmat el, să fiu eu continuatorul visului lui. Dar pe mine nu m-a interesat treaba asta cu Politehnica”, mărturisește Răzvan.
A dat la 20 de ani la facultate și a picat, la fel la 21, după care, la 25 de ani a început, în cele din urmă, Dreptul la o universitate particulară. La 29 de ani, în ultimul an de facultate, în urma unor conflicte cu părinții, a abandonat cursurile.
Nu intră în detalii despre ce l-a făcut să renunțe la facultate, nici despre ce s-a întâmplat în anii următori. Între timp, părinții s-au întors în România și conflictele au continuat, chiar dacă Răzvan deja era un bărbat în toată firea.
„Mama, cu puțin înainte să moară, mi-a cerut să termin facultatea. Așa că la 35 de ani am revenit la studii. M-am înscris inițial la o universitate privată, după care m-am mutat la alta, că nu mă simțeam bine în anturajul de la prima”, spune el. Nu a putut să își echivaleze studiile anterioare, pentru că, între timp, sistemul de educație universitar a trecut la sistemul Bologna, care presupune mai puțini ani de studiu pentru majoritatea facultăților. Nu și Dreptul, care a rămas la 4 ani. Deci a luat-o de la zero.
„După ce am terminat licența în 2015, în anul următor mi-a luat și masterul în Profiling (n.r. – Criminalistică și psihologia judiciară în investigația penală). Criminalistica a fost una dintre puține materii care chiar mi-au plăcut. Eu n-am urmărit să am studii superioare, ăsta a fost visul tatălui meu, dar asta chiar mi-a plăcut.”
E mândru să spună că a luat disertația de încheiere a masteratului cu cea mai mare notă din viața lui și a patra cea mai mare notă dintre colegii lui de an.
„Media anului a fost 9, iar la disertație am avut 10. Și i-am făcut și tatălui o bucurie. Când mă prezenta cuiva, spunea: N-a urmat Aeronavele, cum mi-am dorit eu, dar tot sunt mulțumit de ceea ce a terminat”, își amintește Răzvan, pe jumătate mulțumit că le-a făcut pe plac părinților, pe jumătate întristat din același motiv – că s-a simțit dator să trăiască o viață care nu era a lui.
„Prima oară în viața mea am simțit că nu mai sunt copil.” Moartea părinților
Iar încercările lui de a se revolta stilului de viață impus de părinți nu au făcut decât să agraveze tensiunile din casă, care au persistat ani de zile. „Întotdeauna a fost limita asta de posibilitate. N-am tras suficient de mine, încât să am ceva (n.r. – serviciu) de un anumit nivel, încât să am venituri ca să pot să fac asta. La 19 ani am avut niște certuri mari cu ei. Mulți îmi spuneau că ar fi plecat de acasă, dar unde să mă fi dus? Nu e ușor, când nu ai unde să te duci, să te duci pe stradă?”, spune el.
„Și-așa, taică-meu a ajuns să mă dezbrace la piele. Mi-a zis că așa am venit pe lumea asta, fără nimic, și că, dacă vreau să plec, să plec dezbrăcat, să nu iau nici buletinul la mine. Și astea sunt lucruri care te macină la zeci de ani distanță.”
Dependența de alcool îți contractă voința, până devine ceva atât de mic, că parcă nu o mai găsești în tine, spune Răzvan.
Mama lui a murit de cancer de colon la 62 de ani, iar tatăl lui la 82 de ani, în 2024. Nu are frați și crede că asta a fost și un avantaj, și un dezavantaj. Nu păstrează legătura cu rudele, pentru că părinții au avut conflicte cu acestea din cauza unor moșteniri, așa că acum e singur. Complet singur.
Chiar dacă relația cu părinții a fost deseori tensionată, acum, că nu mai sunt, Răzvan își amintește și momentele lor bune. Pentru că au mai fost și perioade în care se înțelegeau, glumeau, râdeau. „Mai vorbeai cu cineva. Te asculta, nu te asculta, dar măcar știai că e cineva acolo. Oricum ar fi relația, când mor ai tăi, dispare și ceva din tine. Când a murit și tata m-am simțit orfan la modul cel mai propriu și cred că pentru prima oară în viața mea am simțit că nu mai sunt copil, că tot greul cade exclusiv pe mine”, spune Răzvan.
Locuri de muncă ocazionale
Îmi spusese dinainte de a ne vedea că lucrează cu ziua. Ce înseamnă asta? Neclar. Răzvan preferă să vorbească mai degrabă despre trecut decât despre acum. A vândut cărți și obiecte vechi, ca anticar, a făcut referate pentru studenți care preferau să plătească în loc să-și facă temele, iar într-o perioadă a lucrat ca agent de pază la o bibliotecă importantă din București, unde nu i-a plăcut. „Pe lângă salariile mici, era foarte mult dispreț al celor din birouri, al celor cu diplomă, față de noi. Când am văzut disprețul, am plecat”, explică el.
De altfel, n-a avut joburi prea stabile și singurul domeniu care i-a plăcut a fost cel legat de vânzarea de obiecte vechi.
„N-am profesat în Drept, pentru că nu a fost ăsta visul meu. Mi-a plăcut Criminalistica, dar nu ca profiler, că nu am înțeles materia atât de bine. Mi-am dorit la viața mea să mă ocup de mici afaceri, de exemplu să am un mic anticariat. A fost o profesie care mi-a plăcut, ai de-a face cu cartea, cu obiecte de artă. Și îmi propun să fac asta și în viitor, urmăresc în continuare să fac treaba asta, să vedem dacă o să strâng minimul necesar de câteva mii de lei ca să pot să-mi fac un stoc”, mai spune el.
„Nu poți să te duci la o întâlnire băut, afumat”. Viața sentimentală
De când au murit părinții lui, singurii oameni cu care se mai conversează sunt câțiva dintre cei de la care a cumpărat, de-a lungul timpului, cărți sau bibelouri pe care să le vândă mai departe.
Prima relație a lui Răzvan a început în școala generală și a durat până târziu, în liceu. Opt ani. Apoi a venit bacalaureatul, iar după bac drumurile lor s-au despărțit. După eșecurile legate de intrarea la facultate și începutul problemelor legate de consumul de alcool, Răzvan n-a mai avut relații de durată.
„Alcoolul afectează ce e de bază la om – sănătatea, relațiile, învățatul, munca, afacerea, dacă o are. Deci îl atacă pe toate părțile”, spune el.
„Mi-a fost foarte greu și pe plan sentimental. Că, la un moment dat, nu poți să te duci la o întâlnire băut, afumat. Hai că nu observă ea o dată, de două ori, dar la un moment dat ce zice? La fel, renunți la relație. De multe ori n-am început eu o relație, că mă știam cum sunt. De ce să o chinui și pe ea, cu ce mi-a greșit? Mai bine lipsă. Iar alteori s-a întâmplat să renunțe ea la relație.”
La fel cum nu și-a dorit vreodată să lucreze în Drept, nici să se căsătorească sau să aibă copii n-a fost prioritar. Iar acum, la 48 de ani, se gândește că nu l-ar mai vrea nimeni, nici măcar dacă s-ar aranja. „Nu știu pe cine aș putea întâlni la vârsta mea, pentru că o femeie, dacă te vede că ai albit, deja nu mai ești atractiv pentru ea”, spune Răzvan, după care se scutură puțin de pesimism și adaugă că, cine știe, poate că nu s-au epuizat chiar toate șansele de-a fi iubit.
„Uneori cred că e bine și ca omul să se mintă un pic, să se înșele: Ești bine, poți să fii și mai bine, chiar dacă până diseară îți cumperi o sticlă. Uneori și eu fac asta, nu am de ales. Uneori, autominciuna asta mai și funcționează. E un fel de autosugestie”, spune Răzvan, după care îmi recomandă să-l citesc pe Émile Coué, psiholog specializat în hipnoză și autosugestie optimistă.
Efectele dependenței de alcool
Marile probleme cu care te confrunți când ajungi alcoolic, spune Răzvan, sunt faptul că îți pierzi voința și motivația de a face orice, că nu mai ai deloc încredere în tine și că nu mai găsești plăcere în nimic din ce-ți plăcea cândva.
„Problema voinței e o problemă mare. Eu, când eram la master, la un moment dat intram într-o criză de voință. Iar una din marile nenorociri legate de dependența de alcool este că-ți dă peste cap, în afară de relații și program, încrederea în tine. Deci te subminează la bază, acolo unde în mod natural ai dorința și bucuria de a trăi. Când nu mai simți bucuria de a trăi, când nu mai ai încredere să faci nici lucruri mici, e clar că te-a afectat foarte grav și că ai ajuns undeva foarte rău cu nenorocirea asta. Sunt lucruri pe care le-am aflat pe piela mea, n-am avut de unde să le citesc sau să mi le spună cineva”, mărturisește el, și nu cu ușurință.
Dar dependența de alcool – știe și el – nu-l afectează numai pe cel care consumă, ci și pe cei din jur. Dacă cei apropiați și familia rămân pe metereze și îndură, cei care n-au vreo obligație se retrag.
„Dependența de alcool e foarte grea și pentru cel pățit și pentru ceilalți. Relațiile devin o piatră de moară. Am trecut și eu prin ce au trecut și alții, și anume cunoștințe, prieteni care să nu mă mai cheme și să încheie relațiile, pentru că peste tot ești văzut doar ca un pericol. Și omul alege ce e mai simplu, renunță la legături.”
Pe de altă parte, atunci când intri pe acest drum, al adicției, oamenii din jurul tău se cern în așa fel încât, la un moment dat, poți constata că rămân doar cei care la rândul lor au aceeași problemă cu alcoolul. Răzvan e oarecum deranjat, de exemplu, de faptul că mai des a fost chemat să bea, decât să fie invitat la masă: „De obicei, cei care sunt plecați pe drumul ăsta, de cele mai multe ori te și invită. De multe ori, m-a și deranjat faptul că eram invitat să beau, dar să mănânc nu mă invita nimeni”.
„Am căutat sprijinul psihologic, dar, când voința e limitată, e foarte greu”
Răzvan s-a gândit de câteva ori la sinucidere, dar nu din cauza alcoolului, ci din cauza problemelor care au dus la consumul de alcool, pe care l-a ales ca alternativă la greutățile vieții de zi cu zi.
Și-a propus de mai multe ori să se lase, și la îndemnul altora, dar și pentru că a ajuns el însuși la concluzia că drumul ăsta nu îi face bine.
Nu s-a internat niciodată la psihiatrie, la dezintoxicare, dar a încercat să meargă la un grup de Alcolicii Anonimi, în cadrul Spitalului Obregia. Nu i s-a potrivit și n-a continuat. A depus de unul singur eforturi și s-a lăsat, de-a lungul timpului, pentru intervale care au variat de la două săptămâni la trei luni.
„O dată am reușit și trei luni. Nu mai știu ce m-a făcut să renunț, cred că m-a luat maică-mea peste picior. Zicea: Chiar ai reușit tu să nu mai bei nimic? N-o să te ții de treabă. Și m-a tot înjosit până m-am dus și mi-am luat cred că o bere. Am recăzut”, își amintește el.
„Am căutat sprijinul psihologic, dar este greu de dat și este greu de pornit propria voință. Că de aici pornește să vrei să te abții. Când ai puterile din ce în ce mai limitate și voința la fel, e foarte greu.”
Unul din puținele lucruri care l-au ajutat au fost plimbările, mișcarea, recomandată inclusiv de medici ca posibilă soluție pentru depresie și anxietate. Iar el, ca pasionat de natură, a făcut de multe ori trasee montane, mai ales singur.
E cu atât mai greu când nu ai un cerc de suport, pe cineva care să te încurajeze să participi la viață și în alt mod decât băut, dar fără critică. În cazul lui, blândețea, acceptarea și îndrumarea care ar fi putut să îl ajute au fost înlocuite cu reproșuri, critică și umiliri.
„Taică-meu a ținut mereu să îl am ca model, mereu îmi spunea că, la câte a trecut prin viața lui, nu a fumat și nu a băut. Când un om nu are niște vicii, are altele. Taică-meu nu a fumat și nu a băut, dar era un pisălog, ca și maică-mea. Întotdeauna ținea moțiș să fac numai cum voia el și, la un moment dat, asta îți apaltizează sistemul nervos”, spune el.
„Daca te-ai întâlni cu tine cel de la 15 ani, ce sfat ți-ai da?”
…l-am întrebat.
„Să am mai multă grijă față de mine”, răspunde Răzvan și vocea începe să-i tremure, de parcă de-abia acum, la finalul discuției, e prima dată când vorbește despre el. „ …și, uneori, chiar să am mai puțină încredere în cei care îmi voiau binele”, mai spune el, apoi detaliază: „Adică părinții mei asta mi-au spus toată viața – Noi îți dorim binele, mai mult decât îți dorim noi binele, nu ți-l dorește nimeni”.
În rest, și-ar spune lui cel de la 15 ani să fie mai energic și mai hotărât. „Și, nu știu, poate să am mai multă putere să rezist la tentații”, mai spune el.
Nu se referă la tentația de a bea, ci la tentația de a uita: „Tentația asta de a uita de probleme, că nu le rezolvi! Singurul lucru pe care ți-l aduce alcoolul e să uiți de problema aia. Și, dacă uiți, ți se formează impresia că parcă s-a rezolvat – o problemă pe care o uiți nu mai există și cu asta, basta. Dar nu există pentru că ai uitat-o, nu că ai făcut ceva cu ea. Că ea uneori poate se și agravează”, mai spune Răzvan.
Câteodată parcă mai are câte-un zvâc de voință să schimbe ceva la viața lui, dar, în realitate, e tot mai greu și mai complicat cu fiecare zi care trece:
„Mi-ar fi greu să mă întâlnesc cu mine cel de la 15 ani. Nici nu mă gândeam la acea vârstă – eu am avut primul fir de păr alb la 12 ani –, dar nu mă gândeam atunci că o să ajung așa. E vârsta la care te gândești că o să fii toată viața, poate chiar crezi că o să trăiești veșnic, nu?”
