Profilul abuzatorului și semne că ești victima unui abuz. „Deseori, abuzatorii sunt carismatici și cu un statut social privilegiat”
În ultima perioadă, au fost demascate o serie de cazuri de agresiune și abuz sexual, iar majoritatea celor recent mediatizate s-au petrecut „la catedră”. Victimele au suferit în tăcere ani la rând până când și-au găsit puterea să vorbească despre abuzatorii lor. Toți profesori, mentori, imagini ale autorității. Câte victime or mai fi oare în școli și facultăți și câte dintre ele se află încă în stare de negare, fără puterea de a recunoaște ceea ce li se întâmplă și fără forța de a acționa? Mai mult, câte nu realizează încă, din cauza traumei, a manipulării și a vulnerabilității că trăiesc sau au trăit un abuz? Am stat de vorbă cu Cristina Petrescu-Ghenea, medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de cuplu și familie, pentru a afla cum putem recunoaște un abuzator, care sunt primele semnale de alarmă și cum putem sprijini victimele unui abuz.
Anul acesta, site-ul de investigații snoop.ro a publicat mărturisirile șocante ale unor studente hărțuite și abuzate emoțional și sexual de către profesorul de sociologie Alfred Bulai, de-a lungul carierei sale de aproape trei decenii. Scandalul a avut loc la puțin timp după ce mentorul Kristof Lajos a fost prins în flagrant întreținând relații intime cu un copil de 14 ani. Un alt caz recent a fost al profesorului de Economie de la Colegiul „Sf. Sava” Sorin Spineanu-Dobrotă, acuzat de viol și agresiune sexuală asupra a doi adolescenți de 16, respectiv, 17 ani. În noiembrie 2022, o altă publicație a făcut cunoscute repetate scene de abuz emoțional și sexual din cadrul Universității Națională de Artă Teatrală și Cinematografică – UNATC București, avându-l în prim-plan pe profesorul Felix Alexa, un artist consacrat și multipremiat. De la avansuri până la șantaj profesional, Felix Alexa a folosit tot felul de tertipuri pentru a întreține relații sexuale cu studentele sale.
SmartLiving: Ce au în comun toate aceste cazuri apărute recent în media?
Cristina Petrescu-Ghenea, psihiatru: În toate aceste cazuri, vedem cum, la baza abuzului sexual, stă această diferență marcată de puterea pe care le-o oferea acestor bărbați funcția lor academică, rolul lor de profesorat și de mentorat în relația cu victimele lor. Rol care le permitea acestora inclusiv să aibă momente de intimitate în care să se afle singuri în diverse spații cu persoanele care le-au fost victime. Și aici, ca în cazul abuzului domestic, putem să vorbim despre izolarea victimelor pentru a putea profita de ele. Așadar, vorbim în primul rând despre un dezechilibru care are la bază vârsta, statutul social, relația de putere mentor-elev/student. În cazul profesorului Bulai, poate fi vorba și de statutul social și de carismă. Deseori, abuzatorii sunt persoane care știu să se facă plăcute, persoane care știu să îi facă – mai ales pe cei mai puțin puternici, mai impresionabili cum sunt adolescenții și tinerii –, să le caute apropierea și aprobarea.
SmartLiving: Cum arată portretul unui abuzator?
Cristina Petrescu-Ghenea, psihiatru: Este foarte greu să creionăm un portret al abuzatorului în doar câteva rânduri. Pe tema aceasta, s-au scris cărți întregi, la modul general sau țintit pe un tip anume de abuz. Pentru o descriere amănunțită, vă recomand cartea ”De ce face asta?: în mintea bărbaților abuzivi și manipulatori”, de Lundy Bancroft, care a lucrat ani de zile cu bărbați abuzivi și familiile acestora. Lundy Bancroft descrie personalitatea abuzatorului ca fiind multifațetată și complexă.
În general, abuzatorii folosesc tactici coercitive mai mult sau mai puțin explicite pentru a câștiga și a păstra controlul asupra victimei în beneficiul personal. Un agresor dorește ca victima să-i respecte toate cerințele, să-i îndeplinească o serie de nevoi și să fie supusă. Mai mult, să ofere abuzatorului acces nelimitat la corpul, timpul, atenția, banii ei.
Aceste lucruri pot arăta diferit și în funcție de tipul relației dintre victimă și abuzator (parteneri de cuplu, părinte-copil, profesor-elev/student etc). Mulți abuzatori sunt persoane foarte carismatice și pot avea, și din acest motiv, un statut social privilegiat, fiind foarte îndrăgiți în societate. De asemenea, o persoană abuzivă nu este abuzivă non-stop: chiar dacă relația ta este una abuzivă pot exista și multe momente plăcute sau amintiri pozitive.
Ce înseamnă, de fapt, abuzul și sub ce forme se manifestă el?
Asociația Americană de Psihologie (APA) definește abuzul ca interacțiuni prin care o persoană se comportă într-un mod crud, violent, înjositor sau invaziv față de o altă persoană sau un animal. Termenul implică cel mai frecvent maltratarea fizică, dar include și violența sexuală și psihologică (emoțională).
În ceea ce privește abuzul emoțional, deși nu există definiții universal valabile, APA îl descrie ca ”un tipar comportamental prin care o persoană supune o alta în mod deliberat și repetat la acte nonfizice care sunt dăunătoare funcționării comportamentale și afective cât și bunăstării mentale generale”. Există o varietate de forme pe care le poate lua abuzul emoțional, cunoscut și sub denumirea de abuz psihologic:
- abuzul verbal,
- intimidarea și terorizarea,
- umilirea și degradarea,
- exploatarea,
- hărțuirea,
- respingerea și reținerea afecțiunii,
- izolarea și controlul excesiv.
Cel mai ușor de identificat pentru majoritatea persoanelor este însă abuzul fizic, definit ca ”un comportament deliberat agresiv sau violent al unei persoane față de o altă persoană”. De asemenea, cred că este important să definim și abuzul sexual, mai ales în contextul actual: orice comportament sau activitate sexuală neconsensuală sau exploatativă impusă unei persoane fără consimțământul acesteia. De multe ori, aceste forme de abuz au loc simultan și se suprapun în aceeași relație.
Cum arată abuzul subtil, pe care uneori ne e greu să îl detectăm? De ce se află victimele în imposibilitatea a acționa?
Deși extrem de normalizat în societatea noastră, abuzul fizic este clar. Este evident când cineva a lovit sau agresat fizic în orice alt mod o altă persoană, sunt însă forme de abuz emoțional precum hărțuirea, izolarea, gelozia și controlul excesiv, care încă sunt văzute și frecvent justificate ca dovezi de iubire, din păcate.
De asemenea, în legătură cu abuzurile din universitățile și școlile din România din partea unor cadre didactice, și ele foarte normalizate și acceptate de-a lungul a zeci de ani de restul corpului profesoral, putem vorbi și de abuzurile sexuale care au la baza lor abuzul de putere. Cum spuneam deja, acești profesori se folosesc de dezechilibrul de putere care are la baza sa dinamici inegale de gen între bărbați și femei, diferențe semnificative de vârstă, putere financiară dar și socială dar și rolul lor de dascăli, care îi pune pe o poziție de superioritate față de victimele lor.
Orice atenție care nu este reciprocă și consensuală este o formă de abuz, fie că victima a pus sau nu această limită într-un mod explicit. Din cauza dezechilibrelor de putere despre care am vorbit anterior, dar și a așteptărilor societății ca fetele/ femeile să fie drăguțe/ tolerante/calme/ înțelegătoare, precum și a mecanismelor psihologice de supraviețuire (luptă, fugă, îngheț sau a face pe plac când creierul nostru detectează un pericol) pe care le avem cu toții, multe persoane se pot afla în imposibilitatea de a acționa conștient și a pune limite în mod asertiv.
Frecvent, la nivel social, după reclamarea unui abuz de către femei sau copii, se întâmplă ca victimele să fie blamate. Tocmai de aceea avem nevoie de educație la nivel sistemic despre aceste subiecte; pentru a putea identifica abuzul când ni se întâmplă nouă sau altcuiva și a nu face și mai mult rău victimelor prin învinovățirea lor. Dacă ne uităm și la reacțiile din online de câte ori apare o știre despre abuzuri, vedem că supraviețuitoarele acestora chiar au de ce să se teamă, într-o cultură a rușinării și blamării victimelor, precum cea în care trăim.
Din experiența în cabinet, pot să spun că multe dintre victimele abuzului aleg să nu vorbească cu nimeni din afara cabinetului despre acest aspect al vieții lor de teama de a nu fi judecate și blamate pentru ceea ce li s-a întâmplat.
Care sunt semnele timpurii care îți pot arăta că ești victima unui abuz?
Există o serie de comportamente care indică prezența abuzului:
1. Escalarea rapidă a relației prin declarații de dragoste și comportamente extrem de romantice, mult prea devreme, cu scopul de a pune presiune pe partener pentru a oficializa relația – formal, prin căsătorie, sau informal, prin mutatul împreună.
2. Așteptări nerealiste, la modul în care TREBUIE să îndeplinești permanent nevoile partenerului: ”Dacă m-ai iubi cu adevărat, ai face X pentru mine”.
3. Comportamente de control care pot fi motivate inițial prin grija față de siguranța victimei și care pot ajunge ulterior la control legat de hainele pe care le poartă victima, felul în care se îmbracă, modul în care se poartă etc.
4. Gelozie frecvent portretizată ca o dovadă de iubire. Aici vreau să menționez că este ok să simțim orice emoție și să gândim orice, dar asta nu înseamnă că este ok să ne comportăm în orice fel și nici ca emoțiile noastre să se reverse asupra celorlalți. Gelozia în relațiile abuzive se poate manifesta prin apeluri telefonice frecvente, crize dacă nu răspunzi imediat la apeluri sau mesaje, urmărirea device-urilor sau apariții neanunțate la locul de muncă al victimei.
5. Blamarea celorlalți pentru emoțiile și comportamentele abuzatorului.
6. Labilitatea emoțională marcată – vezi alter ego Dr Jekill and Mr Hyde, personaje fictive care întruchipează comportamentul bidimensional, dual, al aceleași persoane.
7. Hipersensibilitatea: se ofensează ușor și reacționează supradimensionat.
8. Izolarea victimei: Persoana abuzivă va încerca să te îndepărteze de cât mai multe resurse, mai ales de sistemul tău de suport. Te poate acuza că ești „prea legată de șorțul mamei tale” sau că prietenii tăi „încearcă să provoace necazuri” între voi.
9. Se folosește de puterea pe care o are asupra victimei sale pentru a o șantaja emoțional sau cu alte aspecte asupra cărora el are control: studiile, finanțele sau cariera victimei.
Care este motivul pentru care mulți dintre noi nu „vedem” astfel de abuzuri și care sunt consecințele faptului că nu ripostăm?
Cristina Petrescu-Ghenea: Pericolul de a nu vedea astfel de abuzuri nu este vina și nici responsabilitatea victimelor, ci are mai degrabă la baza sa niște mecanisme sistemice, cum este faptul că trăim într-o societate patriarhală, în care bărbații sunt, de obicei, cei care dețin puterea, iar masculinitatea este forma cea mai dezirabilă de existență și cea aflată în vârful ierarhiei.
Un alt lucru demn de menționat este că, potrivit National Intimate Partner and Sexual Violence Survey, 90% dintre autorii violenței sexuale sunt bărbați. În același sondaj, 93% dintre bărbații care au declarat că au fost victime ale agresiunii sexuale spun, de asemenea, că făptuitorul a fost un alt bărbat.
Ierarhia patriarhatului se reproduce apoi și în restul ierarhiilor și sistemelor de putere în care noi trăim – ierarhia profesor-elev, ieararhia adult-copil ș.a.m.d. Toate aceste diferențe de putere sunt create și sunt normalizate la nivel social. Noi suntem învățați de mici să respectăm persoanele care se află în funcții de putere, să nu vorbim împotriva lor, „capul plecat sabia nu-l taie” și tot așa. Apoi, dincolo de aceste aspecte, aceste sisteme de putere și aceste ierarhii ne țin într-o stare de lipsă de cunoaștere și de educație.
Lipsa educației sexuale și relaționale din școlile din România, instituțiile care perpetuează și stau la baza acestor abuzuri, cum ar fi Biserica Ortodoxă Română și alte culte religioase, dar și voci din instituțiile de educație și din rândul celor care au acces la putere contribuie la realitatea că în România nu există educație sexuală și relațională la nivel sistemic. Neexistând aceste informații pe scară largă, multe persoane vulnerabile vor deveni victime fără măcar să poată să identifice de cele mai multe ori că ceea ce li se întâmplă – cel puțin în fazele inițiale –, este problematic, este un abuz.
De asemenea, felul în care noi nu numai că normalizăm, ci câteodată chiar glorificăm abuzul și comportamentele abuzive, este profund eronat. Să ne gândim la pleiada de profesori universitari, inclusiv cei cărora în urma reclamațiilor de abuz nu li s-a întâmplat absolut nimic! Să ne gândim la abuzatorii din cadrul UNATC care, iată, doi ani mai târziu, probabil predau în continuare și își văd liniștiți de treaba lor, în timp ce victimele lor se vor confrunta cu urmărirea abuzului pe tot parcursul vieții lor!
Faptul că nu se întâmplă nimic descurajează și mai mult alte victime să iasă în față cu poveștile lor și să-și ceară dreptatea. De exemplu, am văzut mari actori ai țării noastre vorbind, cu drag și nostalgie, despre unii dintre propriii lor profesori, abuzatori. La nivel individual, pot să înțeleg că reacția unei victime este legată de sistemele ei interne de apărare și de a face față abuzurilor prin care a trecut, însă la nivel colectiv o astfel de atitudine conduce la normalizarea abuzurilor.
Aceste comportamante neamendate și nu doar din partea unor persoane din mediul public, ci și în mediul privat, conduc la normalizarea abuzurilor și la dificultatea victimelor sau a martorilor de a înțelege, de a eticheta și de a numi și de a vorbi despre faptul că ceea ce se întâmplă este problematic și este un abuz.
