A trecut printr-un infarct la 37 de ani. După trei ani, alerga la maratoane

    Cristian Ciucă are 45 de ani, e căsătorit și are două fiice. Avea 37 de ani și era pe vârful unui munte când au apărut primele semne că se pregătește un infarct. Atunci, nu știa ce i se întâmplă, dar avea să afle peste o săptămână, când medicii de la Floreasca i-au montat un stent pe inimă. După operație a început să meargă din nou. La început, 50, 100 de metri. A ajuns la kilometri întregi si apoi la alergare și alergare montană. Acum, participă la maratoane și nu poate să trăiască fără să alerge.   

    La începutul lui 2012, Cristian Ciucă, căruia prietenii îi spun Cristi sau Andu, avea 37 de ani și jumătate. Pasionat de drumeții montane indiferent de anotimp, în ultimul weekend din ianuarie a plecat într-o tură, cu gașca, în munții Ciucaș. Ninsese și era foarte frig. Termometrul arăta undeva în jur de minus 25 de grade C, așa că nu a luat prea mult în seamă oboseala pe care a simțit-o pe un traseu care, în mod normal, nu i-ar fi pus probleme.

    „Cu o săptămână înainte, am urcat în Ciucaș. La urcare, am început să simt o oboseală pe care eu, de obicei, urcând pe munte, nu o simțeam. Mergeam trei pași prin zăpadă și trebuia să mă odihnesc. Am dat vina pe oboseala de la serviciu. Eram trei persoane și ne-am dus pe vârful Ciucaș, bine că nu mi s-a întâmplat nimic acolo”, începe Andu să-mi povestească.

    Andu merge în drumeții montane în țară și în străinătate. Aici, în Alpi, în 2018.

    Ne-am întâlnit într-un bar de lângă Piața Romană. Avem la dispoziție o oră și jumătate, timpul în care fiica lui cea mică e la un curs de actorie, ca să vorbim despre problema lui de inimă. 

    Îl știu pe Andu de aproximativ 25 de ani și, deși știam că a avut o operație pe inimă, niciodată nu am îndrăznit să-l întreb concret despre ce e vorba. A trebuit să am pretextul acestui articol ca să vorbim deschis despre asta. Și nu pentru că el s-ar fi ferit, ci pentru că eu m-am ferit să pun întrebări. Mi s-ar fi părut că îl iscodesc și întotdeauna te gândești despre un om cu probleme de sănătate că ăsta e ultimul lucru de care ar avea nevoie. Dar nu e așa, nu mereu.

    Uneori, oamenii care au probleme de sănătate – de orice fel – sunt evitați de către ceilalți. Uneori, se simt singuri. Uneori, nu înțeleg de ce nu le pasă celorlalți. Uneori, se închid în ei. Nu e cazul lui Andu, unul dintre cei mai veseli oameni pe care îi știu. Un om care adună oameni în jurul lui, un om cu inițiativă, un om cu suflet. De-asta i se mai spune și Inimosu. De-asta, și pentru că a suferit o operație pe inimă.

    Oboseala, respirația îngreunată, palpitațiile și durerea toracică, pe care el nu și le explica atunci, sunt câteva dintre simptomele care anunță un posibil infarct.

    Timp rămas până la infarct: o săptămână

    Cu ceva timp înainte de urcarea pe Vârful Ciucaș, Andu începuse să simtă că ceva nu e în regulă cu el. I se părea că are palpitații și că îl ține ceva în stânga. Începuse deja să mănânce mai sănătos și să fie atent la semnalele pe care i le transmite corpul. Începuse deja să se gândească la tatăl lui, care murise cu nouă ani înainte, de inimă.

    După drumeția pe Vârful Ciucaș, în care a înotat prin zăpadă și ger, a ajuns la cabană și s-a odihnit. A doua zi s-a întors în București și i s-a părut că se simte bine.

    Fotografie din tura în munții Ciucaș, ianuarie 2012, exact înainte de infarct

    „A urmat o săptămână în care m-am simțit cam obosit, știu că Cria (n.r. – fiica lui cea mare) era mică și nu mai puteam să o țin în brațe. Adică o luam, stăteam puțin cu ea în brațe și începeam să gâfâi. Apoi am aflat că astea erau simptomele că se pregătea ceva, dar atunci nu știam și nu le-am luat în seamă”, își amintește Andu.

    Atunci lucra la o bancă, la serviciul de urgență carduri. Asta însemna program de lucru în ture, de zi și de noapte.

    Timp rămas până la infarct: trei zile

    În ultima zi din săptămână, vineri, a lucrat în tura de noapte, de la 18.30 la 7.00 dimineața, sâmbătă. S-a simțit din nou obosit, dar s-a odihnit puțin și apoi, pentru că era zăpadă, a ieșit cu niște prieteni la săniuș în parc. După săniuș s-a dus cu prietenii la o țuică fiartă, fără să exagereze, apoi s-a culcat târziu.

    Duminică dimineață s-a trezit cu dureri în piept.

    „Mă durea, mă lăsa, și tot așa. Era o durere ca o gheară care venea spre gât și am început să mă întreb dacă e de la inimă. Am început să mă uit și pe net. Mă gândeam că mă odihnesc și apoi o să fie bine”.

    Credea că totul o să fie bine dacă se odihnește, așa că, după amiază, a dormit. Sau a încercat, pentru că, din cauza durerilor, se tot trezea din când în când.

    Duminică seara a trebuit să meargă la serviciu. Deși tot îl mai durea în piept din când în când, a părut, din nou, că se simte mai bine. Pe la 3.00 noaptea însă, durerile s-au accentuat. Era 5 spre 6 februarie.

    „A trebuit să scot capul pe geam, să iau aer. Era un viscol… Am crezut că e mai bine. Dimineața am plecat, era zăpadă, dar la un moment dat m-a luat o durere atât de puternică, de am oprit la stop și m-am lăsat pe volan cu tot corpul. Abia am ajuns, cu greu, acasă. M-am dus să-mi iau Aspirin Cardio de la farmacie, că citisem eu pe internet că ar fi bun. Am ajuns acasă, am luat pastila și voiam să mănânc. M-am pus în pat și atunci a început să mă doară încontinuu”, spune Andu.     

    Soția lui, Marinela, era acasă, în concediul de creștere a copilului, așa că Andu a rugat-o să sune la salvare, pentru că durerea nu se mai oprea și devenea tot mai puternică.

    Timp rămas până la infarct: zero

    Din cauza condițiilor meteo, mașina de ambulanță a venit cu greu. În plus, mașina nu era dotată pentru probleme cardiace grave, așa că a fost nevoie de o a doua ambulanță. „Cu greu, pe viscol, a venit prima salvare, care era nepregătită. Mi-au făcut un EKG ( n.r. – electrocardiogramă). Ei au un sistem prin care transmit informații la spitalele de urgență. Și i-am auzit cum au vorbit la Floreasca, după ce le trimiseseră datele EKG-ului. Cei de la ambulanță au întrebat ce se observă, iar cei de la Floreasca au spus că e infarct miocardic. Stabilizați-l, că e nasol! Eu m-am speriat și mai tare când am auzit. Mi-au băgat un pumn de aspirină pe gât, nitrogligerină sub limbă, au început să-mi ia sânge, să-mi măsoare glicemia. Între timp, au chemat o altă ambulanță, pentru că ei nu erau pregătiți cu aparat de resuscitare”, spune Andu.

    A durat destul de mult până când a ajuns cea de-a doua ambulanță. Mașina nu a reușit să intre pe strada lui, din cauza zăpezii. În cele din urmă, ambulanța a rămas în capătul străzii și a venit doar personalul medical, pe jos: „Erau două femei. Am reținut că una dintre ele m-a întrebat dacă am o frontală ( n.r. – lanternă frontală, folosită în drumeții) și am intrat în vorbă cu ea, am întrebat-o dacă e munțomană, i-am zis că și eu sunt. Am început să vorbim și mi-a zis că se duce pe Valea lui Stan ( n.r. – traseu montan din munții Făgăraș)”.

    Apoi, l-au transportat la amubulanță și l-au trecut pe monitorizare continuă. „Mă luase somnul, că nu dormisem peste noapte. Și medicii au zis că nu, că nu am voie să adorm nicio secundă. Atunci, tipa cu frontala, a început să mă întrebe despre munte și m-a ținut de vorbă”, rememoreză Andu.

    „Am fost conștient pe toată durata operației”

    Din momentul în care a sunat la ambulanță și până a ajuns la Spitalul Floreasca au trecut aproximativ două ore și jumătate. La Urgențe Majore, au început direct să îl pregătească pentru intrarea în operație. La ecografia cardiacă a reieșit că o bucată mică din inimă e afectată. Andu se simțea rău în continuare, avea dureri și era în stare de șoc. De teamă, se agăța de orice speranță.   

    „Când eram copil, îmi spunea o femeie bătrână: Maică, tu o să trăiești mult. Îmi citea linia vieții din palmă. Și, în momentul când m-au luat cu salvarea, mi-am adus aminte ce spunea femeia aia și mă uitam la linia vieții. Mă gândeam că tot lungă e, înseamnă că nu mor acum”.

    „Aveam un rău continuu de panică, mi-era rău mai mult de la panică. Mă durea în continuare. La un moment dat, au venit niște medici tineri care spuneau Stați liniștit, ați ajuns la timp, 99% sunteți salvat. Totul o să fie în regulă!”, povestește Andu, care completează că nu a avut ce să reproșeze personalului medical de la Spitalul de Urgență Floreasca.

    Operația nu a însemnat nici să-l taie pe piept, nici să-l adoarmă. A fost conștient tot timpul și își amintește tot: „M-au tăiat pe picior, au intrat prin artera femurală. Am fost conștient pe toată durata operației, mi-au făcut anestezie doar local, acolo unde m-au tăiat. Trebuia să fiu conștient, ca ei să poată să comunice cu mine, pentru că trebuia să urmez anumiți pași. Îmi ziceau mută-te pe stânga, mută-te pe dreapta. M-au anunțat că urmează să nu mai simt durerea și, din momentul ăla, nu am mai simțit nimic”.

    Andu poartă tot felul de tricouri prin care face haz de necaz. Fotografie din septembrie 2015.

    Medicii care i-au desfundat artera din inimă i-au spus că au descoperit multe plăci de aterom, adică depuneri de colesterol rău. Operația în urma căreia Andu s-a ales cu un stent coronarian – adică un dispozitiv metalic mic, care se implantează în interiorul unui vas de sânge din inimă, ca să ajute la reglarea fluxului sanguin – a durat o jumătate de oră.

    Un caz neobișnuit, ca în Doctor House

    După infarct și operația de montare a stentului, Andu a stat în spital o săptămână. De luni până miercuri la terapie intensivă, iar până lunea următoare, în salon. Când s-a pus problema cauzei care a dus la infarct, medicii au început, mai întâi, să ridice din umeri. Apoi, să facă supoziții.

    „Eram cel mai tânăr de acolo, aveam 37 de ani jumate. Am fost ca în Doctor House (n.r. – serial cu cazuri medicale neobișnuite). Se strângeau toți medicii în jurul meu și am primit o grămadă de întrebări. Eram un caz neobișnuit. Făcusem infarct atât de tânăr, eram nefumător, eram un om care mergea pe munte, mai trăgeam câte un șpriț, dar nu eram bețiv sau ceva. Pentru ei era un semn de întrebare, spuneau că, atunci când infarctul apare la persoane tinere, de obicei e la fumători înrăiți, care fumează două-trei pachete pe zi. Eu mă mai prostisem cu țigările prin facultate, dar mă lăsasem de 14 ani de fumat”, povestește Andu.

    Tatăl lui a murit de infarct. Să fie o boală genetică?

    Singura pistă a fost celălalt caz din familie. Cu nouă ani în urmă, tatăl lui Andu murise din cauza unui infarct: „Tata nu a fost niciodată la control, la el s-a întâmplat. Când i-au făcut autopsie au constatat că avea inima praf de la infarcturi, dar probabil că le-a dus pe picioare”.

    Pentru că nu au găsit altceva în neregulă, medicii au ajuns la concluzia că boala lui de inimă este una ereditară. Unul dintre medici chiar i-a sugerat să meargă în Austria ca să facă niște teste genetice.

    „Pur și simplu, organismul meu secretă prea mult colesterol, de nebun, orice aș mânca, așa că trebuie să iau pastile care să îmi omoare colesterolul și va trebui să fac asta toată viața. Nu au găsit nimic în neregulă și au ajuns la concluzia că e ereditar”.

    Infarctul prin care a trecut, l-a făcut pe Andu să rememoreze moartea tatălui. „A fost cea mai gravă chestie care mi s-a întâmplat vreodată. Era la munte, la Bușteni, cu o reunire a primarilor și viceprimarilor din Dâmbovița, că el era viceprimar într-o comună. A făcut infarct și a murit subit. A fost o veste cumplită. Era un om extraordinar. M-a marcat cumplit moartea lui, cred că a fost cel mai trist eveniment pe care l-am trăit”, mărturisește Andu care atunci, în decembrie 2002, avea 28 de ani.

    Recuperarea și prima grijă: „O să pot să mai urc pe munte?”

    După operație, 24 de ore a trebuit să stea la pat, imobilizat, cu piciorul legat de pat într-o anumită poziție, ca să i se închidă rana. A stat la terapie intensivă trei zile, timp în care nu a avut voie să se ridice din pat. Când s-a ridicat prima dată, se simțea complet slăbit, lucru complet normal, având în vedere că inima lui era în refacere. „Era ciudat rău de tot. Aproape că mergeam ținându-mă, eram slăbit total”, spune Andu.

    Iunie 2012, la patru luni de la operație. Andu făcea o drumeție scurtă în munții Buila.

    Înainte să plece din spital, și-a întrebat medicul dacă o să mai poată să meargă pe munte. „Eram chiar în spital, după operație, și eram disperat, că eram nebun după munte. L-am întrebat pe medic dacă o să pot să mai urc pe munte. A zis că da, doar că să mă duc la el și să fac un test de efort înainte. Mi-a zis doar să stau liniștit trei luni după infarct, să nu fac niciun fel de efort, dar apoi să încep ușor-ușor să-mi reiau activitatea, gradual”, povestește el.

    După ce a ieșit din spital, o săptămână a mers numai prin casă. A ascultat indicațiile medicului și a început să se miște din ce în ce mai mult. A început cu 50 de metri în prima zi, 100 de metri în a doua zi. Și tot așa. La trei luni de la operație trebuia să ajungă să meargă pe jos minimum șase kilometri pe zi.

    Mai multă mișcare, mai puține pastile

    Cum una dintre principalele indicații ale medicilor a fost să facă mișcare, Andu a început atunci să își cumpere pedometre și alte dispozitive, ca să măsoare distanțele pe care le parcurge. A fost primul pas până la plăcerea pentru alergare.

    „Am început să merg kilometri întregi. Chiar și după ce am început serviciul, după trei-patru luni, am continuat să merg. Că medicul mi-a zis: Ai grijă cu statul la birou. Te ridici, umbli, iar când pleci de la birou, mergi pe jos! Nu te duci acasă și stai! Am respectat tot ce mi-au zis, nu m-am mai dus cu mașina la serviciu, mă duceam cu metroul și mergeam pe jos, nu am mai lucrat în ture de noapte, am început să merg tot mai mult”.

    Între timp, Andu a constat că, dacă face mișcare, organismul lui reduce colesterolul rău în mod natural. Astfel, a ajuns să scadă dozajul pastilelor pe care le ia pentru reducerea colesterolului: „Am plecat de la 80 de miligrame, cât era pastila inițială, și am ajuns la 10 miligrame, deci am scăzut de opt ori doza. Și iau doar cinci zile din șapte”. 

    Un alt medicament prescris este un betablocant, al cărui rol este să îi țină pulsul scăzut, când se află în stare de repaus. Când face sport, e normal să îi crească pulsul. Dar el îl avea destul de mare și când nu făcea efort. „Și la ăsta (n.r. – la betablocant), inițial mi-au prescris trei pastile. În timp, am ajuns la două, apoi la una și acum iau doar jumătate. Deja am pulsul scăzut în repaus, pentru că fac sport constant. La sportivi, pulsul în repaus e scăzut, sub normal. De-aia se zice că sportivii trăiesc mai mult, pentru că, cu cât ai pulsul mai scăzut, cu atât inima obosește mai puțin”, explică el.

    Un alt stil de viață

    După operația pe inimă, Andu a fost nevoit să își schimbe stilul de viață. Nu numai să facă mișcare, dar să schimbe și programul de somn și regimul alimentar. „Șase luni nu am pus în gură picătură de alcool, apoi am avut voie să beau maxim un pahar de vin o dată pe săptămână. Trebuia să fie cât mai natural și chiar mi s-a recomandat vinul roșu, că nu aveam probleme cu tensiunea”, spune el.

    În rest, i-au fost interzise o perioadă carnea roșie, grăsimile, prăjelile. După ce a făcut aceste schimbări, pe multe dintre ele le-a păstrat chiar și când medicul i-a permis unele alimente: „Inițial mi-a zis să nu consum carne roșie deloc și nu am mâncat vreo trei luni, după care mi-a zis că pot să mănânc ocazional. Dar eu, dacă tot nu am mâncat trei luni, mi-am zis să renunț de tot. Am și uitat gustul. Mai mănânc doar vită slabă, extrem de rar. Am rămas pe pui și pește. Fără prăjeli”.

    Octombrie 2012, după o vară în care slăbise nouă kilograme.

    În vara lui 2012, adică cea care a urmat infarctului, Andu a slăbit nouă kilograme. În timp, și-a revenit la greutatea lui normală, dar asta după ce a avut voie să mănânce și alimente mai grase, pentru că, la început, tot ce mânca trebuia să fie fără grăsimi. Inclusiv brânza era cu 0,5% grăsimi.    

    Până s-au împlinit șase luni de la operație, a mers lunar la controale. Apoi a mers la o dată la trei luni, iar după un an se ducea o dată la șase luni. Când ne-am întâlnit, Andu tocmai fusese, în urmă cu două zile, la control. „Mi-am făcut un EKG și doctorul mi-a zis să-l pun tablou”, adică rezultatele i-au ieșit foarte bine, așa că medicul i-a mai redus din pastile.

    Revenirea la pasiunea lui, muntele

    După ce a trecut perioada cea mai delicată, adică primele trei luni de la operație, a început să se miște tot mai mult. Își dorea să se întoarcă la drumețiile montane și la serile de chitară de la cabană. Așa că, în scurt timp, era din nou pe munte.

    „Prima dată după infarct am fost pe munte la patru luni și jumătate după operație. Un traseu scurt, de o oră jumate-două, în munții Buila, pe Brâna Caprelor. M-am simțit ok, a fost totul în regulă.  La șase luni de la infarct, am făcut traseu de opt ore pe munte, în august. Și a fost un traseu dificil, cu cățărare, prin Piatra Craiului. Mi-am reluat activitatea”.

    Mai târziu, când deja revenise la vechea lui rutină de ieșiri în natură, a avut probleme la corzile vocale, din cauza tratamentului pe care îl lua pentru inimă. „Trecuse cam un an de la infarct și am fost la o ieșire de iarnă, la cabana Diham. Cântam la chitară și vocal și, fiind gălăgie, am cântat tare. Am forțat cu vocea și, pentru că luam un anticoagulant foarte puternic și pentru că sângele meu era foarte fluid, mi s-a spart o venă la corzile vocale. Dar nu am sesizat și am cântat mai departe”, spune Andu.

    În august 2012, în prima tură de opt ore de după infarct, în munții Piatra Craiului

    În perioada care a urmat a observat că e mereu răgușit și că ceva e în neregulă, așa că a mers la ORL, unde a aflat că i se formase un polip pe corzile vocale. A primit interdicția de a vorbi vreme de trei zile. Pentru că polipul nu s-a retras în cele trei zile, i s-a recomandat operație. „Când să mă opereze la corzile vocale, au zis că sunt cardiac, că operația se face cu anestezie generală și că pot să fac infarct pe masa de operație. Așa că m-au trimis la un cardiolog din spital, ca să mă verifice. Medicul cardiolog m-a întrebat atunci dacă sufăr de ceva. I-am spus că am avut un infarct și mi-a zis că e curios, că nu se mai vede nimic la inimă. Cicatricea de pe inimă nu mai era, se ștersese. Asta a fost o veste extraordinară, la un an jumate de la operație”, povestește Andu.

    Așa că operația a fost posibilă. „Acum mai am o grijă în plus, trebuie să fiu atent la gât, iarna mă protejez să nu îmi intre aer rece”, mai spune el. 

    De la mers 50 de metri, la maratoane montane

    După ce a început recuperarea prin mișcare și a mers 50, 100 de metri, ajungând la șase kilometri, în 2015, adică la trei ani de la infarct, un prieten de-al lui Andu, Dan Dudaș, care acum e campion național la triatlon, i-a aruncat o întrebare: „Dar de ce nu alergi? Că o să-ți facă bine”.

    Din curiozitate, s-a dus să alerge în parc: „Credeam că nu pot să alerg nici 100 de metri, nu alergasem niciodată, în afară de copilărie. Și așa m-am apucat să alerg în parcul IOR și am văzut că pot să alerg un kilometru și ceva. Pentru mine a fost ceva nesperat că pot să alerg atât”.

    Andu, împreună cu familia, după un concurs de alergare

    În felul acesta, Andu a început să alerge constant. Tot astfel, s-a înscris la primul lui concurs de alergare, la Maraton București, la cea mai scurtă probă, de 3,6 kilometri: „M-a prins microbul. După ce alergi, sunt niște hormoni ai fericirii care încep să umble prin tot corpul și te simți extraordinar, ai un chef de viață enorm. Cică de-asta alergătorii nu se lasă de alergat, toți caută starea de după. În schimb, efortul din timpul alergării e foarte mare și, la un moment dat, îți vine să te lași. Am vrut să renunț în multe competiții. Ajungi la o oboseală enormă, de te întrebi ce cauți acolo și-ți zici: Băi, dar ce caut eu aici? Ia să mă opresc.

    Parcurgerea traseelor montane și, cu atât mai mult, alergarea montană implică o activitate cardiacă intensă. La început, Andu se gândea să se înscrie la competiții speciale pentru cardiaci, pentru că nu-și imagina că va putea să alerge cot la cot cu cei care nu au probleme cu inima. Între timp, lucrurile s-au schimbat.

    „De la 3,6 kilometri am trecut la 10, de la 10 la 15, de la 15 la 21, de la 21 la 42 de kilometri. Am ajuns la maraton. Merg și la maratoane, dar mai rar, la vreo două pe an. Și merg la maratoane montane. Am ajuns de la alergare la șes la alergare montană, care e mult mai grea, dar care îmi place mult mai mult”.

    În 2017, când Andu alerga deja de doi ani, banca la care lucrează le-a dat angajaților posibilitatea să se înscrie gratuit la Maraton București și să beneficieze de un antrenament gratuit de două luni. Astfel, Andu a ajuns să se antreneze la Clubul Elite Running: „Ne antrenam pe stadionul Dinamo și în parcuri, cu un antrenor de la Elite Running, Victor Vlad. Ne-am antrenat din iulie până în septembrie și am evoluat mult. La început, mă antrenam de trei ori pe săptămână, apoi antrenorul mi-a dat și în plus și am ajuns la patru-cinci antrenamente pe săptămână”.

    În septembrie 2018, la concursul de alergare montană Ciucaș X3

    Acum, Andu e membru în Clubul Elite Running. Anul trecut a participat la 18 competiții de alergare. Când se antrenează, aleargă de patru ori pe săptămână, folosind tehnici diferite. Dar nu concepe să nu alerge în viața de zi cu zi chiar și în perioadele fără competiții.  

    „La mine nu există să nu alerg, nici în săptămâna cu Crăciunul sau cu Revelionul. De când m-am apucat de alergat, treptat, mi s-au îmbunătățit analizele medicale. Aveam o problemă cu colesterolul bun, care nu creștea. Prima dată a început să îmi crească în 2016, după ce mă apucasem de alergat. Treptat s-a îmbunătățit, iar în 2018 mi-au ieșit toate analizele perfect, de om perfect sănătos”, spune el.   

    Cum l-a schimbat infarctul

    La început, infarctul a venit cu un puternic sentiment de panică și stres. Din cauza asta, încă din spital, după operație, nu a mai putut să doarmă: „Din cauza psihicului, nu puteam să mai dorm. E ciudat să ai 37 de ani și să faci infarct. Vreo lună de zile n-am dormit ca lumea, dormeam câte patru-cinci ore pe noapte. Mă simțeam ok, dar în subconștient se petrecuseră multe chestii”.

    Andu e sufletul petrecerii în drumețiile în care merge cu prietenii.

    După acest incident, Andu și-a schimbat stilul de viață și la nivel profund. S-a schimbat ca om. „Dacă, până atunci, mi-era jenă să fac anumite chestii, să fac lucruri care îmi plăceau mie în mod deosebit, după infarct am început să le fac. Înainte, mă gândeam că poate se supără unul-altul, că poate nu e momentul să fac unele lucruri atunci când mi le doream. Dar, odată cu infarcul, mi-am dat seama cât de scurtă poate să fie viața. De ce să nu faci și ce-ți place? De exemplu, îmi plăcea mult să fotografiez. M-am apucat și mi-am cumpărat aparatură, am zis că-mi bag picioarele în ei de bani. Apoi am descoperit că îmi place să alerg. Nici nu am mai stat pe gânduri. Ce trebuie să-mi cumpăr? Mi-am cumpărat încălțări despre care știu că sunt super bune și tot așa”, spune el.

    Dincolo de faptul că a început să fie mai atent la nevoile lui, a început să țină mai mult cont și de nevoile altora. Andu spune că a devenit mai bun cu ceilalți.

    „Mi-am dat seama că poate să nu mai fie timp. Când ești pe buza prăpastiei, când simți că poți să mori, te gândești așa: Cu ăla nu m-am împăcat, pe ăla l-am jignit, cu ăla m-am purtat nasol. Și-am zis: Ce-ar fi să fie bine cu toată lumea? M-am schimbat, din punctul ăsta de vedere. Chiar dacă nu îmi place o persoană, prefer să o evit decât să am conflicte. Încerc să-i fac pe alții fericiți, să se simtă bine”.

    Andu spune că înainte, când mergea cu un grup de prieteni pe munte, era mai degrabă concentrat asupra propriilor dorințe și că nu îi păsa prea mult cum se simt ceilalți. Acum se teme pentru cei din jur și e mai atent la siguranța lor. „Mi-am adus aminte că tu erai, când am fost pe Brâul Portiței, în Bucegi. La un moment dat, era foarte aeriană treaba pe acolo (n.r. – zonă expusă) și eu îți tot ziceam: Ești ok? Ai grijă acolo! Ești ok? Raluca, te ții dacă e ceva, da? După ce am trecut de o porțiune mai expusă, știu că am stat pe iarbă la soare și am conștientizat că eu, înainte, nu eram așa. Nu îmi păsa foarte mult de ceilalți, să îmi fie frică pentru ceilalți. Acum mă tem mai mult pentru ceilalți”, povestește el.

    „Acum, dacă mă doare un pic, mă duc la doctor”

    L-am întrebat pe Andu dacă a mai avut dureri, după infarct. „Da, dar durerile nu au fost de la inimă. Când mă doare pieptul, mă ia panica și, chiar dacă durerea nu seamănă cu cea de atunci, eu cred că tot de acolo e”, îmi răspunde. Când simte că ceva e în neregulă, o sună pe o mătușă de-a lui, medic cardiolog. Îi descrie durerea prin telefon, iar aceasta îl liniștește, spunându-i că nu e de la inimă.

    O altă pasiune a lui este cântatul la chitară.

    L-am întrebat pe Andu și dacă acum e mai temător: „Temător cu boala? Sunt. Că ți-e frică. Acum, dacă mă doare un pic, dacă mă doare spatele sau ceva, mă duc la doctor, că mi se pare că e de la inimă. Orice durere în piept sau în spate mi se pare că e de la inimă”.

    L-am mai întrebat și dacă se gândește zilnic la inimă sau la infarct. A zis că nu, că acum se gândește zilnic la competițiile de alergare.

    „Riscuri există atâta timp cât trăiești, dar le diminuezi spre minim, prin viață activă, ținând un regim alimentar ok, luându-ți pastilele. În mod normal, dacă urmezi toate astea, nu prea ar avea de ce să recidiveze. Numai să nu calci pe bec și să faci lucrurile pe care nu ai voie să le faci”.

    Prima mea imagine despre Andu e cam așa: un tânăr cu un păr bogat și lung, prins în coadă, cu cioc și cu o chitară în mână, are după el o gașcă de alți tineri. Se duc la pădure, să cânte folk și să vorbească despre viață. Singura diferență e că, acum, Andu s-a tuns și are niște fire albe de păr în barbă.

    SPUNE-ȚI POVESTEA »
    Căutare
    Urmărește-ne și pe Facebook